Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii ca formă a răspunderii civile contractuale nu este o răspundere obiectivă, ce acţionează indiferent de forma de vinovăţie, ci este o răspundere bazată pe culpă, ca atitudine subiectivă negativă, de neluare în considerare a normelor legale care stabilesc anumite obligaţii în sarcina sa.
Răspunderea patrimonială este înlăturată în situaţii de forţă majoră sau dacă pagubele au fost cauzate de împrejurări neprevăzute sau se încadrează în riscul normal al serviciului.
Semnarea deciziei de concediere în perioada de probă instituită nelegal, în calitate de reprezentant al angajatorului şi nu în nume propriu, nu poate atrage răspunderea patrimonială a acestuia, întrucât decizia reprezintă un act emis de societate prin compartimentele de specialitate, respectiv serviciul de resurse umane cu viza directorului financiar-contabil.
Angajatorului îi revenea sarcina de a proba nu numai săvârşirea faptei cu intenţie, respectiv că pârâtul avea cunoştinţele juridice necesare pentru a-şi reprezenta caracterul nelegal al instituirii unei perioade de probă la reîncadrarea după concediere, dar şi din neglijenţă, respectiv să fi avut indicii cu privire la caracterul nelegal al deciziei, de exemplu un referat sau chiar un aviz consultativ negativ al unuia dintre compartimentele cu atribuţii în emiterea acestei decizii, pe care să le fi ignorat, în cauză.
Prezumţia relativă a exercitării de către salariat, cu bună-credinţă, a obligaţiilor de serviciu, înlătură răspunderea acestuia în raport cu angajatorul, întrucât nu a acţionat cu forma şi gradul
de vinovăţie cerute de lege pentru a declanşa răspunderea patrimonială.
Reprezintă o cauză străină, neimputabilă salariatului, intervenţia sancţiunii nulităţii deciziei de concediere pentru un motiv care nu s-a dovedit că salariatul îl putea cunoaşte la momentul exercitării atribuţiei de a emite actul prejudiciabil pentru angajator, astfel că eventualele consecinţe, ce nu puteau fi prevăzute la momentul emiterii actului, ţin de „riscul normal al serviciului” drept cauză exoneratoare de răspundere patrimonială.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 2915/R din 11 aprilie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1165/07.02.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea formulată de reclamantul I.N.G.G.A.A. în contradictoriu cu pârâtul O.V. şi a obligat pârâtul la plata sumei de 32.261,42 lei, cu titlu de prejudiciu material cauzat angajatorului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile unui contract de management, iar reclamantul afirmă că pârâtul, în această calitate, a semnat o decizie de concediere emisă pe numele unei salariate care ulterior a fost anulată de instanţă, iar ca urmare a restabilirii situaţiei anterioare institutul a fost nevoit să îi achite toate drepturile de care salariata a fost lipsită între data emiterii deciziei contestate şi reîncadrarea în muncă.
S-au depus la dosar înscrisuri pentru a face dovada acestor plăţi către G.M., în cuantum de 32.261,42 lei, reprezentând drepturi salariale, dar şi daune morale acordate în baza unui titlu executoriu, respectiv sentinţa civilă nr. 4883/12.06.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Instanţa a reţinut că prin această sentinţă s-a admis în parte acţiunea formulată de G.M., s-a anulat decizia nr. 56/04.03.2008 emisă de I.N.G.G., în care sens s-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul şi funcţia avute anterior emiterii deciziei, respectiv medic şef secţie O., iar institutul a fost obligat la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat aceasta de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Instanţa a mai reţinut că decizia de concediere nr. 56/2008 emisă pe numele contestatoarei G.M. a fost semnată de pârâtul O.V. în calitatea sa de manager.
în data de 14.12.2006 s-a încheiat un contract de management între Ministerul Sănătăţii Publice şi O.V., în calitate de manager al I.N.G.G., care avea la capitolul atribuţiuni în domeniul resurselor umane şi sarcina
de a stabili şi aproba numărul de personal pe categorii şi locuri de muncă, de a numi şi elibera din funcţie personalul spitalului, în condiţiile legii. Acest contract a fost în vigoare până la data de 15.08.2008, când pârâtul
O.V. a fost revocat din funcţia de manager al institutului ca urmare a constatării unor abateri de la legislaţia în vigoare constatate de organele de control şi instituţiile abilitate conform legii.
Instanţa a apreciat că prin semnarea unei decizii de concediere, ulterior anulată de instanţă pentru nelegalitate, managerul semnatar a fost de acord cu conţinutul acestui înscris, şi prin urmare trebuie să suporte consecinţele juridice, ca urmare a atribuţiunilor asumate prin semnarea contractului de management, în fiinţă la data respectivă.
