Prezumţia simplă de vinovăţie a gestionarului în cazul lipsurilor este înlăturată în situaţia când paguba este consecinţa unui furt cu autori necunoscuţi
In cadrul acţiunii în răspundere patrimonială, angajatorul trebuie să probeze săvârşirea unei fapte ilicite de către salariat în legătură cu serviciul şi nu fapte ilicite fără legătură cu atribuţiile de serviciu sau fapte penale, iar în speţă organele de urmărire penale au stabilit că salariatul nu a săvârşit vreo infracţiune care să genereze paguba reclamată.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1937/R din 1 octombrie 2007
Prin sentinţa civilă nr.310 din 24.05.2007 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Consumcoop B. (fostă Cooperativa de Consum) împotriva pârâtei M.E. şi în consecinţă a fost obligată pârâta M. E. să plătească reclamantei suma de 10029,96 lei cu titlu de despăgubiri civile şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între pârâtă şi reclamantă s-au stabilit raporturi contractuale de muncă urmare a încheierii contractului individual de muncă.
Pârâta a fost angajata reclamantei pe postul de vânzător-gestionar la magazinul alimentar din Cireşoaia.
Cu ocazia inventarului întocmit la 29 – 30 octombrie 2003 s-a constatat o lipsă în gestiune în valoare de 100.299.572 lei.
La data de 29.10.2003, pârâta a sesizat Postul de Poliţie Braniştea despre faptul că în noaptea de 28/29.10.2003, magazinul din Cireşoaia al cărei gestionar este, a fost spart de persoane necunoscute, fiind sustrase diverse bunuri alimentare şi industriale.
Din adresele Postului de poliţie Braniştea nr. 218/06.01.2004 rezultă faptul că la 29.10.2003 a fost sesizat un furt la magazinul gestionat de pârâtă, autorii nefiind însă neidentificaţi. Ulterior, prin adresele depuse la f.41 şi 52 dos.3839/2006 s-a arătat că dosarul penal solicitat de instanţă se află în cercetare la Postul de Poliţie, fiind înregistrat ca infracţiune rămasă cu autori necunoscuţi. De asemenea s-a arătat că din cercetarea la faţa locului efectuată la data comiterii faptei de echipa de anchetă rezulta faptul că uşa de acces în magazin nu prezenta urme de forţare, iar lacătul care asigura bara metalică transversală peste uşă nu a fost găsit la cercetare, uşa fiind găsită întredeschisă. Potrivit art. 24 din Legea nr. 22/1969, aplicabilă gestionarilor, angajaţii răspund material, potrivit codului muncii, pentru pagubele cauzate în gestiuni prin fapte ce nu constituie infracţiuni.
În privinţa pârâtei s-au efectuat cercetări penale sub aspectul comiterii infracţiunilor de delapidare şi neglijenţă în serviciu, însă prin rezoluţia din 5 august 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud pronunţată în dosarul nr.54/P /2004 s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale întrucât s-a reţinut că pârâta nu a săvârşit aceste infracţiuni.
Pentru o corectă evaluare a situaţiei de fapt, pentru o corectă stabilire a prejudiciului efectiv în patrimoniul reclamantei, în raport cu susţinerile părţilor şi totodată de vinovăţia pârâtei, pentru a se putea stabili în sarcina acesteia răspunderea materială precum şi de îndrumarea instanţei de recurs s-a dispus efectuarea unei expertize contabile.
Astfel, s-a reţinut în raportul de expertiză tehnică (expertiză efectuată de expertul contabil
I.G.M.) că urmare valorificării listelor de inventar s-a ajuns la concluzia că între stocul scriptic şi cel faptic la mărfuri există o diferenţă valorică în minus de 9975.74 lei iar la ambalaje o diferenţă de 54,22 rezultând o diferenţă valorică totală în minus de 10029.96 lei sumă reprezentând lipsă în gestiunea magazinului din Cireşoaia, respectiv o lipsă în patrimoniul reclamantei, unde pârâta a fost angajată pe postul de gestionară.
