Obligaţia instanţei de a stabili natura juridică a acţiunii în raport de obiectul acesteia pentru a verifica caracterul său prescriptibil sau imprescriptibil
-art.1 din Decretul 167/1958
– art.283 al.2 Codul muncii
– art.84 Cod procedură civilă
În aplicarea prevederilor art.84 Cod procedură civilă instanţa de fond are obligaţia de a da calificarea corectă cererii deduse judecăţii în funcţie de conţinutul său şi nu de denumirea dată de parte
Natură juridică a acţiunii se impune a fi stabilită de către prima instanţă cu prioritate deoarece de aceasta depinde corecta dezlegare a excepţiei invocate din oficiu întrucât potrivit disp.art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Dispoziţiile referitoare la prescripţie au caracter imperativ şi drept urmare pot fi invocate oricând, de oricine şi în orice stadiu procesual al judecăţii, aşa încât critica vizând dreptul instanţei de judecată de a verifica dacă acţiunea cu care a fost învestită este formulată în termenul de prescripţie nu se justifică.
Dispoziţiile referitoare la prescripţie au caracter imperativ şi drept urmare pot fi invocate oricând, de oricine şi în orice stadiu procesual al judecăţii, aşa încât critica vizând dreptul instanţei de judecată de a verifica dacă acţiunea cu care a fost învestită este formulată în termenul de prescripţie nu se justifică.
(Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale
-decizia nr.1884 din 2 decembrie 2010)
Prin acţiunea înregistrată la tribunal reclamanta B. M.-V. a chemat în judecată pe pârâta SC C. T. SA( Filatura SA), solicitând obligarea acesteia să-i acorde grupa I de muncă, în procent de 100%, pentru perioada 18.03.1975-22.05.2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost salariata pârâtei, desfăşurându-şi activitatea în secţia CTC Interfazic şi CTC Vopsitorie (control final).
A mai arătat reclamanta că, deşi condiţiile în care a lucrat, respectiv noxe, temperaturi ridicate, spaţiu închis, chimicale, zgomot, abur, se încadrau în grupa I de muncă, în mod nejustificat, pârâta i-a acordat grupa a II a de muncă, încălcând actele normative în materie.
Reclamanta a precizat că deţinătoarea arhivei societăţii pârâte este SC U. C. SRL, motiv pentru care instanţa a dispus citarea şi introducerea în cauză a acestei societăţi, în calitate de pârâtă.
La solicitarea instanţei pârâta SC U. C. SRL a depus lista nominalizării meseriilor şi funcţiilor ce se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr.50/1990 anexa 2 pct.165 aprobată prin Hotărârea nr.14726/1990,
La termenul de judecată de la 21.06.2010, instanţa de fond, din oficiu, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamantei cu societatea angajatoare au încetat în anul 2000, când i-a fost înmânat şi carnetul de muncă, iar acţiunea a fost introdusă la instanţă în anul 2010, cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958 iar prin sentinţa civilă nr.1058 din data de 20 septembrie 2010 pronunţată de acelaşi tribunal, s-a admis excepţia prescripţiei acţiunii invocată din oficiu şi în consecinţă, s-a respins acţiunea ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele :
Reclamanta a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată de ea se încadrează în grupa I de muncă, însă acţiunea nu poate fi caracterizată ca o acţiune în constatare, cu obiect nepatrimonial, deoarece aceasta are caracterul unei acţiuni în realizarea unui drept patrimonial, prescriptibil, potrivit art.1 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Astfel, în aplicarea art.14 din Legea nr.3/1977 şi Ordinul nr.50/1990 privind precizarea locurilor de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, reclamanta a fost încadrată de unitatea pârâtă în grupa a II-a de muncă iar prin cererea de chemare în judecată aceasta nu a solicitat să se constate existenţa unui drept nepatrimonial, care nu i-a fost acordat de unitatea pârâtă, ci dimpotrivă, cererea de chemare în judecată este o acţiune în realizare, al cărei obiect îl reprezintă contestarea încadrării în grupa a II-a de muncă şi corelativ, solicitarea de a obliga unitatea pârâtă să o încadreze în grupa I, susţinând că în fapt a lucrat în condiţii deosebite, care se încadrează în grupa I de muncă.