Instanţa nu poate reţine apărările pârâtului referitor la lipsa cunoştinţelor juridice. Deşi în întâmpinare susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, şi anume existenţa prejudiciului şi existenţa vinovăţiei, prejudiciul este dovedit cu înscrisul din care rezultă plata despăgubirilor la care institutul a fost obligat de Tribunalul Bucureşti, iar vinovăţia este şi ea dovedită sub forma imprudenţei.
S-a apreciat de către tribunal că, deşi pârâtul afirmă că acte juridice, şi anume actul adiţional la CIM şi decizia de concediere, au fost întocmite şi redactate de reprezentanţii serviciului R.U.N.O.S. şi semnate de el personal în calitate de reprezentant al angajatorului, şi prin urmare consideră că răspunderea civilă aparţine acestora, nu a înţeles să formuleze cerere de chemare în garanţie, conform principiului disponibilităţii părţilor.
S-a reţinut că în întâmpinarea depusă la dosar pârâtul recunoaşte că decizia emisă a fost anulată de instanţă deoarece nu era motivată, dar şi pe considerentul că, în speţă, contestatoarea nu putea fi obligată la acceptarea unei perioade de probă, deci pentru nelegalitate, instanţa de fond apreciind că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii, mai ales când este vorba de asumarea calităţii de manager al unei instituţii.
întrucât reclamantul şi-a întemeiat cererea şi pe dispoziţiile Codului muncii care la art. 270 prevede expres că salariaţii răspund patrimonial de pagubele cazate angajatorului din vina şi în legătură cu lor, Tribunalul a constatat că prejudiciul a fost dovedit, inclusiv vinovăţia pârâtului, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta culpabilă, astfel încât a admis acţiunea şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 32.261,42 lei, cu titlu de prejudiciu material cauzat angajatorului.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal şi motivat, recurentul-pârât O.V.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Răspunderea patrimonială a salariatului, reglementată de art. 270 C. muncii, în forma în vigoare pe perioada în litigiu, reprezintă o varie
tate a răspunderii civile contractuale, pentru antrenarea sa fiind necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: calitatea autorului prejudiciului de salariat al angajatorului păgubit; existenţa unui prejudiciu real (care constă într-o valoare efectiv pierdută), cert, actual, direct şi material, care să nu fi fost reparat; fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa şi apreciată prin raportare la obligaţiile de serviciu; legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia salariatului.
Odată îndeplinite toate condiţiile menţionate, salariatul este ţinut a repara integral prejudiciul produs angajatorului. Cu privire la caracterul ilicit al faptei se reţine că acesta trebuie analizat în raport de obligaţiile de serviciu decurgând din CIM, CCM şi regulamentul intern, angajatorul fiind ţinut a dovedi ce sarcini de serviciu avea salariatul şi modul în care neîndeplinirea sau îndeplinirea lor necorespunzătoare a condus la producerea prejudiciului. Când îi lipseşte caracterul ilicit, fapta nu atrage răspunderea patrimonială, chiar dacă este cauzatoare de prejudicii pentru angajator.
în soluţionarea cauzei pendinte, instanţa de fond a fost învestită cu analiza condiţiilor de exercitare a acţiunii în răspundere patrimonială, pentru prejudiciul cauzat angajatorului de către intimatul-pârât, care, în calitate de manager şi reprezentant legal al instituţiei, a emis o decizie de concediere, constatată nulă de instanţa de judecată pentru motivul că prin reintegrare, după anularea concedierii, contestatoarea nu mai poate fi supusă unei noi perioade de probă.
Deşi pârâtul nu îşi exercită atribuţiile în baza unui contract de muncă, ci al unuia de management, din analiza dispoziţiilor art. V pct. 2 din contract rezultă că managerul răspunde, printre altele, civil şi material pentru daunele produse spitalului, referirea la aceste forme de răspundere antrenând incidenţa normelor Codului muncii privind răspunderea salariatului pentru paguba adusă angajatorului. în acest cadru procesual, reclamantul, în calitate de angajator, a solicitat recuperarea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata despăgubirilor către persoana concediată.
Verificând condiţiile răspunderii patrimoniale, instanţa de fond a confirmat susţinerile reclamantului cu privire la existenţa calităţii de salariat a celui care a produs paguba, fapta personală prejudiciabilă săvârşită de acesta în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente.
