În situatia în care, în timpul exercitarii atributiilor de serviciu angajatul a produs din vina sa un accident de circulatie în urma caruia au fost vatamate persoane si au fost avariate si autoturismele implicate în coliziune, respectiv si cel condus de pârât pentru care acesta avea obligatia de a-l gestiona în mod corespunzator conform fisei postului, temeiul juridic al actiunii deduse judecatii îl constituie dispozitiile art.270 din Codul muncii ce reglementeaza raspunderea patrimoniala a salariatilor, raspunderea ce îsi are izvorul în contractul de încheiat între parti.
Potrivit dispozitiilor art.60 alin.1 C.pr.civ., – partea poate sa cheme în garantie o alta persoana împotriva careia ar putea sa se îndrepte, în cazul în care ar cadea în pretentii cu o cerere în garantie sau în despagubire.
Potrivit dispozitiilor art.60 alin.1 C.pr.civ., – partea poate sa cheme în garantie o alta persoana împotriva careia ar putea sa se îndrepte, în cazul în care ar cadea în pretentii cu o cerere în garantie sau în despagubire.
Însa, în cadrul procedurii speciale de solutionare a conflictelor de munca raportul juridic existent între pârât si societatea de asigurari excede cadrului procesual, litigiile ce au ca parte o societate de asigurari fiind de drept comercial, conform dispozitiilor art.3 din Codul comercial.
Însa, în cadrul procedurii speciale de solutionare a conflictelor de munca raportul juridic existent între pârât si societatea de asigurari excede cadrului procesual, litigiile ce au ca parte o societate de asigurari fiind de drept comercial, conform dispozitiilor art.3 din Codul comercial.
DECIZIA CIVILA NR.5734/R/ 19 octombrie 2009
Prin sentinta civila nr.2314/19.03.2009 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a fost admisa actiunea formulata de reclamanta SC A D SRL, în contradictoriu cu pârâtul FM, a fost obligat pârâtul la plata catre reclamanta a sumei de 13.408,60 lei, reprezentând despagubiri, a fost respinsa, ca inadmisibila, cererea de chemare în garantie formulata de pârât, în contradictoriu cu SC BT Asigurari T SA, si s-a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta încheiere, prima instanta a retinut ca pârâtul a avut calitatea de salariat al reclamantei începând cu data de 16.10.2003, în calitate de agent de vânzari, acesta desfasurându-si activitatea la punctul de lucru al societatii din T.
Astfel, potrivit fisei postului, pârâtul avea ca atributii prezentarea firmei, a produselor si a serviciilor comercializate de firma, vizitarea clientilor, încasarea banilor de la acestia, precum si atributii de conducere, de efectuare a controlului si de întretinere a autovehiculului din dotare, conform regulamentului auto, de gestionare a bunurilor pe care le are în folosinta din partea societatii. Aceste atributii au fost cunoscute de salariat, actul prin care au fost enumerate purtând semnatura sa.
S-a mentionat ca raporturile de munca au încetat ia data de 25.09.2006, în baza deciziei nr. xxx/4.10.2006, emisa de reclamanta.
De asemenea, prin sentinta penala nr.778/23.11.2006 pronuntata de Judecatoria Lugoj, ramasa definitiva pârâtul a fost condamnat pentru savârsirea infractiunii de vatamare corporala din culpa si, în temeiul art.1000 alin.3 cod civil, a fost obligat, în solidar cu reclamanta, la plata sumelor de 5000 euro, de 500 euro, de 9500 euro, de 1482 lei, de 654,58 lei cu titlu de despagubiri materiale si morale catre partile civile si la plata sumelor de 6558,6 lei, de 1200 lei, de 2500 lei, de 3000 lei si de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare catre partile civile si catre stat. În considerentele hotarârii judecatoresti s-a retinut ca, în data de 30.09.2005, în timp ce se deplasa cu autoturismul aflat în proprietatea reclamantei, în interes de serviciu, pe directia Lugoj – Buzias, pârâtul a produs din vina sa accidentul de circulatie, în urma caruia au fost vatamate corporal doua persoane si au fost avariate doua autovehicule, printre care si cel condus de pârât.
S-a constatat ca, reclamanta a achitat suma de 15.000 euro prin ordinul de plata emis de BRD la 27.12.2007, suma de 12.058,60 lei, prin ordinul de plata nr.3659/27.12.2007, suma de 150 lei prin ordinul de plata nr.3964/4.12.2007, suma de 1.100 lei prin ordinul de plata nr.4165/28.12.2007 si suma de 100 lei prin ordinul de plata nr.4166/28.12.2007, iar la data de 27.02.2008, prin ordinul de plata nr.3249, si a recuperat de la SC BT Asigurari T SA suma de 15.000 euro. Prin cererea dedusa judecatii a pretins obligarea pârâtului la plata sumelor achitate în baza hotarârilor judecatoresti, care nu au fost recuperate de la asiguratorul sau.
S-a avut în vedere ca raportul juridic dintre reclamanta si pârâta are la baza contractul individual de munca, precum si faptul ca raspunderea contractuala are caracter special, derogator în raport cu raspunderea civila delictuala, obligatia pretinsa a fi încalcata si care a produs prejudicii fiind una concreta, stabilita prin contractul de munca, instanta apreciaza ca litigiul constituie conflict de munca, în sensul art.281 codul muncii, raportat la art.67 din legea nr. 168/1999, competenta de solutionare apartinând tribunalului, potrivit art.2 pct.1 lit.c cod procedura civila.
S-a considerat ca, art.270 din Codul muncii reglementeaza raspunderea patrimoniala a salariatilor, întemeiata pe principiile raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si în legatura cu munca lor.
