OBIECT:
Raspundere materiala în cazul cheltuielilor de specializare a doctorilor. Legalitatea clauzei de raspundere prin prisma dreptului la libera circulatie a fortei de munca. Situatiile în care se poate atrage raspunderea materiala si limitele raspunderii. .
Temei de drept: art.969 Cod civil, art.270 alin.1, art.281 Codul Muncii ;
Sursa primara:
Decizia civila nr.958/2008-R a Curtii de Apel Oradea
(dosar nr.4075/83/2007)
Prin sentinta civila nr. 285 din 12.02.2008 pronuntata în dosar nr. 4075/83/2007, Tribunalul Satu Mare a admis actiunea civila formulata de reclamantul S. O. N. O., în contradictoriu cu pârâta N. (P.) C.C. pentru despagubiri si, în consecinta:
A obligat pârâta sa plateasca reclamantului suma de 38.772 lei reprezentând despagubiri contractuale constând în acoperirea cheltuielilor ocazionate cu formarea profesionala.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de fond a avut în vedere urmatoarele considerente:
Reclamantul, în calitate de angajator si pârâta în calitate de angajat – medic rezident – au încheiat contractul individual de nr. 1507/26.01.2001. La data de 27.01.2001 partile au încheiat un act aditional la acest contract prin care angajatorul s-a obligat sa suporte toate cheltuielile de pregatire în specialitate a angajatei pe întreaga durata a rezidentiatului, aceasta din urma obligându-se sa lucreze în cadrul S. O. N.O.cel putin 5 ani de la data la care va obtine titlul de medic specialist sub sanctiunea unor despagubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor suportate de catre angajator. Obligatia de plata a despagubirilor a fost confirmata si printr-o declaratie data de catre pârâta si autentificata la BNP T. T., sub nr. 256/26.01.2001. Prin aceasta declaratie a fost cuantificata si întinderea despagubirilor pe care s-a obligat pârâta sa le plateasca în cazul nerespectarii îndatoririlor asumate, inclusiv a aceleia de a lucra în cadrul unitatii sanitare angajatoare, cel putin 5 ani de la data la care va obtine titlul de medic specialist (alin. 2 si alin. 4 din Declaratie) la nivelul a 36 de salarii medii pe economie, la care se adauga penalitatile de întârziere.
Raportul juridic de munca al pârâtei cu reclamantul a încetat, în temeiul dispozitiilor art. 79 Codul muncii, la data de 01.11.2006, ca urmare a demisiei înregistrate sub nr. 3732/16.10.2006, la aproximativ doua luni de la numirea sa ca medic specialist gastroenterolog.
Din starea de fapt evocata si dovezile pe care se întemeiaza (contractul de munca si actul aditional la acesta, nota de lichidare, mentiunile efectuate în contractul de munca) rezulta ca pârâta nu si-a respectat obligatia de a lucra cel putin 5 ani de la data obtinerii titlului de medic specialist, în cadrul unitatii sanitare angajatoare.
Prin cererea de chemare în judecata, reclamantul solicita obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea acestei îndatoriri, prejudiciu a carui întindere o considera a fi cea stabilita în actul aditional la contractul individual de munca si declaratia autentica.
În conformitate cu dispozitiile art. 270 alin. 1 Codul muncii salariatii raspund patrimonial, în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului. Art. 295 alin. 2 dispune ca prevederile sale se completeaza cu dispozitiile legislatiei civile, în masura în care aceste din urma dispozitii nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca. Având în vedere aceste dispozitii de trimitere cuprinse în Codul muncii, instanta urmeaza sa analizeze pretentiile reclamantului raportat la normele raspunderii civile contractuale cuprinse în Codul civil si invocate ca temei de drept al cererii.
Unul din principiile specifice efectelor contractului, este acela al fortei obligatorii consacrat prin art. 969 alin. 1 Cod civil, care dispune imperativ “Conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante”. Cu alte cuvinte, contractul este legea partilor, fiind tinute sa-l respecte întocmai, în masura în care nu se încalca ordinea publica, bunele moravuri si normele imperative ale legii. Prin actul aditional la contractul de munca partea pârâta si-a asumat obligatia de a presta munca în calitate de angajata a partii reclamante timp de cel putin 5 ani de la data obtinerii titlului de medic specialist, în caz contrar urmând sa plateasca o despagubire echivalenta cu 36 salarii medii pe economie. Aceasta dispozitie având ca obiect plata unor despagubiri echivaleaza cu o veritabila clauza penala, astfel cum este reglementata prin dispozitiile art. 1066-1072 si interpretata si aplicata în doctrina si jurisprudenta, partile stabilind, prin acordul lor de vointa, întinderea daunelor interese pe care angajata urmeaza sa le plateasca în cazul nerespectarii obligatiilor contractuale.
