Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data
de 02.03.2009, reclamanta N.A. a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie
obligat pârâtul la plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de
50%, începând cu data de 07.07.2009, precum şi pe viitor. Plata sporului să
se reactualizeze în raport de indicele de inflaţie şi alături de acesta să se
plătească şi o dobândă legală începând cu data formulării cererii de
chemare în judecată.
S-a mai solicitat modificarea ordinului de încadrare în
sensul completării actului cu menţiunile privind sporul de risc şi
suprasolicitare neuropsihică, drept care să fie de asemenea înscris în
carnetul de muncă.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, potrivit deciziei
nr.21/10.03.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un
recurs în interesul legii în contradictoriu cu pârâtul s-a recunoscut în
favoarea reclamantei dreptul la plata sporului de 50% pentru risc şi
suprasolicitare neuropsihică, reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996
privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii
judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr.1039 pronunţată la 22.06.2009 a fost
admisă acţiunea reclamantei, în sensul că pârâtul a fost obligat să-i
plătească drepturile băneşti, reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare
neuropsihică în cuantum de 50%, calculat la indemnizaţia brută lunară,
începând cu data de 7.07.2008, urmând să se modifice ordinul de încadrare
nr.1966/2008 privitor la acest spor şi să se efectueze în carnetul de muncă
menţiunile corespunzătoare.
Pârâtul a fost obligat să plătească sporul în raport de
indicele de inflaţie şi în plus să se plătească dobânda legală aferentă.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut că
reclamanta a beneficiat de plata sporului de risc şi suprasolicitare
neuropsihică şi după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000 potrivit dezlegării
în drept date de Înalta curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul
legii prin decizia nr.21/10.03.2008.
În raport de aceste aprecieri cu caracter obligatoriu pentru
instanţă, în mod greşit reclamanta a fost lipsită de plata dreptului salarial.
Împotriva sentinţei a formulat recurs Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti pentru motivul prevăzut de art.304 pct.4 şi 9 Cod
procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că instanţa de fond a
obligat recurentul fără temei legal la plata dobânzilor legale aferentă sumei
ce reprezintă sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de
50%.
Din motivarea în fapt a recursului, acesta a fost întemeiat în
drept numai pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motiv în raport
de care, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa, în sensul
că a fost înlăturată obligaţia pârâtului de plată a dobânzii legale, fiind
menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Tribunalul a obligat recurentul să plătească intimatei
drepturile băneşti reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică
reactualizat în raport de indicele de inflaţie şi în plus de această
reactualizare să se plătească o dobândă legală.
Executarea cu întârziere a plăţii drepturilor salariale ori
refuzul nejustificat de plată obligă angajatorul să plătească angajatului
daune – interese potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii.
Dispoziţiile privitoare la răspunderea angajatorului pentru
prejudiciul cauzat în executarea cu întârziere a drepturilor salariale sunt în
concordanţă cu regula reglementată de art.1088 din Codul civil, potrivit
căreia pentru executarea cu întârziere a unei obligaţii ce are ca obiect plata
unei sume de bani, daunele-interese nu pot consta decât în dobânda legală
dacă prin reguli speciale nu se dispune altfel.
Recurentul a criticat sentinţa pentru motivul că instanţa de
fond a făcut o apreciere greşită a normelor ce privesc daunele-interese
acordate pentru executarea cu întârziere a uni obligaţii de plată, fiindcă
singura măsură de reparare a prejudiciului este aceea de plată a dobânzii
legale şi nu de o cumulare a sumei rezultată în urma reactualizării în raport
de indicele de inflaţie şi această dobândă.
Dobânda legală pentru obligaţii băneşti este reglementată
de O.G. nr.9/2000, în sensul că părţile au posibilitatea în convenţia lor să
stabilească rata dobânzii pentru întârzierea la plată.
Actul normativ reglementează prin dispoziţiile art.3 modul
de stabilire a dobânzii legale în materie comercială, precum şi în alte cazuri,
în această de pe urmă ipoteză luându-se ca reper pentru determinarea
cuantumului nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României
diminuat cu 20%.