Cum raportul de expertiză tehnică nu a fost contestat de către niciuna din părţi, tribunalul a apreciat că este întemeiată acţiunea formulată, în sarcina pârâtei putând fi reţinută ca prejudiciu suma de 10096,96 lei.
Prin urmare, având în vedere cele mai sus reţinute precum şi prevederile art.270 şi urm. din Codul muncii coroborate cu disp. art.70 şi urm. din Legea 168/1999 a admis acţiunea formulată de reclamantă şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta la plata sumei de 10096,96 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta M.E. a declarat recurs prin care a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
Potrivit art. 24 din Legea 22/1969, privind activitate a gestionarilor, angajaţii răspund material potrivit Codului muncii pentru pagubele cauzate în gestiuni prin fapte ce nu constituie infracţiuni. în baza acestei dispoziţii, răspunderea patrimonială întemeiată pe principiul răspunderii civile contractuale reglementate de art. 270 alin. 1 din Codul muncii poate fi angajată în sarcina pârâtei numai dacă prejudiciul cauzat nu este urmarea vreunei fapte penale. întrucât inventarul bunurilor s-a întocmit numai după sesizarea comiterii furtului, neexistând la dosar dovada unei lipse în gestiune anterioară datei de 29.10.2003, nu se poate reţine că prejudiciul s-a comis prin altă faptă decât furtul reclamat. In sprijinul acestei concluzii vine chiar şi raportul de expertiză întocmit în cauză, conform căruia “pentru perioada 28.03.2003 – 20.10.2003, respectiv până în data de 29.10.2003 perioadă cuprinsă între două inventare consecutive, gestiunea pârâtei M.E. din punct de vedere scriptic este corectă. … în consecinţă, la momentul efectuării inventarierii (după comiterea furtului n.n.) se compară valoarea de inventar cu valoarea scriptică rezultând diferenţa de 9.975,74 lei la marfă şi 54,22 lei la ambalaj”. Aşadar, chiar şi prin expertiză se stabileşte faptul că anterior comiterii furtului din magazin situaţia gestiunii pârâtei era corectă, lipsa din această gestiune fiind ulterioară comiterii furtului din magazin. în acest condiţii, în mod total eronat instanţa a concluzionat că “datorită faptului că raportul de expertiză nu a fost contestat de către nici una dintre părţi, instanţa a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată, în sarcina pârâtei putând fi reţinută ca prejudiciu suma de 10.029,96 lei.”
Pârâta mai arătă că aşa cum s-a statuat în practica judiciară, gestionarul nu este în culpă când paguba este consecinţa unui furt comis de autori necunoscuţi. Prin adresele de la organele de poliţie, care reţin în cuprinsul lor existenţa infracţiunii de furt (chiar şi fără efracţie), a fost răsturnată prezumţia de vinovăţie care operează în sarcina pârâtei când există lipsuri în gestiune. Angajarea răspunderii patrimoniale presupune culpa angajatului în producerea prejudiciului. Faţă de soluţia organelor de urmărire penală de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtei pentru infracţiunile de neglijenţă în serviciu şi delapidare, pronunţată prin rezoluţia din data de 5 august 2004 de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtei pentru aceste infracţiuni (despre care de altfel instanţa nu face nici o referire, această probă fiind ca şi inexistentă pentru instanţă), culpa pârâtei nu poate fi reţinută atâta timp cât, în lipsa unor probe contrare, din actele din dosar rezultă că prejudiciul s-a comis urmare a comiterii unei infracţiuni de furt, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 270 alin. 2 din Codul muncii, care înlătură răspunderea salariatului în ipotezele în care proba este urmare a forţei majore sau a unor cauze neprevăzute, care nu puteau fi înlăturate.