În aparare, pârâta invoca nelegalitatea clauzelor actului aditional în raport cu dispozitiile art. 3 Codul muncii care consacra principiul libertatii muncii. Aceasta aparare nu poate fi, însa, retinuta. Libertatea muncii, din punct de vedere juridic, presupune – printre altele – dreptul persoanei de a alege singura si libera profesia, daca munceste sau nu, unde, pentru cine si în ce conditii. Ea se manifesta prin caracterul contractual al tuturor formelor raportului juridic de munca. De asemenea, si legislatia civila consacra principiul libertatii contractuale. Partea pârâta în cauza a avut libertatea de a încheia sau nu atât contractul de munca, cât si actul aditional la acesta, în conditiile prevazute.
Nu poate fi retinuta nici apararea potrivit careia reclamantul, nu ar fi respectat clauzele contractuale. Obligatia asumata de acesta se refera la suportarea, în conditiile legii, a cheltuielilor pentru pregatirea în specialitate pe întreaga durata a rezidentiatului. Aceste cheltuieli se refera la cele ocazionate de însusirea cunostintelor de specialitate si a experientei necesare obtinerii titlului de medic specialist si nu la cheltuieli de transport si chirie, cum în mod eronat sustine pârâta.
Raportat la obligatia asumata contractual de catre pârâta, instanta aminteste ca aceeasi obligatie de despagubire, în aceleasi conditii este impusa si legal. În acest sens OUG nr. 58/2001 privind organizarea si finantarea rezidentiatului, stagiaturii si activitatii de cercetare medicala, în vigoare la data încetarii raportului juridic de munca în cauza, dispune în art. 3 alin. 5 si alin. 6 ca, dupa obtinerea titlului de medic specialist, fostii rezidenti sunt obligati sa lucreze cel putin un numar de ani egal cu durata corespunzatoare finantarii rezidentiatului în specialitatea respectiva, nerespectarea acestei obligatii atragând raspunderea materiala a rezidentului. Aceasta obligatie este preluata si în noua reglementare în materie, cuprinsa în OG 12/2008.
Pentru considerentele de fapt si de drept evocate, în temeiul dispozitiilor art. 270 alin. 1, art. 281 Codul muncii, Tribunalul a admis actiunea conform dispozitivului.
Cheltuieli de judecata nu s-au solicitat.
Împotriva acestei sentinte, în termen legal, scutit de plata taxelor de timbru a declarat recurs reclamanta N.(P.) C. C., solicitând admiterea acestuia, casarea sentintei, respingerea actiunii, cu cheltuieli de judecata.
Prin motivele de recurs s-a invocat ca la 27.01.2001 s-a încheiat actul aditional, reclamanta obligându-se a suporta toate cheltuielile ocazionate cu pregatirea de specialitate, iar ea s-a obligat a lucra cel putin 5 ani la unitatea reclamanta, în caz contrar urmând sa suporte contravaloarea cheltuielilor facute cu pregatirea sa. Anterior semnarii acestui act, la 26.01.2001 a dat o declaratie prin care s-a obligat sa plateasca 36 salarii medii pe economie, declaratie ce nu se regaseste în actul aditional ce exprima vointa partilor, instanta facând o interpretare gresita a actului dedus judecatii când a motivat ca prin actul aditional s-a obligat sa plateasca cele 36 salarii medii pe economie.
Clauzele actului aditional sunt clare, precise, instanta neavând dreptul sa le modifice sau sa îi dea alt continut, gresit procedând contrar acestor dispozitii. Nu poate fi apreciata declaratia data ca o clauza penala întrucât trebuia sa îmbrace forma unei conventii sau clauze în contract, nelegal fiind obligata la plata a 38.772 lei cheltuieli ocazionate cu formarea profesionala.
Trebuia, conform actului aditional, ca reclamanta sa faca dovada prejudiciului, adica a cheltuielilor ce le-a suportat cu pregatirea sa, conform art. 969 Cod civil, art. 195, 270 Codul muncii.
În drept s-au invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Examinând sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs cât si din oficiu, instanta de recurs constata urmatoarele:
Între parti s-a încheiat un contract individual de munca la data de 26.01.2001 sub nr. 1507, iar dupa doar o zi, la 27.,01.2001 au semnat un act aditional prin care intimata se obliga sa suporte cheltuielile de pregatire în specialitate a angajatei pe toata durata rezidentiatului cu obligatia corelativa a acesteia ca dupa ce va obtine titlul de medic specialist, sa ramâna a profesa în spitalul angajator cel putin o perioada de 5 ani, sub sanctiunea platii cheltuielilor suportate de angajator. La data încheierii initialului contract individual de munca si anterior încheierii actului aditional, recurenta a dat o declaratie autentificata sub nr. 256/26.01.2001 prin care s-a obligat la plata despagubirilor la nivelul a 36 salarii medii pe economie, cu penalitati de întârziere, stari de fapt corect retinute de instanta de fond.