Recurentul-pârât contestă însă aprecierea instanţei de fond cu privire la fapta ilicită şi existenţa vinovăţiei, susţinând că a acţionat în calitate de reprezentant legal, decizia anulată fiind întocmită şi avizată de alţi prepuşi ai angajatorului de la departamentul resurse umane. Referitor la caracterul ilicit al faptei, Curtea apreciază că angajatorul nu a indicat
expres atribuţiile de serviciu încălcate de către reclamant, reţinând doar în sarcina sa că, prin semnarea deciziei, a fost de acord cu conţinutul acesteia, suportând consecinţele juridice.
Cu privire la vinovăţia acestuia, Curtea apreciază că instanţa de fond nu a făcut o corectă analiză a situaţiei de fapt şi a atitudinii subiective a autorului faptei, atunci când a apreciat că acesta a acţionat prin imprudenţă. Astfel, răspunderea patrimonială reglementată de art. 270 C. muncii ca formă a răspunderii civile contractuale nu este o răspundere obiectivă, ce acţionează indiferent de forma de vinovăţie, ci este o răspundere bazată pe culpă, ca atitudine subiectivă negativă, de neluare în considerare a normelor legale care stabilesc anumite obligaţii în sarcina sa. Răspunderea patrimonială este înlăturată, potrivit art. 270 alin. (2) C. muncii, în situaţii de forţă majoră, sau dacă pagubele au fost cauzate de împrejurări neprevăzute ori se încadrează în riscul normal al serviciului.
în speţă, Curtea reţine că pârâtul a semnat decizia de concediere în perioada de probă instituită nelegal, în calitate de reprezentant al angajatorului, şi nu în nume propriu, decizia fiind un act emis de societate prin compartimentele de specialitate, respectiv serviciul de resurse umane, cu viza directorului financiar-contabil.
Prin urmare, în lipsa unei dovezi contrare din partea angajatorului care să probeze nu numai săvârşirea faptei cu intenţie, respectiv că pârâtul avea cunoştinţele juridice necesare pentru a-şi reprezenta caracterul nelegal al instituirii unui perioade de probă la reîncadrarea după concediere dar şi din neglijenţă, respectiv să fi avut indicii cu privire la caracterul nelegal al deciziei, de exemplu un referat sau chiar un aviz consultativ negativ al unuia dintre compartimentele cu atribuţii în emiterea acestei decizii, pe care să le fi ignorat, în cauză operează o prezumţie relativă a exercitării de către salariat, cu bună-credinţă, a obligaţiilor de serviciu, care înlătură răspunderea acestuia în raport cu angajatorul, întrucât nu a acţionat cu forma şi gradul de vinovăţie cerute de lege pentru a declanşa răspunderea patrimonială.
Prin urmare, instanţa apreciază că intervenţia sancţiunii nulităţii deciziei de concediere pentru un motiv pe care nu s-a dovedit că salariatul îl putea cunoaşte, la momentul exercitării atribuţiei de a emite actul prejudiciabil pentru angajator, reprezintă o cauză străină, neimputabilă acestuia, astfel că eventualele consecinţe ce nu puteau fi prevăzute la momentul emiterii actului ţin de ceea ce art. 270 alin. (2) numeşte „riscul normal al serviciului” drept cauză exoneratoare de răspundere patrimonială.
întrucât pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului, condiţiile cerute de lege trebuie întrunite cumulativ, absenţa oricăreia dintre ele conducând la imposibilitatea angajării răspunderii patrimoniale, Curtea apreciază că susţinerile recurentului sunt întemeiate sub aspectul caracterului ilicit al faptei şi vinovăţiei cerute de lege pentru declanşarea
răspunderii patrimoniale, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. sentinţa recurată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Potrivit opiniei separate, recursul trebuia respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Recurentul-pârât O.V. a fost încadrat în cadrul I.N.G.G. în funcţia de medic primar reumatologie, cu începere din data de 15.06.2006. Ulterior, prin Ordinul nr. 1615/13.12.2006 emis de Ministerul Sănătăţii Publice, a fost numit în funcţia de manager pe o perioadă de 3 ani în cadrul
I.N.G.G., cu începere din 15.12.2006, în conformitate cu prevederile Titlului VII – Spitale, art. 178-180 şi art. 187 din Legea nr. 95/2006, urmând să beneficieze de un salariu de bază de 3.150 lei şi de o indemnizaţie de conducere de 55%, în sumă de 1.733 lei.
în baza Ordinului amintit, recurentul-pârât a fost numit în funcţia de manager în cadrul I.N.G.G., pe o perioadă de 3 ani, cu începere din 15.12.2006, prin decizia nr. 263/15.12.2006 emisă de I.N.G.G., considerată ca reprezentând un act adiţional la CIM nr. 2354/2006, cu indicarea elementelor salariale.
