(Curtea de Apel Ploieşti, decizia civilă nr.589 din 12 iulie 2006)
Reclamanta SC a chemat în judecată civilă pe pârâta P.M. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 8.968.116 lei ROL reprezentând c.val. marfă lipsă în gestiune.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta a fost salariata sa în funcţia de gestionar şi că în urma inventarului efectuat la 24 martie 2004 la punctul de lucru din Ploieşti a unităţii reclamante s-a constatat o lipsă în gestiunea pârâtei în sumă de 8.968.116 lei, care face obiectul acţiunii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti sesizată iniţial arătând că este vorba de un conflict de muncă de competenţa Tribunalului Prahova, excepţie care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 1025/2006 a Judecătoriei Ploieşti, fiind declinată competenţa în favoarea Tribunalului Prahova.
La termenul din 4 aprilie 2006 Tribunalul Prahova a pus din oficiu în discuţia părţilor necompetenţa teritorială şi prin sentinţa sus menţionată a admis excepţia şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, competent teritorial în soluţionarea cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu art. 284 Codul muncii, cererile privind judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau sediul, după caz, ori reclamanta din cauza de faţă îşi are sediul în Bucureşti, Aleea Arutela nr. 4, bl. M.16, sc.A, ap.8, sector 6, cu punct de lucru în Bucureşti, Bd. Dimitrie Pompei, corp E, sector 2, situaţie în care competent teritorial să soluţioneze litigiul de faţă este Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală, în sensul că instanţa de fond nu a ţinut seama de împrejurarea că şi aceasta era în egală măsură competentă teritorial să soluţioneze dosarul deoarece desfăşurarea unei activităţi de către unitatea reclamantă pe raza Tribunalului Prahova era echivalentă cu noţiunea de sediu secundar.
Faptul că şi reclamanta a introdus acţiunea la o instanţă din judeţul Prahova, demonstrează că aceasta a recunoscut implicit competenţa instanţelor prahovene, determinată de faptul că aici are un punct de lucru cu mai mulţi angajaţi.
În urma examinării soluţiei prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, precum şi a criticilor formulate de recurentă, Curtea a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia potrivit următoarelor considerente:
Conform art. 284 alin.2 Codul muncii cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul. Această dispoziţie a legii derogă de la dreptul comun reprezentat de art.5 C.pr.civ. potrivit căruia cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
Fiind vorba de o normă derogatorie, ea este de o strictă interpretare, având un caracter imperativ, ceea ce duce la concluzia că din punct de vedere al teritorialităţii părţile nu pot să deroge şi nici conveni asupra competenţei instanţei.
Aşa fiind, în mod corect Tribunalul Prahova şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea reclamantă.
Existenţa unui punct de lucru pe raza municipiului Ploieşti nu echivalează cu sediul secundar şi susţinerile recurentei sub acest aspect sunt neîntemeiate.
