Retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului
corespunzător funcţie în care s-a dispus retrogradarea,
pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile.
(art.264 (1) lit.c din Codul muncii).
-Decizie: Condiţii de valabilitate:
– de formă şi fond.
(art.268 (1) lit.a şi c din Codul muncii).
Nerespectarea cerinţelor textului de lege mai sus amintit, respectiv art.268(1) lit.a şi c din Codul muncii, la emiterea deciziei de sancţionare a salariatului, atrage nulitatea absolută a acestuia.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI-SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE- DECIZIA CIVILĂ NR.4230/R/31.10.2008)
Prin sentinţa civilă nr.3376 din data de 18.04.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vlll-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.37885/3/2007, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul D.C., în contradictoriu cu intimatul I.N.A., a fost anulat ordinul nr.138/10.07.2006, emis de intimat, a fost dispusă repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului şi a fost obligată intimata la plata diferenţelor dintre salariul cuvenit şi cel încasat ca urmare a aplicării sancţiunii.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligat intimatul la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1200 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, reclamantul este salariatul intimatei I.N.A., ocupând funcţia de şef serviciu administrativ.
La data de 10.07.2006, intimata a dispus, prin Ordinul nr.138, sancţionarea disciplinară a reclamantului prin retrogradarea sa pe funcţia de referent IA şi plata corespunzătoare a salariului pe o perioadă de 60 de zile.
În motivarea Ordinului, s-a arătat că reclamantul se face vinovat de săvârşirea următoarelor abateri disciplinare: angajarea de cheltuieli fără a avea aprobarea conducerii INA; iniţierea efectuării unor lucrări de repartizare fără respectarea dispoziţiilor referitoare la achiziţiile publice; cheltuirea banului public şi a dispoziţiilor interne, permiterea accesului în INA a reprezentanţilor unei firme fără aprobarea conducerii INA sau fără a exista vreun acord încheiat cu firma respectivă; generarea unui litigiu aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi punerea la dispoziţia firmei executante a lucrărilor de reparaţii a unor documente interne ale INA.
Analizând decizia de sancţionare susmenţionată, prin prisma cerinţelor obligatorii de conţinut prevăzute de art.268 alin.1 Codul muncii, instanţa a apreciat că aceasta a fost întocmită cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la litera a şi c din textul de lege susmenţionat, fapt ce atrage nulitatea absolută a deciziei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.268 alin.1, lit.a Codul muncii, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă descrierea faptei, element esenţial al deciziei, în funcţie de care instanţa verifică dacă fapta constituie sau nu abatere disciplinară, în sensul dispoziţiilor art.263 alin.2 Codul muncii, şi dacă angajatorul a respectat criteriile de individualizare ale sancţiunii disciplinare prevăzute de art.266 Codul muncii.
Cu referire la prima faptă imputată, se vorbeşte în decizie de o angajare a unor cheltuieli fără a avea aprobarea conducerii INA, fără a se indica despre ce cheltuieli este vorba şi când au fost ele angajate.
La a doua faptă imputată se face referire în mod eliptic la “iniţierea efectuării unor lucrări, fără respectarea dispoziţiilor referitoare la achiziţiile publice, fără a se preciza în mod corect despre ce lucrări era vorba şi care erau acele dispoziţii de a căror nerespectare se face vinovat salariatul.
I s-a mai imputat reclamantului “cheltuirea banului public” exprimare generică şi lipsită de conţinut, la fel cum e şi cea privind “cheltuirea dispoziţiilor interne”.
La fel de laconică este şi descrierea faptei imputate salariatului de “generare a unui litigiu aflat pe rolul judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti” sau de “punerea la dispoziţia firmei executante a lucrărilor de reparaţii a unor documente interne ale INA, fără a se indica despre ce documente este vorba şi ceea ce este mai important, fără a se indica când au fost săvârşite faptele, element în funcţie de care instanţa poate verifica dacă angajatorul a respectat termenele de prescripţie a răspunderii disciplinare, prevăzute de art.263 alin.1 Codul muncii.
Dat fiind caracterul formal al deciziei de sancţionare, fapt ce rezultă din reglementarea imperativă a dispoziţiilor art.268 alin.2 Codul muncii, şi reţinând că angajatorul a omis de asemenea să menţioneze în decizie motivele pentru care a înlăturat apărările salariatului, făcute cu ocazia cercetării disciplinare cu încălcarea dispoziţiilor art.268 alin.2 lit.c Codul muncii, prima instanţă a constatat nulitatea absolută a deciziei atacate.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul legal, intimatul I.N.A..