Potrivit Capitolului V din Contractul de management nr. 261 /14.12.2006 încheiat cu Ministerul Sănătăţii, recurentul-pârât O.V., în calitate de manager al I.N.G.G., poate răspunde civil, contravenţional, material sau penal, după caz, pentru nerespectarea prevederilor legale şi daunelor produse spitalului prin orice acte contrare intereselor acestuia.
Prin Ordinul nr. 1220/13.08.2008 emis de Ministerul Sănătăţii recurentul-pârât a fost revocat din funcţia de manager, cu începere din 15.08.2008, dată de la care urmează a înceta contractul de management nr. 261/14.12.2006 încheiat cu Ministerul Sănătăţii Publice, conform prevederilor cap. VIII din contract, „în cazul în care se constată abateri grave de la legislaţia în vigoare constatate de organele de control şi instituţiile abilitate în condiţiile legii”.
Prin sentinţa recurată s-a dispus obligarea recurentului-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 32261,42 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin achitarea drepturilor salariale, daunelor morale şi cheltuielilor de judecată cuvenite salariatei G.M. în baza sentinţei civile nr. 4883/12.06.2008 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost anulată decizia de concediere nr. 56/04.03.2008 semnată de acesta în calitate de manager.
Recurentul-pârât a susţinut că a semnat cu bună-credinţă decizia de concediere amintită, în virtutea atribuţiilor sale de manager, fară a avea reprezentarea că măsura concedierii salariatei G.M. ar avea un caracter vădit ilegal, motiv pentru care nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială în sarcina sa, în temeiul prevederilor 270 C. muncii.
în opinie minoritară, apărarea recurentului-pârât nu poate fi primită, întrucât potrivit contractului de management nr. 261/14.12.2006 acesta avea atribuţii în domeniul managementului resurselor umane, printre care şi obligaţia de eliberare din funcţie a personalului spitalului, în condiţiile legii.
Or, prin sentinţa civilă nr. 4883/12.06.2008 a Tribunalului Bucureşti a fost anulată decizia nr. 56/04.03.2008 semnată de acesta în calitate de manager, prin care încetase CIM al salariatei G.M. în baza art. 31 alin. (41) C. muncii, pe de o parte, pentru că această decizie de concediere nu a fost motivată în fapt, iar pe de altă parte, pentru că salariatei nu i s-a asigurat executarea contractului de muncă în condiţii identice celor anterioare deciziei de concediere nr. 50/2007 anulată prin sentinţa civilă nr. 2062/22.11.2007, prin act adiţional la CIM, semnat la aceeaşi dată cu decizia de reintegrare nr. 24/31.03.2008, inserându-se o clauză de probă, cu toate că această clauză putea fi stipulată numai la încheierea unui nou CIM, cu scopul verificării aptitudinilor salariatului, ceea ce nu era cazul în speţă.
Prin urmare, cum motivele pentru care s-a reţinut nulitatea deciziei nr. 56/4.03.2008 prin sentinţa civilă nr. 4883/12.06.2008 a Tribunalul Bucureşti au fost de nelegalitate, semnarea acestei decizii de concediere antrenează răspunderea patrimonială a recurentului, bazată pe culpă, întrucât acesta, deşi avea cunoştinţă la momentul semnării acestei decizii de faptul că în CIM al salariatei GM nu era inserată o clauză de probă şi putea să prevadă consecinţele juridice ale unei astfel de concedieri la expirarea unei perioade de probă instituite în mod nelegal, respectiv nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea condiţiilor legale, totuşi a acceptat producerea acestora.
Susţinerea recurentului potrivit căreia decizia de concediere în discuţie a fost întocmită de serviciul resurse umane nu este dovedită în cauză, iar împrejurarea că recurentul-pârât nu are cunoştinţe juridice nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere, de vreme ce acesta şi-a asumat personal, prin contractul de management, anumite obligaţii în domeniul resurselor umane legate de numirea şi eliberarea din funcţie a personalului spitalului, în condiţiile legii, putând fi tras la răspundere pentru nerespectarea prevederilor legale şi pentru daune produse spitalului, conform cap. V din acelaşi contract de management.
Nu poate fi reţinut în cauză drept cauză exoneratoare de răspundere patrimonială riscul normal al serviciului, întrucât semnarea unei decizii de concediere anulată de instanţă pentru nerespectarea cerinţelor legii nu se încadrează în această categorie.
Pentru toate considerentele arătate, având în vedere că angajatorul a dovedit săvârşirea unei fapte ilicite, producătoare de prejudicii, precum şi faptul că răspunderea patrimonială poate fi angajată pentru toate formele de vinovăţie, chiar şi în cazul unei culpe uşoare, în opinie minoritară, recursul trebuia respins ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
