Paguba produsă instituţiei prin neprezentarea către public a spectacolului regizat de pârât nu poate fi imputată acestuia, în condiţiile în care consiliul artistic a decis ca spectacolul să nu fie prezentat publicului, acesta din urmă fiind singurul abilitat să confirme sau să infirme reuşita spectacolului. Dacă se acceptă că reuşita spectacolului este răspunderea întregii instituţii, conducerea acesteia trebuia să ia măsuri pentru salvarea spectacolului, iar nu să îl anuleze în preziua premierei. In asemenea condiţii, culpa angajatorului înlătură culpa angajatului.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1366/R din 12 iunie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 313 din 7.02.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj a fost respinsă cererea reclamantului Teatrul de Păpuşi „P.” împotriva pârâtului S.T., având ca obiect pretenţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul a deţinut funcţia de regizor al societăţii reclamante, calitate în care a primit ca sarcină de serviciu pregătirea spectacolului „Povestea porcului” din punct de vedere regizoral şi al ilustraţiei muzicale. Conform susţinerilor reclamantului, prevederilor din fişa postului, precum şi din Contractul Colectiv de Muncă, regizorul artistic are obligaţia de a se încadra cu pregătirea spectacolelor şi data prezentării lor în premieră în termenii stabiliţi de Consiliul Artistic, să conlucreze cu scenografii şi şefii de ateliere în perioada de pregătire a spectacolelor, astfel ca la data începerii repetiţiilor să poată fi predate toate materialele documentare şi devizul întocmit de şeful de producţie, răspunzând de orice modificări ulterioare, să supravegheze la anumite faze confecţionarea decorurilor şi costumelor pentru spectacolul la care lucrează, să ia în considerare observaţiile Consiliului Artistic în scopul realizării unui spectacol de înaltă ţinută artistică.
În îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, în vederea asigurării recuzitei necesare, a decorurilor şi altor materiale necesare pentru spectacolul la care lucra, pârâtul a beneficiat de un buget. Cheltuielile ocazionate cu această ocazie, au fost apreciate de angajator ca fiind prejudiciu creat din vina pârâtului prin prisma obligaţiilor de serviciu şi specificului postului ocupat, fiind cauzat cu vinovăţie, prin nerespectarea sarcinilor specifice locului de muncă.
În ce priveşte prejudiciul înregistrat de reclamant, instanţa a reţinut că acesta nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate, neavând caracter efectiv, real, actual şi nereparat. Astfel, bunurile enumerate de reclamantă în procesele verbale de predare primire a elementelor materiale, există în materialitatea lor în patrimoniul societăţii, acestea reprezentând bunuri specifice, păpuşi, obiecte decorative, costume, elemente de decor ori accesorii.
Martorul D.B., membru în Consiliul artistic ce a decis asupra neprezentării spectacolului a învederat în declaraţia sa că fiecare regizor are concepţia lui asupra spectacolului şi în funcţie de această concepţie se comandă şi se realizează materialele. Materialele create se păstrează şi pot fi folosite de către acelaşi regizor.
În aceste condiţii, rezultă cu claritate că patrimoniul societăţii nu a suferit o diminuare din acest punct de vedere, bunurile, putând fi utilizate în specificul lor sub o altă formă ori viziune regizorală.
Sub aspectul faptei, instanţa a apreciat că ea nu poate fi concret indicată, situaţia de fapt necunoscând o situaţie de încălcare cu vinovăţie a obligaţiilor de serviciu. Din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă încălcări ale disciplinei ori a programului de serviciu, pârâtul desfăşurându-şi activitatea în condiţii normale, cu respectarea dispoziţiilor şefilor ierarhici superiori.
Aspectele invocate de reclamantă în sarcina pârâtului ţin mai degrabă d pregătirea profesională ori de competenţele salariatului, acesta neputând suplini absenţa faptei ilicite ori a vinovăţiei în ce priveşte angajarea răspunderii patrimoniale.
Din specificul activităţilor rezultă obligativitatea părţilor în ce priveşte conlucrarea şi cooperarea în vederea realizării spectacolului. Astfel, atitudinea angajatorului, prin Consiliul artistic, în situaţia de speţă poate fi apreciată ca fiind cel puţin subiectivă. Primind acceptul Consiliului asupra viziunii regizorale la data de 03 martie 2006, pârâtul a procedat la pregătirea spectacolului a cărui premieră urma să aibă loc la 27.04.2006. În zilele premergătoare premierei, însă au intervenit însă o serie de referate care sesizează conducerea asupra activităţii profesionale a regizorului, iar în preziua datei de 27.04.2006 Consiliul artistic a procedat la vizionarea spectacolului, hotărând neprezentarea acestuia pentru neîntrunirea standardelor artistice impuse unui spectacol de teatru de păpuşi.
