reclamanta B.F. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş
pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la
încadrarea sa ca îngrijitor în cadrul Şcolii Generale cu clasele I-IV din satul
Valea Mănăstirii, comuna Ţiţesti, judeţ Argeş.
La data de 08.04.2010 reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că înţelege să
se judece în contradictoriu cu pârâta Şcoala Generală cu clasele I-VIII Ţiţeşti, iar
nu cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş.
Prin încheierea din data de 08.11.2010, instanţa a încuviinţat reclamantei cererea de
ajutor public judiciar sub forma avocatului din oficiu, iar la data de 02.12.2010 a
fost precizată cererea de chemare în judecată sub aspectul pretenţiilor faţă de pârâta
Şcoala Generală cu clasele I-VIII Ţiţeşti, reclamanta solicitând: reintegrarea în
funcţia avută anterior emiterii deciziei nr.9/1996 cu consecinţa rectificării
corespunzătoare a carnetului de muncă; acordarea despăgubirilor reprezentând
contravaloarea salariilor şi a celorlalte drepturi care i se cuveneau potrivit
contractului de muncă de la data de 01.03.1998, dată la care i-a încetat în fapt
activitatea şi până la zi, sume actualizate şi indexate; acordarea daunelor morale
aferente suferinţei pricinuite, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.540/28.03.2011, Tribunalul Argeş a respins acţiunea precizată
formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta B.F. a fost angajata pârâtei Şcoala Generală cu clasele
I-VIII Ţiţeşti pe postul de îngrijitor, cu o jumătate de normă, în perioada 01.06.1992 – 30.09.1996, aşa cum rezultă din menţiunile existente în carnetul de muncă al acesteia.
Potrivit aceloraşi menţiuni, prin decizia nr.9/1996 angajatorul a dispus încetarea
contractului individual de muncă al reclamantei, în temeiul art.130 alin.1 lit.a
din vechiul Cod al muncii.
Conform adeverinţei nr.2361/22.03.2010 reclamanta a mai desfăşurat activitatea de
îngrijitor cu un sfert de normă la Şcoala cu clasele I-IV Valea Mânăstirii – Ţiţeşti
în perioada ianuarie 1997 – februarie 1998.
Deşi a precizat în mod direct în faţa instanţei la termenul din data de 01.12.2010 că
nu solicită anularea deciziei nr.9/1996, prin acţiune, aşa cum a fost precizată,
reclamanta a pretins, în primul rând, obligarea pârâtei la reintegrarea sa în funcţia
avută anterior emiterii deciziei nr.9/1996.
Instanţa a reţinut că această solicitare a reclamantei nu este întemeiată, întrucât
atât potrivit dispoziţiilor art.136 alin.1 vechiul Cod al muncii, în vigoare la
momentul emiterii deciziei nr.9/1996, cât şi potrivit dispoziţiilor art.78 din Codul
muncii actual, reintegrarea pe postul avut anterior desfacerii contractului individual
de muncă nu poate fi dispusă decât în cazul anulării deciziei de concediere.
În cauza de faţă, reclamanta nu a înţeles să conteste decizia nr.9 în baza căreia i-a
fost desfăcut contractul individual de muncă, deşi a fost emisă în anul 1996.
Prin urmare, s-a apreciat că pârâta nu poate fi obligată să o reîncadreze pe postul de
îngrijitor deţinut anterior emiterii deciziei nr.9/1996.
Pe de altă parte, întrucât nu a contestat decizia de concediere, în prezent reclamanta
nu poate obţine angajarea în cadrul pârâtei decât în condiţiile art.30 alin.1 din Codul
muncii, potrivit cărora încadrarea salariaţilor la instituţiile şi autorităţile publice
şi la alte unităţi bugetare se face numai prin concurs sau examen, după caz.
În speţă, reclamanta nu a dovedit că a promovat vreun concurs sau examen care să o
îndreptăţească la ocuparea postului de îngrijitor la Şcoala Generală cu clasele I-VIII
Ţiţeşti.
În raport de aceste considerente, instanţa a respins solicitarea reclamantei privind
reintegrarea sa în funcţia avută anterior emiterii deciziei nr.9/1996.
În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect rectificarea corespunzătoare a
carnetului de muncă şi acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea salariilor
şi a celorlalte drepturi care i se cuveneau potrivit contractului de muncă de la data
de 01.03.1998, dată la care i-a încetat în fapt activitatea şi până la zi, sume
actualizate şi indexate, instanţa le-a respins, având în vedere soluţia dată capătului
principal de cerere.
Instanţa a respins şi cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale,
întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtei, nefiind întrunite
cumulativ condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale a
angajatorului, în condiţiile art.269 alin.1 din Codul muncii.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, reclamanta B.F., motivele de
nelegalitate şi netemeinicie fiind următoarele:
– În mod greşit s-au respins cererea de reîncadrare pe postul deţinut anterior şi cererile
accesorii pe motiv că nu s-a formulat o contestaţie împotriva deciziei nr.9/1996.
Decizia nu i-a fost comunicată, astfel că partea nu avea cunoştinţă de conţinutul
acesteia spre a o contesta.
– Nu a fost avut în vedere la soluţionarea cauzei faptul neacordării preavizului prevăzut
de lege. Reclamanta a fost concediată fără a i se comunica motivul măsurii luate de
unitatea şcolară şi fără a i se asigura timpul necesar căutării unui alt loc de muncă.