Dupa terminarea rezidentiatului, la data de 16.10.2006, recurenta si-a înaintat cererea de demisie sub nr. 3732 iar la 01.11.2006 s-a luat act de aceasta cerere, raporturile de munca dintre parti încetând din aceasta data.
Problema în speta ce se impune a fi clarificata este aceea daca în cazul acestui raport de munca, partile au libertatea de a negocia pe orice aspect, în speta pe locul muncii si în baza unui consimtamânt liber exprimat. Codul muncii permite anumite limitari ale drepturilor salariatului, dar, ele trebuie sa aiba o justificare, sa fie necesar, sa raspunda unui interes general, sa fie remunerat corespunzator pentru a asigura o acoperire echitabila a prejudiciului pe care îl încearca salariatul din cauza limitarii respective.
Sigur ca, actul aditional în speta, s-a dorit a fi o modalitate de fidelizare a medicilor, dar, câta vreme pe perioada cât s-a desfasurat specializarea, cheltuielile au fost suportate de Statul Român prin Ministerul Sanatatii si nu de intimatul reclamant, minister ce gestioneaza sistemul public de sanatate, simpla plecare a recurentei sau neîntoarcerea la vechiul loc de munca de unde a fost trimisa la specializare, nu poate activa clauza cuprinsa în actul aditional decât în masura în care plecarea medicului s-ar fi facut catre un sistem privat de sanatate. Cât timp medicul continua a profesa tot în sistemul public de sanatate, la un alt spital, nu se poate retine ca spitalul initial angajator ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat. Sigur ca, acest spital s-a bazat pe faptul ca va avea în viitor un angajat specialist într-un domeniu si ca prin neîntoarcerea acestuia sau prin faptul ca nu a continuat sa ramâna, pacientii vor fi lipsiti de serviciile acestuia, dar, acest aspect este o problema de gestionare a sistemului public de sanatate a Statului Român si nu a spitalului, iar pe de alta parte, acel medic continua a presta o activitate de specialitate în acelasi sistem public de sanatate, chiar daca la alt spital, serviciile sale se întorc astfel catre aceiasi categorie de asigurati, chiar daca dintr-o alta zona, fara a fi exclusa situatia în care chiar pacientii, asiguratii din raza de activitate a spitalului reclamant sa fie în viitor tratati chiar la noul loc de munca al recurentei. Mai mult, si la spitalul reclamant, poate în aceleasi conditii ca un alt medic sa refuze dupa ce si-a efectuat specializarea sa se întoarca si sa-l aleaga pe acesta, fara ca astfel sa existe un prejudiciu efectiv adus ce sa impuna a fi reparat.
De altfel, nu este lipsit de importanta a se analiza modul în care medicul ajunge sa încheie actul aditional, declaratia de raspundere, atunci când pleaca la specializare. Este cert ca actul aditional de fapt nu reprezinta o negociere, un rezultat al acesteia, ci mai mult, un contract de adeziune, astfel ca, problema negocierii despagubirilor este exclusa, fiind mai degraba o conditie impusa medicului pentru a putea merge la specializare, astfel ca, acea clauza apare ca fiind abuziva, mai ales ca, implicând o limitare a dreptului la munca, nu asigura si o remunerare corespunzatoare a salariatului, al carui drept este supus unei limitari.
Se impune însa si precizarea faptului ca pe întreaga perioada de specializare, medicul a desfasurat o activitate medicala într-un spital public, fiind firesc sa fie si platit pentru serviciul prestat dar, nici macar aceasta salarizare nu s-a facut din bugetul intimatului ci al Ministerului Sanatatii, prejudiciul suferit nefiind dovedit, gresit instanta de fond retinând contrariul.
Clauza cuprinsa în actul aditional la contractul individual de munca este una abuziva, declaratia data anterior este tot un rezultat al abuzului, urmarind sa lege medicul de un anumit loc, spital, fara ca pentru aceasta limitare a unui drept fundamental – alegerea locului de munca – sa se prevada o compensatie financiara corespunzatoare, aspect de altfel retinut de Curtea de Apel Oradea si în decizia civila nr. 636/17.04.2008.
Raportat la toate considerentele expuse, facându-se o gresita aplicare a dispozitiilor art. 969 Cod civil, art. 270 alin. 1, 281 Codul muncii, fiind incidente dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, instanta de recurs în baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedura civila a admis ca fondat recursul, a modificat în întregime sentinta recurata în sensul ca a respins actiunea.
Retinând culpa procesuala a intimatului, în baza art. 274 Cod procedura civila, instanta de recurs l-a obligat sa-i plateasca recurentei 2000 lei cheltuieli de judecata în recurs reprezentând onorariu avocatial.