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art.304 şi 312 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a indicat că au fost încălcate dispoziţiile art.268 alin.1 Codul muncii, literele a) şi c) fapt ce ar atrage nulitatea absolută a deciziei, întrucât art.268 alin.(1) din Codul muncii are următorul conţinut: “Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.
Tribunalul a constatat nulitatea deciziei de sancţionare, raportat la dispoziţiile art.268 alin.1 lit.a Codul Muncii, pe considerentul neinserării în cuprinsul deciziei de sancţionare a descrierii faptei care constituie abatere disciplinară, însă din conţinutul Ordinului nr.138/10.07.2006 rezultă că s-a realizat, în concret, o descriere a faptelor considerate abateri disciplinare care să justifice măsura disciplinară dispusă.
A mai arătat recurentul că, în cuprinsul Ordinului contestat, se reţine faptul că salariatul, prin dovezile depuse, nu şi-a dovedit nevinovăţia, recunoscând chiar că a pus la dispoziţia firmei prestatoare unele documente interne ale INA şi menţionând, în cadrul cercetării disciplinare, că “nu m-am mai confruntat cu o asemenea situaţie şi de aceea am declarat că voi plăti uşa”, astfel încât în mod greşit prima instanţă a reţinut omisiunea menţionării motivelor pentru care au fost înlăturate apărările contestatorului făcute cu ocazia cercetării disciplinare.
Recurentul a criticat şi dispoziţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.200 lei, arătând că în raport cu “munca ” îndeplinită de apărătorul intimatului – contestator, prezent la un singur termen de judecată, în speţă cel din data de 18.04.2008, s-a stabilit greşit în sarcina I.N.A. plata acestei sume.
Art.274 Cod procedură civilă prevede expres că partea care cade in pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare textul redat are în vedere o singură cerinţă cu caracter general, anume aceea de a cădea în pretenţii, altfel spus de a pierde procesul, fără a se face nici o distincţie cu privire la natura juridică a persoanei obligată la plată sau la resursele din care se face aceasta, dar judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau îndeplinită de avocat (art.274 alin.3 Cod procedură civilă ).
Prin urmare, instanţele de judecată au dreptul de a reduce onorariile avocaţilor în cadrul operaţiunii de determinare a cheltuielilor de judecată , în funcţie de situaţia concretă din speţă .
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi ţinând seama de dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Nu poate fi primită critica recurentului, referitoare la faptul că Ordinul de sancţionare disciplinară nr.138/10.07.2006 realizează, în concret, o descriere a faptelor considerate abateri disciplinare, de natură a justifica măsura disciplinară dispusă, în condiţiile în care, analizând punctual fiecare din faptele indicate, după cum în mod corect a procedat şi prima instanţă, se constată că acestea sunt formulate generic, eliptic şi, pe alocuri, fără conţinut, cum este aceea prin care se impută salariatului “cheltuirea banului public” ori “cheltuirea dispoziţiilor interne”.
Legiuitorul a instituit, prin art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, obligativitatea descrierii faptei care constituie abatere disciplinară, pentru ca angajatorii să nu poată invoca în faţa instanţei alte motive decât cele precizate în decizia de concediere, acestea fiind elementele în raport de care instanţa verifică dacă fapta săvârşită constituie sau nu abatere disciplinară.
Faţă de caracterul formal al descrierii realizate în cuprinsul ordinului contestat, în mod corect instanţa de fond a reţinut nulitatea acestuia, astfel încât, chiar dacă susţinerile recurentului referitoare la respectarea dispoziţiilor art.268 alin.2 lit.c din Codul muncii sunt corecte, Ordinul nr.138/10.07.2006 este lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea cerinţei imperative cuprinse în art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii.
De asemenea, referitor la solicitarea de reducere a cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului plătit de contestator apărătorului ales, Curtea reţine că pricina nu a fost soluţionată, în fond, la primul termen de judecată, după cum susţine recurentul, cauza fiind trimisă spre rejudecare, prin decizia civilă nr.2990/R/24.09.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Vll-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, într-un ciclu procesual anterior.
În aceste condiţii, onorariul pentru plata avocatului, în cuantum de 1.200 lei, nu apare ca fiind nejustificat de mare, faţă de munca avocatului şi complexitatea pricinii, astfel încât nu se impunea se face aplicarea prevederilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă .
Drept consecinţă, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, ca nefondat.
