C. muncii, art. 269m C. civ., art. 1082 Legea nr. 319/2006, art. 44
Culpa angajatorului este o cerinţă esenţială a răspunderii angajatorului, după cum rezultă din art. 269 C. muncii şi art. 44 din Legea nr. 319/2006, aceasta din urmă făcând trimitere la legea civilă, respectiv art. 1082 şi urm. C. civ.
în condiţiile în care angajatorul nu a impus salariaţilor să efectueze intervenţia, dimpotrivă, a apreciat că operaţiunea este periculoasă şi dispunea de norme de siguranţă a muncii, care au fost aduse la cunoştinţa salariaţilor şi a efectuat instruirea personalului în ceea ce priveşte regulile de sănătate şi securitate în muncă, acestuia nu-i poate fi imputată producerea accidentului a cărui victimă a fost salariatul şi nu poate fi obligat la plata de despăgubiri cu titlu de daune materiale şi morale în favoarea reclamantului, atâta timp cât accidentul de muncă, deşi a avut loc în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, s-a produs datorită nerespectării unor reguli privind securitatea în muncă de către angajat.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 4618/R din 1 noiembrie 2010, în Litigii de muncă C.A.B. sem. II2010, p. 254-258
Prin sentinţa civilă nr. 2990/08.04.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost
respinsă acţiunea formulată de reclamantul N.S. în contradictoriu cu pârâta SC B.W. SRL, ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajat al societăţii pârâte în postul de strungar, conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. la data de 14 decembrie 2006. La data de 3 martie 2008, în urma solicitării de reparare a unei uşi industriale primite din partea SC R. SRL, au fost trimişi pentru intervenţie din partea societăţii pârâte doi tehnicieni constructori montatori, printre care şi reclamantul. Deşi înainte de începerea lucrării aceştia au constatat că uşa nu se putea repara, au acţionat totuşi în acest sens, cu consecinţa producerii unui accident de muncă a cărui victimă a fost reclamantul N.S. In urma accidentului de muncă, reclamantul a suferit o intervenţie chirurgicală, estimându-se că pentru recuperare sunt necesare 183 zile de îngrijiri medicale. A constatat instanţa că din procesul-verbal întocmit cu prilejul cercetării efectuate în legătură cu condiţiile în care s-a produs accidentul de muncă rezultă că, la faţa locului, echipa de intervenţie, din care facea parte şi reclamantul, a constatat că şinele uşii erau puternic deformate în urma lovirii de către un utilaj, aspect confirmat de către persoana desemnată din partea clientului să se ocupe de această lucrare. De asemenea, se precizează faptul că existau role sărite şi riscul ca uşa să sară cu totul de pe şine. In urma acestei constatări, membrii echipei de intervenţie
l-au sunat pe şeful ierarhic, M.A., comunicându-i starea uşii. In prima convorbire telefonică, acesta a apreciat că lucrarea nu putea fi efectuată pe loc, fiind nevoie de mai mulţi lucrători, scule speciale şi piese de
schimb. Intr-o a doua convorbire purtată cu aceeaşi ocazie, acesta le-a spus tehnicienilor că operaţia pare a fi periculoasă şi că el nu poate aprecia prin telefon gradul de periculozitate, prin urmare nu este de acord cu intervenţia, urmând ca lucrătorii să evalueze riscul la faţa locului şi să-şi asume răspunderea în măsura în care doresc totuşi să intervină.
A mai reţinut instanţa că, potrivit prevederilor propriilor instrucţiuni de sănătatea şi securitatea în muncă (S.S.M. nr. 0031), privitoare la activităţile de construcţii montaj, punctul 2, „în cazul în care se constată una sau mai multe din neconformităţile prevăzute la punctul 1, care prezintă riscuri de vătămare corporală şi/sau de deteriorare a obiectelor asupra cărora se intervine, se interzice continuarea activităţii”. Din fişa individuală de instructaj privind sănătatea şi securitatea în muncă a angajatului N.S., a rezultat că instructajul periodic a fost efectuat, ultimul instructaj
efectuat anterior instructajului fiind cel din data de 7 februarie 2008.
In atare situaţie, instanţa a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a societăţii pârâte SC B.W. SRL pentru prejudiciul produs reclamantului ca urmare a accidentului de muncă produs.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 269 C. muncii, „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit vreun prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”. Totodată, conform prevederilor art. 44 din Legea nr. privind securitatea şi sănătatea în muncă, „angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat”.
Răspunderea patrimonială a angajatorului constituie o formă a răspunderii civile contractuale, reprezentând o sancţiune specifică ce intervine pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în executarea unor raporturi juridice de muncă. Pentru angajarea acestei forme de răspundere este necesară însă îndeplinirea cumulativă a unor condiţii, şi anume existenţa faptei ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs, dar şi vinovăţia angajatorului, necesitatea îndeplinirii acestei din urmă condiţii fiind prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 269 C. muncii. La baza răspunderii patrimoniale stă vinovăţia (culpa) angajatorului, vinovăţie ce trebuie dovedită, neputând fi prezumată, având în vedere dispoziţiile legale menţionate anterior.