În baza acestor critici, recurenta-reclamantă solicită modificarea sentinţei în sensul
admiterii cererii, reîncadrării în funcţia deţinută anterior, rectificării carnetului
de muncă, acordării despăgubirii reprezentând salariile şi celelalte drepturi ce i se
cuveneau din data de 30.09.1996 la zi şi a daunelor morale, cu cheltuieli de judecată.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de
recurs invocate de recurentă, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru
următoarele considerente:
Precizând obiectul cererii de chemare în judecată prin notele scrise de la fila 130 din
dosar, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Şcoala cu clasele I-VIII
Ţiţeşti, reîncadrarea pe funcţia de îngrijitor începând cu data emiterii deciziei
nr.9/1996, efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, plata drepturilor
salariale cuvenite din data de 01.03.1998 la zi, actualizate şi indexate şi a celorlalte
drepturi.
Un capăt de cerere al acţiunii a vizat acordarea daunelor morale pentru suferinţa
pricinuită prin încetarea raporturilor de muncă încă din anul 1996 şi menţinerea unei
situaţii incerte, de îngrijitor prestată în perioada ianuarie 1997 – februarie
1998 în cadrul şcolii nefiind evidenţiată de către pârâtă în carnetul de muncă.
Potrivit susţinerilor părţilor reclamanta a fost concediată în anul 1996 din funcţia de
îngrijitor.
În carnetul de muncă, anexat cererii de chemare în judecată de către reclamantă, este
menţionat actul prin care a fost dispusă măsura concedierii, respectiv decizia nr.9/1996
emisă de Şcoala cu clasele I-VIII Ţiţeşti.
Dată fiind declaraţia părţii că nu se contestă actul de voinţă unilaterală prin care
angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă, consemnat în decizia
nr.9/1996, s-a reţinut judicios lipsa de temei a reîncadrării pe funcţia deţinută la
momentul acestei concedieri.
Cererea de reîncadrare sau de reintegrare pe funcţia deţinută anterior concedierii are
caracter accesoriu în raport cu o contestaţie formulată împotriva măsurii de concediere,
aceasta însemnând că soluţionarea celei dintâi depinde de soluţia dată în contestaţie.
Practic partea a solicitat repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concedie
fără a contesta măsura sub aspectul legalităţii şi temeiniciei aşa cum prevăd dispoziţiile art.78 din Codul muncii.
Însă până la soluţionarea unei contestaţii împotriva măsurii de concediere consemnate în
înscrisul emis de unitate, aceasta se bucură de prezumţia de a fi fost luată cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Iar refuzul unităţii angajatoare de a reintegra reclamanta pe postul de îngrijitor
s-a întemeiat pe această decizie necontestată.
Întrucât nu s-a stabilit în prealabil, căci aceasta a fost voinţa părţii interesate,
dacă desfacerea contractului de muncă este abuzivă, nu este îndeplinită condiţia
existenţei culpei angajatorului spre a fi antrenată răspunderea patrimonială prin plata
daunelor morale.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul daunelor morale solicitate pentru lipsa menţiunilor
din carnetul de muncă privitoare la activitatea desfăşurată în cadrul şcolii, în perioada
ianuarie 1997 – februarie 1998.
Instanţa nu a fost învestită a examina cu ce titlu s-a prestat activitate la unitatea
şcolară în această perioadă, care sunt obligaţiile corelative ale pârâtei spre a se
antrena răspunderea patrimonială a acesteia sub forma plăţii daunelor morale.
Rezultă că nu se regăsesc, cu privire la soluţia instanţei de fond, motivele de
nelegalitate şi netemeinicie reglementate de dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041
Cod procedură civilă, în care se încadrează criticile formulate, astfel că în baza
art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.
PROCEDURĂ CIVILĂ
4. Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect raporturile de serviciu ale
(poliţiştilor)
Art.1 din Legea nr.360/2002
Art.109 al Legii nr.188/1999
Art.312 alin.3 şi art.304 pct.1 Cod procedură civilă
În pricina de faţă, obiectul judecăţii îl reprezintă drepturi şi obligaţii pretinse de
către reclamantă ca urmare a raporturilor de serviciu desfăşurate în slujba intimatului
M.A.I., în cadrul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Vâlcea, chiar dacă ele se
situează la momentul încetării acestor raporturi, ca o consecinţă atât a duratei de
activitate, cât şi a retragerii anticipate din activitate, drepturile pretins provenind
din fondurile angajatorului, iar nu din cele ale asiguratorului pentru pensie.
Ca atare, în mod greşit instanţa civilă a Tribunalului Vâlcea a soluţionat cauza în
complet constituit ca unul pentru asigurări sociale, iar nu în complet specializat în
materia contenciosului administrativ.
În această situaţie, faţă de dispoziţiile art.312 alin.3 şi art.304 pct.1 Cod procedură
civilă, hotărârea pronunţată în primă instanţă este casabilă, aşa încât, deşi a intrat
în cercetarea fondului, recursurile au fost admise, procedându-se la reţinerea cauzei în
condiţiile tezei I a art.312 alin.3 şi ale alin.4, pricina urmând să fie trecută spre
soluţionare, în fond, la Curtea de apel în secţia specializată în materia contenciosului
administrativ, către care dosarul va fi trimis.
Faţă de această situaţie, instanţa de recurs nu a mai analizat celelalte critici ce
vizează modalitatea de soluţionare a fondului în primă instanţă.
Decizia civilă nr. 1365/R-CA/06.09.2011