Prin sentinţa civilă nr. 27/F/20.01.2011, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.R., S.L., S.I., împotriva pârâtului Statul Român prin prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate faţă de defunctul S.L., în perioada 29.02.1940 – 31.10.1942 şi aprilie 1945 – octombrie 1948, precum şi obligarea pârâtului la plata către fiecare reclamant a sumei de 30.000 Euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că acţiunea introductivă se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/209, iar scopul său constă în obţinerea unor despăgubiri băneşti, cu titlu de daune morale, ce decurg din luarea unei măsuri administrative cu caracter politic faţă de antecesorul reclamanţilor.
Dispoziţia art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1358/2010 a , astfel încât, în temeiul art. 31 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. 4 din României, această decizie are efecte general obligatorii, este opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, şi are putere numai pe viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor judeca pe viitor.
Prin Decizia nr. 186/1999, Curtea Constituţională a statuat că obligativitatea deciziilor acesteia pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Întrucât în prezent nu mai există niciun temei juridic pentru acordarea daunelor morale acţiunea urmează a fi respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii S.R., S.L. şi S.I., solicitând, în temeiul art. 3041 C.proc.civ. şi art. 312 alin. 2 C.proc.civ., admiterea recursului şi, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra petitului 1 din cerere.
În motivarea recursului, a fost reprodusă sentinţa primei instanţei atât sub aspectul dispozitivului, cât şi a considerentelor sale, arătându-se de către recurenţi că, deşi instanţa de fond a fost învestită, prin cererea formulată, cu soluţionarea a două petite, după cum se poate observa, din cuprinsul hotărârii rezultă fără echivoc faptul că aceasta s-a pronunţat numai cu privire la petitul 2 al cererii şi nu s-a pronunţat asupra caracterului măsurii administrative luate faţă de defunctul S.L..
S-a mai arătat de către recurenţi că în dispozitivul hotărârii instanţa de fond a spus doar că respinge acţiunea, fără a menţiona motivul pentru care o respinge.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând în motivarea întâmpinării Decizia C.C.R. nr. 1358/2010, precum şi dispoziţiile art. 147 alin. 1 teza finală din Constituţie.
La data de 24.03.2011 reclamanţii recurenţi au depus la dosarul cauzei un memoriu cuprinzând o precizare a motivelor de recurs, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, memoriu în privinţa căreia Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din 25.03.2011, a invocat excepţia decăderii recurenţilor din dreptul de a-şi mai preciza, completa ori dezvolta motivele de recurs, excepţie care urmează să fie admisă în temeiul art. 3021 lit. c, art. 303 alin. 1 şi 2 şi art. 306 C.proc.civ.
Recursul este nefondat.
Într-adevăr, prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au sesizat instanţa cu două petite, unul având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate faţă de defunctul S.L., în perioada 29.02.1940 – 31.10.1942 şi aprilie 1945 – octombrie 1948 şi altul având ca obiect obligarea pârâtului la plata către fiecare reclamant a sumei de 30.000 Euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa a omis să se pronunţe asupra primul capăt de cerere, câtă vreme instanţa de fond a respins în întregime acţiunea reclamanţilor, deci, sub toate petitele formulate prin această acţiune.
Este adevărat că în considerentele sentinţei s-a omis a se arăta care a fost argumentul pentru care a fost efectiv respins primul petit, însă, prin dispozitivul hotărârii s-a arătat în mod cert că se respinge acţiunea reclamanţilor.
Drept urmare, Curtea constată că prin soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor, practic, prima instanţă a respins ambele petite, chiar dacă în considerentele hotărârii nu s-a motivat distinct de ce se respinge fiecare dintre acestea.
Tangenţial, chiar dacă superficial, prima instanţă a arătat că deşi acţiunea reclamanţilor se întemeiază şi pe prevederile art. 4 alin. 2 şi ale art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, în realitate, scopul urmărit de aceştia este obţinerea unor despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale.
Cu alte cuvinte, Tribunalul a apreciat, chiar dacă superficial, că în realitate ceea ce urmăresc reclamanţii nu este constatarea caracterului politic al măsurii administrative, ci obţinerea despăgubirilor morale.
Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/21.10.2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 şi 5 din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reţinându-se în considerentele acestei decizii că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, însă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituţie.
Art. 147 din Constituţia României din 21 noiembrie 1991 (*republicată*) (modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publica în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Art. 31 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată în temeiul dispoziţiilor art. V din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabileşte următoarele :
„(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.
(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunţate în condiţiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia decizia.”
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României Revizuită cu art. 31 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
De altfel, aşa cum corect a subliniat prima instanţă, Curtea Constituţională a României a statuat prin Decizia nr. 186/1999 că obligativitatea Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul supremaţiei Constituţiei, potrivit căruia, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale (şi a legilor), este obligatorie.
Or, în cazul de faţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Cu privire la petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate faţă de defunctul S.L., în perioada 29.02.1940 – 31.10.1942 şi aprilie 1945 – octombrie 1948.
Legea nr. 221/2009, aşa cum o spune chiar titulatura sa, are ca obiect condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada de referinţă reglementată de lege, respectiv, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Pentru ca o condamnare sau o măsură administrativă să facă obiect al Legii nr. 221/2009 este necesar să întrunească o dublă cerinţă, pe de o parte, să aibă caracter politic – să fie vorba despre o manifestare ca formă de opoziţie faţă de sistemul totalitar comunist -, în înţelesul pe care Legea nr. 221/2009 îl dă acestei noţiuni, iar pe de altă parte, respectiva condamnare sau măsură administrativă să fi fost dispusă înăuntrul perioadei de referinţă a legii, în termenul cuprins între 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În speţă, se constată că faţă de antecesorul reclamanţilor, S.L., au fost luate două măsuri cu caracter administrativ, respectiv, începând cu 1 martie 1940, în temeiul art. 7 din Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de războiu, acesta, în calitatea sa de soldat, a fost mobilizat pentru lucru la „Opinca de Cauciuc M.I. Bachiş” din Bucureşti, în funcţiunea de cizmar, ordinul militar fiind valabil până la noi ordine.
Acest Ordin de Mobilizare nr. 15/594/29.02.1940 a fost luat de Comandamentul Militar 2 Teritorial – Centrul de Recrutare Bucureşti, mobilizarea durând până la data de 31.10.1942.
Prin urmare, mobilizarea antecesorului reclamanţilor, în baza unui ordin de mobilizare militar, în calitatea sa de soldat, în timpul celui de-al doilea război mondial, pe de o parte, nu constituie o măsură administrativă cu caracter politic, luată faţă de S.L. ca o consecinţă a faptelor săvârşite de acesta ca formă de manifestare a opoziţiei sale faţă de regimul totalitar comunist instaurat în România după anul 1945, iar pe de altă parte, nu a fost luată în perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, respectiv, în termenul 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În perioada aprilie 1945 – octombrie 1948 antecesorul reclamanţilor, în calitatea sa de soldat, s-a aflat în prizonierat în U.R.S.S., aspect confirmat de livretul militar seria CG nr. 014698.
Statutul de prizonier, ca urmare a consecinţelor celui de-al doilea război mondial, nu se circumscrie noţiunii de măsură administrativă cu caracter politic luată, faţă de respectivul prizonier de război, ca urmare a faptelor săvârşite de acesta ca o formă de manifestare a opoziţiei sale faţă de regimul totalitar comunist instaurat în România postbelică.
Aşa fiind, Curtea constată că cele două măsuri administrative la care a fost supus antecesorul recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi, în consecinţă, nu fac obiectul acestei legi.
Pe cale de consecinţă, Curtea constată că în mod corect prima instanţă a respins în întregime acţiunea reclamanţilor, sub aspectele ambelor petite.
Este nefondată susţinerea recurenţilor, în sensul că în dispozitivul sentinţei s-a menţionat doar că se respinge acţiunea, fără să se arate motivele pentru care aceasta a fost respinsă, câtă vreme, aşa cum impune art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, sunt menţionate în considerentele hotărârii, iar nu în dispozitivul reglementat de art. 261 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., dispozitiv care cuprinde doar soluţia, adică minuta întocmită conform art. 258 C.proc.civ.
În temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 3041 şi art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