Prin urmare, reclamanta are interes să fie încadrată în grupa I de muncă, pentru a beneficia, în temeiul art.14 din Legea nr.3/1977, de reducerea stagiului de cotizare, precum şi de majorarea cu 50% a punctajelor realizate pentru perioadele lucrate în grupa I de muncă, majorare prevăzută în art.782 din Legea 19/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea 218/2008, dreptul de a fi încadrată în grupa I de muncă având deci un caracter patrimonial, prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut în art.283 al.2 din Codul Muncii, cu referire la art.3 din Decretul 167/1958.
Potrivit art.7 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Instanţa de fond a constatat că dreptul la acţiune este prescris întrucât aşa cum rezultă din carnetul de muncă al reclamantei, acesteia i s-a desfăcut contractul de muncă la data de 22.05.2000, ocazie cu care i s-a înmânat carnetul de muncă, în care este menţionată perioada solicitată ca fiind încadrată în grupa a II-a de muncă.
Fiind în posesia carnetului de muncă, se prezumă că reclamanta a cunoscut la data de 22.05.2000 că pentru perioada 18.03.1975-22.05.2000 a lucrat la locul de muncă încadrat în grupa a II-a, conform pct.3 şi 165 anexa II la Ordinul nr.50/1990 şi scrisoarea Ministerului Muncii nr.86.986/1993, aceasta necontestând măsura în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.283 al.2 Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamanta considerând-o nelegală şi netemeinică cu susţinerea în esenţă că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia şi a respins acţiunea sa ca fiind prescrisă.
Recurenta-reclamantă a susţinut că cererea supusă judecăţii tribunalului nu derivă din încheierea şi executarea contractului individual de muncă şi practic normele aplicabile nu sunt cele ale raporturilor de muncă.
În aceste condiţii acţiunea promovată este o obligaţie de a face deoarece prin aceasta a cerut îndreptarea erorii săvârşite de unitatea pârâtă care a încadrat activitatea desfăşurată în grupa a II a de muncă.
Aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi a Legii nr.168/1999 este greşită iar instanţa de fond a dat o interpretare restrictivă prevederilor legale, singurul mod de rezolvare fiind acela de efectuare a tuturor probatoriilor care să convingă instanţa că prin regimul de muncă şi toate elementele Ordinului 50/1990, activitatea sa se încadrează în grupa I de muncă.
În consecinţă, a susţinut recurenta-reclamantă că acţiunea exercitată a fost promovată în condiţiile dreptului comun, iar completul de judecată care a invocat din oficiu la al treilea termen de judecată excepţia prescripţiei, a încălcat dispoziţiile art.103, 115 şi 137 cod pr.civ., şi a încălcat principiul neretroactivităţii legii, astfel că s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de fond pentru continuarea judecăţii.
Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile aduse, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză şi de mijloacele de probă administrate, dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 cod pr.civ., a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:
Pe de o parte, în aplicarea prevederilor art.84 Cod procedură civilă instanţa de fond a dat calificarea corectă cererii deduse judecăţii în funcţie de conţinutul său şi nu de denumirea dată de parte, astfel că aceasta a stabilit că acţiunea reclamantei are un caracter patrimonial ce urmăreşte realizarea unui drept rezultat din contestarea grupei II de muncă în care a fost încadrată, în loc de grupa I de muncă, pentru a beneficia patrimonial de majorarea cu 50% a punctajului de în perioada în litigiu, în temeiul art.1671 şi art.782 din Legea nr.19/2000.
Natură juridică a acţiunii s-a impus a fi stabilită de către prima instanţă cu prioritate deoarece de aceasta depinde corecta dezlegare a excepţiei invocate din oficiu întrucât potrivit disp.art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Pe de altă parte, modul de formulare a acţiunii în sensul constatării că activitatea desfăşurată de salariat se încadrează în grupa I de muncă, a vizat constatarea unei situaţii de fapt legate de locul de muncă şi activitatea efectiv desfăşurată care l-ar fi îndreptăţit la încadrarea în prima grupă şi nu în cea de a doua, cum a fost înscrisă în carnetul său de muncă.
Aşadar, pe de o parte acţiunea dedusă judecăţii a vizat nu constatarea unui drept conform art.111Cod procedură civilă, numai aceasta fiind imprescriptibilă, ci doar a unor împrejurări de fapt legate de locul de muncă şi condiţiile activităţii desfăşurate în concret, care impun reţinerea şi încadrarea în altă grupă de muncă decât cea stabilită de angajator, înscrisă în carnetul de muncă, conform prevederilor Ordinului nr.50/1990 Anexa 2, pct.165 coroborate cu Decretul-lege nr.68/1990 şi a celor dispuse prin hotărârea Consiliului de administraţie nr.14726/1990.