Modul unilateral în care a înţeles să procedeze reclamantul a fost amendat şi de către Consiliul Judeţean Cluj, în calitate de ordonator principal de credite, arătând în adresa 5073/07 mai 2006 că persoanele desemnate să asiste la vizionare au apreciat că piesa poate fi inclusă în repertoriu şi prezentată publicului după remedierea deficienţelor constatate. în măsura în care Consiliul Artistic ar fi respectat obligaţiile statutare şi ar fi stabilit o relaţie de conlucrare şi colaborare cu regizorul, dacă previzionarea ar fi avut loc într-un termen rezonabil, ori dacă data premierei ar fi fost decalată în vederea remedierilor aminte, spectacolul ar fi putut fi prezentat.
Din punctul de vedere al prejudiciului, instanţa a apreciat că atâta timp cât spectacolul nu a fost prezentat publicului, acesta nu poate avea caracter efectiv, eventualul eşec al spectacolului la public fiind în măsură să determine caracterul efectiv al prejudiciului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen legal recurs reclamantul Teatrul de Păpuşi „P” solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii promovate în temeiul art. 270 alin.1 Codul muncii, cu cheltuieli de judecată.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea a considerat că recursul este nefondat.
Răspunderea patrimonială a angajatului se face, potrivit dispoziţiilor art.270 din Codul Muncii, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor.
În speţă, este indiscutabilă crearea unei pagube prin faptul investirii unor sume pentru pregătirea unui spectacol care nu a fost prezentat la public şi deci nu a adus beneficii .
Legătura de cauzalitate dintre neprezentarea spectacolului la public şi crearea prejudiciului este evidentă.
Rămâne de stabilit doar dacă vinovăţia aparţine pârâtului, aşa cum susţine reclamantul.
Curtea constată că din ansamblul probelor administrate în cauză, deşi reiese o anumită vinovăţie a pârâtului în crearea acestei situaţii, culpa sa este dublată de cea a angajatorului, ba mai mult, este chiar înlăturată de culpa angajatorului.
Astfel, se reţine că după ce proiectul de spectacol a fost acceptat de către consiliul artistic, au apărut o serie de nemulţumiri ale actorilor, ale scenaristului, raportat la modul în care se realiza punerea în scenă a spectacolului.
În aceste condiţii, s-a fixat ca zi a vizionării spectacolului preziua premierei, astfel încât nu a rămas timp pentru corectarea eventualelor erori ce se puteau constata cu această ocazie.
Mai mult, nu s-au luat măsuri pentru a se salva spectacolul, aşa cum s-a sugerat şi de către delegaţii finanţatorului instituţiei – Consiliul Judeţean Cluj, ci singura măsură adoptată a fost aceea de anulare a spectacolului, apreciat că nu întruneşte calităţile artistice minime impuse de standardul instituţiei.
În aceste condiţii, angajatorul nu a luat măsuri în scopul protejării resurselor financiare de care dispunea, în ciuda sugestiilor date de către ordonatorul său de credite.
Măsura minimă care se putea lua era cea de amânare a premierei în scopul de a se putea aduce corecturile sugerate pentru ca spectacolul să poată fi prezentat publicului.
Pe de altă parte, în condiţiile în care reclamantul susţine că reuşita spectacolului este în totalitate răspunderea regizorului, nu se poate constata dacă spectacolul era sau nu unul reuşit, întrucât singurul abilitat să dea acest verdict este, conform acestei teorii, publicul.
Dacă însă se acceptă că nu este doar răspunderea regizorului, ci a întregii instituţii pentru reuşita unui spectacol, atunci trebuia să se constate că toţi angajaţii implicaţi în derularea acestui proiect şi-au dat concursul pentru reuşită, inclusiv conducerea, prin luarea unor măsuri în favoarea spectacolului iar nu împotriva acestuia. Este evident că acesta este sensul prestaţiilor consiliului artistic şi a comisiei care vizionează spectacolul înainte de premiere: cel de a asigura o consultaţie de specialitate regizorului, avizând din punct de vedere profesional rezultatul muncii sale, iar în cazul în care este necesar, dând îndrumări.
De îndată ce comisia pentru vizionare poate decide anulare unui spectacol ca fiind necorespunzător, este evident că, potrivit principiului „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”, aceeaşi comisie poate juca un rol creator, în sensul de a da îndrumări sau sugestii pentru îmbunătăţirea actului artistic.
În schimb, dacă reclamanta susţine că nu intra în competenţa acestei comisii să-şi dea concursul pentru îmbunătăţirea spectacolului, este evident că nu putea nici să dispună anularea unui spectacol ce nu a primit girul publicului ca fiind reuşit sau nu.