Or, în speţă, prin prisma materialului probator administrat, instanţa a reţinut că accidentul de muncă survenit în data de 3 martie 2008, accident ce a avut drept consecinţă rănirea gravă a reclamantului, s-a produs din culpa exclusivă a acestuia, reclamantul ignorând prevederile instrucţiunilor S.S.M. nr. 0031, privitoare la activităţile de construcţii montaj. Faţă de concluziile procesului-verbal de cercetare întocmit în data de 20 octombrie 2008, din cuprinsul căruia rezultă ca reclamantul a ignorat inclusiv dispoziţiile şefului ierarhic, act avizat de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse – Inspecţia muncii – Inspectoratul teritorial de muncă Prahova, având în vedere, totodată, faptul că angajatorul şi-a respectat obligaţia de instruire a reclamantului în ceea ce priveşte regulile de sănătate şi securitate în muncă, instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina acestuia vreo culpă la producerea accidentului de muncă.
In concluzie, instanţa a constatat că acţiunea formulată este neîntemeiată, angajatorul neputând fi obligat la plata de despăgubiri cu titlu de daune materiale şi morale în favoarea reclamantului, atâta timp cât accidentul de muncă, deşi a avut loc în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, nu s-a produs din culpa angajatorului, ci datorită nerespectării unor reguli privind securitatea în muncă de către angajat.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul, solicitând să se dispună modificarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Recurentul, angajat al societăţii intimate, a fost victima unui accident ce a avut loc în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, mai exact în timpul unei intervenţii de reparare a unei uşi industriale la solicitarea SC R. SRL.
Din probele administrate, respectiv din procesul-verbal de cercetare întocmit în data de 20 octombrie 2008, adresa din 31 octombrie 2008, instrucţiunile SSM nr. 0031, rezultă că recurentul nu s-a conformat normelor de siguranţă a muncii. Riscul producerii unui accident era ridicat, şinele uşii fiind puternic deformate în urma lovirii de către un utilaj, existând role sărite şi riscul ca uşa să sară cu totul de pe şine. Recurentul avea, potrivit fişei postului, obligaţia de a respecta prevederile de securitate aferente locului de muncă. Instrucţiunile S.S.M. nr. 0031 prevăd că, în cazul în care se constată neconformităţile descrise la pct. 1, care prezintă riscuri de vătămare corporală şi/sau deteriorare a obiectelor asupra cărora se intervine, se interzice continuarea activităţii. Or, recurentul şi colegul acestuia au constatat existenţa unui risc pe care îl presupunea intervenţia, motiv pentru care au şi luat legătura cu şeful lor, dar au continuat lucrarea. Totodată, aşa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare şi din instrucţiunile sus-menţionate, operaţiunea presupunea anumiţi paşi şi luarea unor precauţii, cerinţe neîndeplinite de recurent şi de colegul său, şi anume urmărirea paşilor inverşi montării uşilor, blocarea mecanică a uşii, păstrarea unei distanţe de siguranţă [pct. 5 lit. t), u) şi w) din instrucţiuni]. Din sesizarea făcută la I.T.M. şi din declaraţia dată de recurent la data de 9 septembrie 2008, nu rezultă că aceste precauţii au fost respectate. De altfel, aceste aspecte nu au fost contestate de recurent. Acţionând contrar acestor norme de siguranţă, recurentul şi-a asumat riscul producerii unui astfel de accident.
Angajatorul nu a impus salariaţilor să efectueze această intervenţie la acel moment, dimpotrivă, aşa cum reiese din procesul-verbal de cercetare, a apreciat că operaţiunea este periculoasă şi că poate fi efectuată altă dată. Deşi susţine că a continuat lucrarea la insistenţele superiorilor, recurentul nu a adus vreo probă în susţinerea afirmaţiilor sale, precizând în declaraţia dată la 9 septembrie 2008 că nu are cunoştinţă despre discuţia purtată la telefon de colegul său cu M.A., ci ştie doar ce a spus colegul său. Totodată, angajatorul dispunea de norme de siguranţă a muncii, care au fost aduse la cunoştinţa recurentului, şi a efectuat instruirea personalului în ceea ce priveşte regulile de sănătate şi securitate în muncă.
Faţă de acestea, angajatorului nu-i poate fi imputată producerea accidentului a cărui victimă a fost recurentul. Culpa angajatorului este o cerinţă esenţială a răspunderii angajatorului, după cum rezultă din art. 269 C. muncii şi art. 44 din Legea nr. 319/2006, aceasta din urmă făcând trimitere la legea civilă, respectiv art. 1082 şi urm. C. civ.
Afirmaţiile recurentului în sensul că accidentul nu a fost raportat la
I.T.M. nu sunt relevante în stabilirea răspunderii angajatorului, aceasta fiind o obligaţie distinctă, sancţionată administrativ. Insă, trebuie observat că raportul de cercetare întocmit de angajator a fost avizat de I.T.M., după cum rezultă din adresa din 31 octombrie 2008, fiind făcută menţiunea că sunt stabilite corect cauzele, responsabilităţile, sancţiunile, precum şi măsurile propuse pentru prevenirea altor evenimente similare.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că recursul nu este fondat, respingându-1 ca atare.