În condiţiile în care grupa de muncă este un element intrinsec al raporturilor de muncă dintre salariat şi angajator, ţinându-se seama de activităţile şi condiţiile stabilite la nivel de unitate – când este cazul – încadrarea în grupele I şi II de muncă este obligatorie pentru angajator conform art.11 din Decretul nr.92/1976 cu menţionarea lor corespunzătoare în carnetul de muncă al salariatului.
Pe de altă parte, spre deosebire de dreptul comun, în legislaţia muncii, care are un caracter special şi derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare şi de soluţionare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile şi maxim 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicţia muncii, pentru protecţia adecvată şi în timp util a drepturilor părţilor din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situaţiilor conflictuale dintre aceştia.
Astfel fiind, în cauza dedusă judecăţii nu se poate reţine că obiectul acţiunii este imprescriptibil cum s-a susţinut, întrucât nu se referă la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept conform art.111 Cod procedură civilă, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecinţe patrimoniale şi deci, eventualele acţiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condiţiile legii.
În cauză, reclamanta, al cărei drept la acordarea grupei de muncă a fost recunoscut de angajator încă din anul 1990, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, corect interpretate de prima instanţă, a contestat împrejurările de fapt legate de locul său de muncă şi activitatea desfăşurată care, în opinia sa, ar fi îndreptăţit-o la încadrarea în grupa I de muncă iar nu în cea de a II a, aşa cum aceasta a fost menţionată în carnetul său de muncă pentru perioada 18 martie 1975-22 mai 2000.
În realitate, angajatorul a respectat în întregime procedura instituită de Ordinul nr.50/1990 privind precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă stabilite conform art.2 din Decretul-lege nr.68/1990, Consiliul de Administraţie aprobând prin hotărârea nr. 14726/1990 lista cu nominalizările meseriilor şi funcţiilor ce se încadrează în grupele I şi II de muncă.
Drept urmare, salariatul nemulţumit de încadrarea în grupa de muncă avea dreptul de a se adresa instanţei de judecată, potrivit legii în termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de art.283 alin.2 din codul muncii rap.la art.3 şi 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care a luat cunoştinţă de această încadrare, aceasta fiind acţiunea în realizare pusă la îndemâna sa de legiuitor în scopul valorificării dreptului pretins.
În plus, nici despre o acţiune în obligaţie de a face nu poate fi vorba în condiţiile în care angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de a înscrie în carnetul de muncă al reclamantei menţiunea grupei de muncă în care aceasta a fost încadrată conform procedurii derulate pe baza dispoziţiilor Ordinului nr.50/1990.
Salariata nu a reclamat neefectuarea înscrierilor privind grupa de muncă ci grupa II de muncă care i-a fost acordată încă din luna martie 1975 aşa cum rezultă din copia carnetului său de muncă (pct.60) depusă la instanţa de fond.
În acelaşi timp, Curtea mai reţine că prin Decizia nr. 87/01.06.1999 a -invocată de recurenta-reclamantă, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 68/1990 ( în temeiul căruia a fost edictat Ordinul nr. 50/1990) pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului, constatându-se ca acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică numai persoanelor de la locurile de muncă şi activităţile care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1969 si după aceea, erau prevăzute sa fie încadrate în grupele I si II de muncă, nu si celor care au fost încadrate în asemenea locuri de muncă sau activităţi anterior datei intrării în vigoare a actului normativ respectiv.
Prin această decizie s-a recunoscut deci beneficiul şi posibilitatea valorificării unor drepturi cuvenite şi câştigate în perioada când toate aceste categorii de persoane au lucrat în aceleaşi condiţii, aflând-se într-o situaţie identică, ceea ce impune şi un tratament juridic identic.
Se constată că instanţa de constituţional nu a fost chemată să examineze decât conformitatea cu legea fundamentală a acestui text (art.2 alin.1 din
Decretul-lege nr.68/1990) fără ca problema dreptului de a exercita eventuale acţiuni ca efect al neconstituţionalităţii decise, să fie analizate sau dezlegate cu acest prilej.
Pentru toate considerentele care preced, Curtea a reţinut că soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică sub toate aspectele, astfel că nesubzistând cauze de nulitate ale acesteia în sensul dispoziţiilor art.304 şi 3041 cod pr.civ. a respins recursul ca nefondat în conformitate cu art.312 din acelaşi cod.