Pentru aceste considerente, raportat şi la disp.art.13 alin. 15 din Regulamentul de ordine interioară, art. 270 C.Muncii, art.80-82 din Legea nr. 168/1999 şi art.11-12 alin.1 raportat la art.304 pct.8-9 Cod proc.civ., curtea a respins ca nefondat recursul reclamantului Teatrul de Păpuşi P.. (Judecător Ioana Tripon)
Acţiune în regres întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii. Competenţa materială
Acţiunea în regres întemeiată pe dispoziţiile art. 270 din Codul muncii are ca şi caracteristică faptul că este o răspundere patrimonială, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, după cum prevede expres acest text legal. Această răspundere este particularizată prin aceea că derivă din raportul de muncă sau din legătura cu acesta.
Or, dacă derivă din raportul de muncă sau din legătura cu acesta atunci orice litigiu având o legătură cu acesta nu poate fi calificat decât ca fiind un conflict de muncă în accepţiunea art. 2 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, iar instanţa competentă ca fiind tribunalul.
Or, dacă derivă din raportul de muncă sau din legătura cu acesta atunci orice litigiu având o legătură cu acesta nu poate fi calificat decât ca fiind un conflict de muncă în accepţiunea art. 2 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, iar instanţa competentă ca fiind tribunalul.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, sentinţa nr. 14/DC din 11 aprilie 2007
Reţine că prin sentinţa civilă nr. 339 din 14 noiembrie 2006, pronunţată de Judecătoria Somcuta Mare, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Somcuta Mare şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulată de reclamantul P.A., Primarul
comunei Satulung jud. Maramureş, în contradictoriu cu pârâtul M.B.V., în favoarea Tribunalului Maramureş.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că prin sentinţele nr. 330 din 02 nov. 2001 şi 351 din 23 nov. 2001 ale Tribunalului Maramureş, rămase irevocabile prin decizia civilă nr. 823 din 15 mai 2003, a Curţii de Apel Cluj, au fost anulate deciziile de desfacere a contractului de muncă nr. 351 din 17.08.2001 şi 365 din 10.09.2001 emise de Primăria comunei Satulung în sarcina numitului G.V. şi s-a dispus reintegrarea acestuia la locul de muncă avut anterior desfacerii contractului de muncă şi obligarea primăriei să-i plătească acestuia drepturile salariale începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la efectiva reintegrare.
Prin prezenta acţiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat bugetului local prin plata drepturilor salariale cuvenite numitului G.V., potrivit art. 269 alin. 3 din Codul muncii, având în vedere că pârâtul se face vinovat de producerea pagubei, dat fiind faptul că acesta, în calitate de primar al comunei Satulung a desfăcut ilegal contractul de muncă al salariatului G.V..
Având în vedere că reclamantul urmăreşte valorificarea dreptului la despăgubiri născut în patrimoniul său ca urmare a prejudiciului cauzat acestuia de către pârât, în cursul derulării raporturilor de muncă, raportat la dispoziţiile art. 68 alin. 1 lit. a din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi art. 2 pct. 1 lit. c Cod procedură civilă judecătoria a reţinut că, competent din punct de vedere materiale în soluţionarea litigiului este tribunalul.
Prin sentinţa civilă nr. 192 din 19.02.2007, Tribunalul Maramureş, a declinat, la rândul său, soluţionarea acţiunii formulată de reclamantul Primarul comunei Satulung, spre competentă soluţionare Judecătoriei Somcuta Mare şi a dispus trimiterea dosarului Curţii de Apel Cluj în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Tribunalul Maramureş a reţinut că la data emiterii deciziilor de desfacere a contractului individual de muncă a numitului G.V., funcţia de primar era deţinută de pârâtul M.B.V.. La data promovării acţiunii, pârâtul nu mai este în raporturi de muncă cu primăria comunei Satulung.
Răspunderea patrimonială reglementată de art. 270 C. muncii este o formă a răspunderii juridice, care constă în obligarea salariaţilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, aceasta fiind condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă dintre salariatul răspunzător şi angajatorul păgubit, raport juridic care îşi are izvorul în contractul individual de muncă.
Pârâtul nu a avut niciodată încheiat un contract individual de muncă cu reclamantul, pe durata exercitării mandatului de primar, raportul său de muncă fiind reglementat de lege specială şi nu de Codul muncii.
Tribunalul a apreciat că acţiunea promovată împotriva pârâtului nu este întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii, nefiind vorba de conflict de drepturi astfel cum este reglementat de art. 68 din Legea nr. 168/1999, ci este vorba de o acţiune în răspundere materială, promovată pe calea dreptului comun, competenţa de soluţionare revenind judecătoriei.