Astfel, având în vedere ca prin faptele sale, de a nu-si îndeplini în mod corespunzator sarcinile de serviciu ce erau stipulate în fisa postului, si anume de a nu gestiona în mod corespunzator bunurile aflate în patrimoniul reclamantei, astfel încât sa nu se produca daune, fapta care are caracter ilicit deoarece a fost savârsita cu încalcarea clauzei din contractul individual de munca încheiat cu reclamanta, lit.M art.1 pct.a, pârâtul a produs reclamantei un prejudiciu din vina sa, prejudiciu constând în suma de bani cu care a fost diminuat patrimoniul societatii, instanta apreciaza ca sunt întrunite conditiile raspunderii civile ce are la baza contractul de munca încheiat între parti. în consecinta, pârâtul va fi obligat sa despagubeasca reclamanta prin plata sumelor de bani ce reprezinta contravaloarea cheltuielilor judiciare datorate pârtilor civile din procesul penal si statului, astfel cum au fost stabilite prin hotarârile judecatoresti mentionate, în conformitate cu dispozitiile legale mentionate.
S-a observat, în ceea ce priveste cererea de chemare în garantie a SC BT Asigurari T SA formulata de pârât, ca aceasta este inadmisibila în contextul formularii în cadrul unui litigiu de munca, litigiu ce este supus unei proceduri speciale de solutionare, care are la baza drepturi decurgând din raportul de munca, solutia fiind impusa de caracterul personal al raportului de munca si implicit de faptul ca nu exista o legatura suficienta între cererea principala si cererea de chemare în garantie.
Împotriva hotarâri judecatoresti, pronuntate în cauza, a formulat recurs, în termen legal, pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate si solicitând în principal casarea hotarârii recurate si trimiterea cauzei spre rejudecarea pricinii primei instante, iar în subsidiar modificarea si admiterea cererii de chemare în garantie a SC BT Asigurari T SA.
Astfel, se sustine ca instanta de fond a apreciat, în mod gresit, ca raspunderea care intervine este una contractuala si nu una delictuala, fara sa fi solicitat reclamantului sa precizeze temeiul de drept al cererii formulate, desi în cauza reclamanta nu a solicitat recuperarea prejudiciului produs ca urmare a distrugerii autoturismului ci a solicitat recuperarea sumelor platite în calitate de comitent garant persoanei accidentate.
O alta critica vizeaza respingerea cererii de chemare în garantie a societatii de ca fiind inadmisibila întrucât litigiile de munca sunt supuse unei proceduri speciale.
Recurentul arata ca argumentul instantei de fond vine în sprijinul sustinerilor sale ca litigiul dedus judecatii nu este unul de munca, pe de o parte, iar pe de alta parte, se arata ca dispozitiile procedurale speciale în materia solutionarii litigiilor de munca permit formularea unei astfel de cereri pentru ca dispozitiile legii speciale se completeaza cu dispozitiile codului de procedura civila asa cum mentioneaza dispozitiile art.291 Codul muncii si art.282 Codul muncii.
Ca urmare, recurentul sustine ca societatea de asigurare poate fi parte în cadrul unui litigiu de munca, aceasta fiind titulara obligatiei de despagubiri, în temeiul Legii nr.136/1995.
Conform art.50 din Legea nr.136/1995 “despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare si cheltuieli de judecata persoanelor pagubite prin vatamare….”, prin urmare, societatea de asigurare la care era asigurat autovehiculul în momentul producerii accidentului este obligata în mod direct sa suporte aceste cheltuieli. De altfel, aceasta a si achitat reclamantei suma de 15000 euro stabilita prin hotarârea penala, refuzând însa în mod nejustificat sa achite reclamantei si celelalte sume solicitate sume reprezentând cheltuieli de judecata ale partilor vatamate, invocând în acest sens un Ordin nr.3108/2004, ordin care contravine flagrant cu dispozitiile cuprinse în Legea nr.136/1995.
Analizând actele si lucrarile de la dosarul cauzei, în raport de criticile formulate cât si de dispozitiile legale incidente în cauza, Curtea retine ca recursul este nefondat, pentru urmatoarele considerente:
În mod corect instanta de fond a retinut ca raportul juridic dedus judecatii este un conflict de munca în sensul dispozitiilor art.270 si 281 Codul muncii.
Astfel, pârâtul, potrivit contractului individual de munca, a avut calitatea de salariat în cadrul reclamantei, fiind agent de vânzari.
În timpul exercitarii atributiilor de serviciu a produs din vina sa un accident de circulatie în urma caruia au fost vatamate doua persoane si au fost avariate si autoturismele implicate în coliziune, respectiv si cel condus de pârât pentru care acesta avea obligatia de a-l gestiona în mod corespunzator conform fisei postului.
Ca urmare, temeiul juridic al actiunii deduse judecatii îl constituie dispozitiile art.270 din Codul muncii ce reglementeaza raspunderea patrimoniala a salariatilor, raspunderea ce îsi are izvorul în contractul de munca încheiat între parti.
De altfel, desi recurentul sustine ca instanta de fond nu a pus în vedere reclamantului sa precizeze temeiul de drept al actiunii formulate, dispozitiile legale ale art.270 Codul muncii sunt precizate în mod expres în cererea introductiva de instanta.
În ceea ce priveste critica vizând respingerea cererii de chemare în garantie ca fiind inadmisibila, Curtea, retine ca instanta de fond în mod corect a respins cererea formulata de catre pârât.
Fata de aceste considerente, Curtea urmeaza ca în baza dispozitiilor art.312 alin.1 C.pr.civ. sa respinga recursul ca fiind nefondat.
1