Examinând hotărârea în raport cu motivele invocate Curtea a admis recursul, pentru următoarele considerente:
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator este necesară, potrivit art.271 alin.l Codul muncii, întrunirea cumulativă a condiţiilor legale referitoare la 1) calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; 2) fapta ilicită şi personală a salariatului în legătură cu sa; 3) prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; 4) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi 5) vinovăţia salariatului.
Dacă unele dintre cerinţele legale sunt în mod evident îndeplinite – calitatea de salariat a pârâtei la reclamant şi prejudiciul suferit, Curtea consideră că nu au fost probate celelalte condiţii menţionate anterior.
Astfel, nu rezultă din probatoriul administrat în cauză că pârâta a săvârşit o faptă ilicită şi personală în legătură cu munca sa. Deşi reclamanta susţine că omisiunea pârâtei de a încuia uşa la magazin a favorizat producerea prejudiciului, din nota explicativă dată de pârâtă la 30.03.2004, adresa nr.67/15.01.2004 a S.C.O. S.A. şi adresa nr.218/06.01.2004 a Postului de Poliţie Brăneşti, rezultă că uşa de la intrare în magazin era prevăzută, în afara încuietorii încorporate şi cu un lacăt fixat într-un sistem de prindere-închidere.
Or, este necontestat de către reclamantă că pârâta a montat lacătul la această uşă, ceea ce reprezintă în opinia instanţei o îndeplinire a obligaţiei de a pazei obiectului ce revine angajatorului, căruia nu i se poate imputa că nu a încuiat uşa, operaţiune care, datorită unui defect se putea realiza numai în interiorul magazinului.
Consecutiv concluziilor referitoare la inexistenţa vreunei fapte ilicite, Curtea constată că lipseşte o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, precum şi condiţia privind atitudinea subiectivă culpabilă a pârâtei.
În ceea ce priveşte acest ultim aspect, Curtea mai reţine şi că prezumţia simplă de vinovăţie a gestionarului în cazul lipsurilor este înlăturată în situaţia când paguba este consecinţa unui furt cu autori necunoscuţi.
Astfel , prezumţia de vinovăţie nu poate avea caracter absolut, întrucât ar contraveni principiilor constituţionale fiind răsturnate prin dovedirea unor cauze obiective ce exclud culpa gestionarului.
Or, adresa nr.218/06.01.2004 a Postului de Poliţie Brăneşti şi informaţiile ulterioare solicitate de către instanţe confirmă săvârşirea infracţiunii de furt de către autori necunoscuţi, ceea ce se coroborează şi cu comunicarea nr. 154/P/2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud privind neînceperea urmăririi penale împotriva pârâtei pentru infracţiunile de delapidare şi neglijenţă în serviciu, motivată de faptul că nu a săvârşit aceste infracţiuni.
În aceste condiţii, nu pot fi acceptate susţinerile reclamantei referitoare la vinovăţia penală a pârâtei în producerea prejudiciului, după cum sunt lipsite de pertinenţă apărările privind înregistrarea anterioară a unor lipsuri în gestiunea pârâtei.
Sub acest aspect, trebuie subliniată diferenţa între răspunderea patrimonială a gestionarului cu caracterul unei răspunderi contractuale şi răspunderea delictuală-penală. Astfel, prima formă a răspunderii exclude ipoteza săvârşirii unei fapte ilicite care constituie infracţiune, deoarece în acest caz angajatorul are la îndemână angajarea răspunderii delictuale a salariatului.
În consecinţă, în cadrul acţiunii în răspundere patrimoniale, angajatorul trebuie să probeze săvârşirea unei fapte ilicite de către salariat în legătură cu serviciul şi nu fapte ilicite fără legătură cu atribuţiile de serviciu sau fapte penale, cu atât mai mult cu cât organele de urmărire penale au stabilit că pârâta nu a săvârşit vreo infracţiune care să genereze paguba reclamată.
În considerarea acestor aspecte de fapt şi de drept, Curtea, în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., a admis recursul modificând hotărârea în sensul respingerii acţiunii reclamantei. (Judecător Sergiu Diaconescu)