Examinând acţiunea şi actele dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit principiului tempus regit actum, actul juridic este reglementat de legea aplicabilă la momentul încheierii sale. Ca şi un corolar invocarea unui text de lege atrage şi competenţa unei anume instanţe, sub rezerva că instanţa nu este ţinută de normele de drept invocate ci de acelea ce sunt aplicabile după cum rezultă din starea de fapt expusă.
Ceea ce are relevanţă în speţă este invocarea de către reclamant a unor texte legale din Codul muncii şi a unei stări de fapt conforme acestor texte legale.
Faţă de aceasta nu are nici o relevanţă faptul că în prezent nu mai există raporturi de muncă atâta timp cât acestea la un moment dat au existat şi tocmai acestea sunt cele care au stat la baza formulării acţiunii.
Răspunderea patrimonială reglementată de art. 270 Codul muncii este într-adevăr condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă dintre salariatul răspunzător şi angajatorul
păgubit dar existenţa acestui raport trebuie cercetată dacă la data producerii prejudiciului iar nu la data introducerii acţiunii, deoarece s-ar putea argumenta în această logică şi că litigiile privind încetarea contractului de muncă nu pot fi litigii de muncă întrucât nu mai există un contract de muncă.
Tribunalul mai afirmă că pârâtul nu a avut niciodată încheiat un contract individual de muncă cu reclamantul, pe durata exercitării mandatului de primar, raportul său de muncă fiind reglementat de o lege specială şi nu de Codul muncii.
Trebuie sesizat că însăşi instanţa arată că este vorba de un raport de muncă. Prin urmare, fiind vorba de un raport de muncă, este indiferent că acesta este reglementat sau nu de Codul muncii. Până la urmă ceea ce are relevanţă este existenţa unui raport de muncă, chiar dacă acesta nu este reglementat doar de Codul muncii.
A susţine că un raport de muncă nu este reglementat de Codul muncii este totuşi o afirmaţie inexactă atâta timp cât Codul muncii este legea generală care reglementează principiile dreptului muncii şi regulile de urmat dacă nu există o reglementare specială iar de la această regulă generală se admite că pot exista excepţii sau cazuri speciale care să fie reglementate de o lege specială sau şi de o lege specială. Prin urmare relaţia dintre Codul muncii şi Legea nr. 188/1999 este din punctul de vedere al raporturilor de muncă pe care le reglementează, o relaţie de la general la particular, în sensul că ambele reglementează raporturi de muncă dar Codul muncii se referă la toate raporturile de muncă iar Legea nr. 188/1999 se referă doar la raporturile de muncă ale funcţionarilor publici.
În concluzie, fiind vorba de un litigiu derivat din raporturi de muncă este evident că tribunalului îi revine competenţa de soluţionare a litigiului atâta timp cât potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din tribunalele judecă toate conflictele de muncă, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe, textul legal vorbind de conflicte de muncă în general iar nu de conflicte de muncă derivând din raporturi de muncă reglementate de Codul muncii sau de conflicte de muncă reglementate de Legea nr. 188/1999.
Tribunalul a apreciat că acţiunea promovată împotriva pârâtului nu este întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii, nefiind vorba de un conflict de drepturi astfel cum este reglementat de art. 68 din Legea nr. 168/1999, ci este vorba de o acţiune în răspundere materială, promovată pe calea dreptului comun, competenţa de soluţionare revenind judecătoriei.
Cu privire la această aserţiune Curtea constată doar că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 270 din Codul muncii. Atâta timp cât acţiunea este întemeiată pe Codul muncii nu se poate afirma că se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun, afirmaţia fiind contrară evidenţei.
Acţiunea în regres întemeiată pe dispoziţiile art. 270 din Codul muncii are ca şi caracteristică faptul că este o răspundere patrimonială, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, după cum prevede expres acest text legal.
Această răspundere este într-adevăr una patrimonială, dar este particularizată prin aceea că derivă din raportul de muncă sau din legătura cu acesta.
Chiar şi afirmaţia tribunalului că în speţă nu este vorba de un conflict de drepturi astfel cum este reglementat de art. 68 din Legea nr. 168/1999 este oprită la acest stadiu, al unei afirmaţii, fără să fie însoţită de argumente. Era necesară argumentarea afirmaţiei întrucât în speţă este vorba chiar de un conflict de drepturi în legătură cu raportul de muncă al pârâtului.
Faţă de cele expuse, văzând dispoziţiile art. 20 şi urm. Cod procedură civilă, Curtea a stabilit că aparţine Tribunalului Maramureş competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni. (Judecător Ioan-Daniel Chiş)
Răspunderea gestionarului în cazul săvârşirii unei infracţiuni de furt cu autori necunoscuţi
