Legea nr. 435/2006art. 23
■ Categoria socio-profesională căreia îi aparţin angajaţii din sistemul sanitar-veterinar beneficiază de acordarea tichetelor de masă în baza unui act normativ special, Legea nr. 435/2006, care în cuprinsul art. 23 dispune că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, personalul încadrat în unităţile sanitar-veterinare publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat beneficiază lunar de 20 de tichete de masă, cu excepţia pensionarilor.
■ Această dispoziţie are caracterul unei norme speciale faţă de cea instituită prin art. 1 din Legea nr. 142/1998, care constituie legea-cadru în materia acordării tichetelor de masă.
■ Dreptul angajaţilor de a beneficia de tichete de masă fiind consfinţit printr-un act normativ special, aplicabilitatea acestuia devine obligatorie de la data intrării în vigoare a Legii nr. 435/2006, şi anume 10.12.2006.
■ Pentru perioada 1.01.2002 – 10.12.2006 – data adoptării legii speciale ce conferă angajaţilor din domeniul sanitar-veterinar dreptul de a beneficia de tichete de masă – aceşti angajaţi nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de acest drept, pentru că în urma
suspendării aplicării Legii nr. 142/1998 fondurile necesare acordării acestui drept nu au fost incluse în buget în perioada de referinţă indicată.
C.A. Cluj, s. civ., mun., asig. soc., min. şi fam.,
decizia civilă nr. 1467/R din 24 iunie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 94 din 21.01.2008 a Tribunalului Sălaj, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Federaţia Sindicală a E. din România împotriva pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a judeţului S., privind obligarea acesteia la plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 2004-2007,
actualizată în funcţie de rata inflaţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că textul de lege invocat de reclamantă, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 şi art. 23 din Legea nr. 435/2006, este o normă legală permisivă, şi nu imperativă pentru angajator, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998, care în completare arată că „tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita
bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celclalte catcgorii de angajatori”.
Potrivit prevederilor Legii nr. 142/1998 privind acordarca tichetelor de masă, instituţiile publice pot acorda tichete de masă numai în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite, la articolul bugetar „tichete de masă”.
Or, nicăieri din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că în bugetul pe anul 2007 al instituţiei au fost incluse asemenea cheltuieli de personal, acţiunea fiind respinsă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta, în numele şi pentru membrii de sindicat nominalizaţi în tabelul anexat recursului, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
In motivarea recursului, au fost invocate următoarele aspecte:
Acordarca tichetelor de masă este reglementată prin art. 1 din Legea nr. 142/1998, carc constituie dreptul comun în materie.
In ce priveşte catcgoria socio-profesională a angajaţilor din domeniul sanitar-veterinar şi pentru siguranţa alimentelor, există şi o dispo-
ziţic specială ce confcră dreptul de a bcncficia de tichete de masă, rcspectiv art. 23 din Legea nr. 435/2006.
Totodată, CCM la nivel de grup de unităţi B. şi CCM la nivel de unitate DSVSA S. prevăd, în cuprinsul art. 52 alin. (1) pct. b), respectiv art. 24 alin. (6), acordarea tichetelor de masă.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 142/1998 toţi salariaţii au beneficiat de tichete de masă, însă, începând cu anul 2002 până la data de 31.12.2006, prin legile bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale, acordarea acestui drept a fost suspendată.
Recurenta solicită constatarea nelegalei suspendări a prevederilor Legii nr. 142/1998, în condiţiile în care acordarea tichetelor de masă reprezintă prin însăşi natura sa o măsură de protecţie socială privind securitatea la locul de muncă.
Neacordarea acestor drepturi constituie o în raport cu celelalte categorii de salariaţi din cadrul unor domenii ale sectorului bugetar, care beneficiază de tichete de masă, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 41, art. 53 din României, art. 5 C. muncii şi art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Curtea a constatat că acesta este fondat, urinând a fi admis în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:
Categoria socio-profesională căreia îi aparţin angajaţii, în numele cărora reclamanta a promovat acţiunea, beneficiază de acordarea tichetelor de masă în baza unui act normativ special, Legea nr. 435/2006, care în cuprinsul art. 23 dispune că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, personalul încadrat în unităţile sanitar-veterinare publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat beneficiază lunar de 20 de tichete de masă, cu excepţia pensionarilor.
Această dispoziţie are caracterul unei norme speciale faţă de cea instituită prin art. 1 din Legea nr. 142/1998, care constituie legea-cadru în materia acordării tichetelor de masă.
Dreptul angajaţilor reprezentaţi de către reclamantă de a beneficia de tichete de masă, fiind consfinţit printr-un act normativ special, aplicabilitatea acestuia devine obligatorie de la data intrării în vigoare a Legii nr. 435/2006, adică 10.12.2006.
In ce priveşte însă solicitarea reclamantei ca până la această dată angajaţilor pe care îi reprezintă să li se acorde tichete de masă în baza Legii nr. 142/1998 este nefondată, întrucât dispoziţiile art. 1 au fost suspendate pe perioada 1.01.2002 -31.12.2006.
Critica recurentei vizând nelegalitatea suspendărilor succesive ale prevederilor Legii nr. 142/1998 nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor acestei legi, instituţiile publice pot acorda tichete de masă numai în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite, la articolul bugetar „tichete de masă”.
Instituţia publică în cadrul căreia îşi desfăşoară angajaţii, reprezentaţi de reclamantă, activitatea nu a inclus în bugetul său sumele necesare acordării tichetelor de masă în perioada 1.01.2002 -31.12.2006.
Susţinerea recurentei, conform căreia legile bugetare prin care s-a suspendat aplicarea Legii nr. 142/1998 sunt neconstituţionale, întrucât retroactivează, nu este fondată. Este evident că o suspendare nu poate fi dispusă decât cu privire la un drept anterior reglementat, o astfel de măsură neputând viza un drept inexistent la data adoptării ei. S-ar fi putut vorbi de o retroactivare dacă Legea nr. 743/2001 – prima lege bugetară care a suspendat aplicarea Legii nr. 142/1998 – ar fi dispus şi pentru intervalul 1999-2001. Acest act normativ însă a dispus suspendarea doar începând cu data de 1.01.2002.
Reiese din cele arătate că pentru perioada 1.01.2002 – 10.12.2006 -data adoptării legii speciale ce conferă angajaţilor din domeniul sanitar-veterinar dreptul de a beneficia de tichete de masă – aceşti angajaţi nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de acest drept, pentru că în urma suspendării aplicării Legii nr. 142/1998, fondurile necesare acordării acestui drept nu au fost incluse în buget în perioada de referinţă indicată.
De la data adoptării actului normativ special sunt însă îndreptăţiţi la acordarea tichetelor de masă, în condiţiile în care nu există niciun act normativ care să dispună suspendarea art. 23 din Legea nr. 435/2006.
întrucât această dispoziţie legală limitează numărul tichetelor de masă la 20 pe lună, iar acestea se acordă numai pentru perioada efectiv lucrată, în acest sens vor fi obligate pârâtele la plata contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei 10.12.2006 -31.12.2006.
In baza art. 1081 şi urm. C. civ., contravaloarea tichetelor de masă va fi actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.
Având în vedere aceste considerente, vizând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1), art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis în parte recursul şi a obligat pârâta la acordarea contravalorii tichetelor de masă.