Din reglementările O.G. nr.9/2000 nu trebuie să se tragă
concluzia că dobânda legală se stabileşte prin convenţia părţilor, ci
dimpotrivă că părţile sunt libere să stabilească în convenţiile lor plata
dobânzii pentru întârziere la plată şi numai dacă nu s-a stabilit cuantumul
acesteia se va lua ca reper de evaluare a prejudiciului produs prin
întârziere, dobânda legală.
Dobânda legală este astfel un criteriu stabilit prin act
normativ de evaluare a unui prejudiciu cauzat creditorului ca urmare a
executării cu întârziere a obligaţiei de plată, aceasta urmând a se calcula în
raport de regulile prevăzute de actul normativ evocat.
În ordonanţa ce reglementează nivelul dobânzii legale sunt
stabilite criterii diferite de calcul în litigiile comerciale precum şi în alte
cazuri.
În litigiile de o altă natură decât aceea comercială, respectiv
în litigiile de muncă, dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de
referinţă a Băncii Naţionale a României, diminuat cu 20%, acest nivel fiind
publicat în Monitorul Oficial al României de către bancă.
Pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată a
drepturilor salariale, într-adevăr reclamanta intimată putea pretinde de la
pârât plata dobânzii legale aferentă sumei, potrivit textelor de lege enunţate,
însă măsura cumulării sumei rezultată în urma reactualizării, cu dobânda
legală, este de natură să creeze în favoarea creditoarei o îmbogăţire fără
justă cauză, fiindcă la reactualizarea sumei s-a ţinut cont de nivelul dobânzii
de referinţă a Băncii Naţionale a României, ajungându-se pe această cale a
se evalua prejudiciul în raport de două criterii care au acelaşi regim juridic.
În raport de aceste considerente, în baza art.312 Cod
procedură civilă a fost admis recursul şi modificată sentinţa în sensul
înlăturării obligaţiei de plată a dobânzii legale pentru suma reactualizată, în
raport de indicele de inflaţie, evitându-se pe această cale o îmbogăţire fără
just temei.
5. Dispoziţiile art.104 alin.3 din Legea nr.128/1997 privind statutul
personalului didactic se aplică şi inspectorilor din Inspectoratele Şcolare
Art.104 alin.3 din Legea nr.128/1997
Potrivit art.104 alin.3 din Legea nr.128/1997 privind statutul
personalului didactic, în vigoare începând din mai 2006, personalul didactic
din mediul rural, care nu dispune de şi căruia nu i se poate oferi
locuinţă corespunzătoare în localitatea în care are postul, i se vor deconta
cheltuielile pe mijloacele de transport în comun la şi de la locul de muncă.
Ulterior textul de lege a prevăzut decontarea cheltuielilor de transport pentru
întregul personal didactic care nu dispune de locuinţă şi căruia nu i se poate
oferi locuinţă corespunzătoare în localitatea în care are postul, cu
respectarea principiului egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii,
consacrat de art.5 alin.1 din Codul muncii.
Textul menţionat, care se referă într-adevăr la personalul didactic
din instituţiile de învăţământ, se coroborează cu prevederile art.111 alin.(6)
din lege, potrivit cărora drepturile inspectorilor de la inspectoratele şcolare şi
din Ministerul Învăţământului sunt cele stabilite în titlul IV cap. I din prezenta
lege, precum şi cele care decurg din regulamentele proprii de organizare şi
funcţionare, conform legii.
În titlul IV cap. I din Legea nr.128/1997, modificată şi completată se
situează art.104 în cuprinsul căruia se reglementează decontarea
cheltuielilor de transport de la domiciliu spre locul de muncă şi invers.
Rezultă că decontarea acestor cheltuieli operează nu numai pentru
personalul didactic din unităţile de învăţământ, ci şi pentru inspectorii din
inspectoratele şcolare, cum este reclamantul.
(Decizia civilă nr.1916/R-CM din 10 decembrie 2009)
