– Codul muncii: art. 271 alin. 1
Salariaţii răspund patrimonial faţă de angajator, potrivit principiilor răspunderii civile contractuale, ceea ce presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi anume: să se facă dovada existenţei faptei ilicite a salariatului, a prejudiciului cauzat, a legăturii de cauzalitate dintre primele două elemente şi a vinovăţiei.
Cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport de măsura cu care a contribuit la producerea ei.
Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei, şi atunci când este cazul, în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.
(Decizia nr. 1213/R din 26.02.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin sentinţa civilă nr. 2582/26.03.2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis acţiunea precizată a reclamantei SC R. SA, dispunându-se următoarele:
– obligarea pârâtului I.C.O. la plata către reclamantă a sumei de 50.361,115 lei;
– obligarea pârâtei V.R. la plata către reclamantă a sumei de 25.369,885 lei.
Pârâţii au declarat recurs împotriva sentinţei precitate. în motivarea recursului
pârâtului I.C.O. s-au exprimat, în esenţă, următoarele critici:
– reclamanta nu a dovedit existenţa prejudiciului, că acesta nu a fost reparat şi nici
caracterul real, cert, actual şi direct al acestuia;
– în mod nelegal acţiunea a fost admisă doar pe baza afirmaţiilor reclamantei;
– în cauză nu a fost administrată proba cu expertiză contabilă, astfel că nu s-a
făcut dovada existenţei certe a prejudiciului pretins de reclamantă;
– inexistenţa prejudiciului este evidentă cel puţin pentru spargerile ce au avut loc
în perioada în care reclamanta nu a avut încheiat contract de pentru activităţile de producţie, comerţ şi servicii;
– instanţa ar fi trebuit să solicite relaţii de la organele penale privind cuantumul
sumelor de bani/produselor recuperate de reclamantă în dosarele penale privind spargerile înregistrate şi în care s-a constituit parte civilă împotriva pârâtului;
– rezultă că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiei privind nerepararea prejudiciului;
– nu s-a dovedit nici existenţa faptei ilicite a pârâtului, neproducându-se nicio probă în acest sens;
– instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra apărării pârâtului privind lipsa culpei în producerea pretinsului prejudiciu;
– instanţa nu a arătat care sunt motivele pentru care a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 271 alin. 2 C. muncii, prevederi care au caracter de excepţie de la regula stabilită de art. 271 alin. 1, potrivit cu care „când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei”;
– sub acest aspect ar fi trebuit să se ţină seama de faptul că pârâtul I C. avea funcţia de director general, răspunzând în mod indirect de inventariere, în timp ce pârâta V.R. îndeplinea funcţia de revizor gestiune, răspunzând în mod direct şi faptic de inventariere.
în motivarea recursului său, pârâta V.R. a arătat, în esenţă, următoarele aspecte:
– instanţa a reţinut, fără temei, că în cauză erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 271 alin. 1 C. muncii privind răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator;
– din fişa postului pârâtei nu rezultă că aceasta ar fi avut ca atribuţie de serviciu întocmirea dosarelor de spargere şi raportarea lor la Departamentul de Asigurări al R. Central;
– din nota de lichidare nr. 323/04.04.2006 rezultă că pârâta nu datora nicio sumă de bani reclamantei;
– din niciun act de la dosar nu rezultă fapta ilicită şi personală a pârâtei, precum şi prejudiciul la care a fost obligată;
– instanţa a admis acţiunea doar pe baza susţinerilor reclamantei, în condiţiile în care nu s-a administrat nicio dovadă din care să rezulte întinderea prejudiciului (expertiză, martori).
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
în baza art. 312 alin. 1 teza 1 şi a art. 304 pct. 9 C. pr. civ., făcând aplicaţiunea corespunzătoare în speţă şi a prevederilor art. 3041 C. pr. civ. (ce permit examinarea cauzei sub toate aspectele, dând astfel şi posibilitatea reaprecierii probelor administrate), Curtea va admite recursurile şi va modifica în tot sentinţa atacată în sensul menţionat prin dispozitivul deciziei, pentru considerentele de fapt şi de drept ce vor fi expuse în continuare.
Hotărârea Tribunalului se bazează pe o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale relevante în cauză, dar şi pe o eronată apreciere a materialului probator administrat în cauză.
Prin acţiunea formulată de intimata-reclamantă, astfel cum a fost precizată ulterior, s-a solicitat obligarea recurenţilor-pârâţi la plata unor despăgubiri în valoare totală de 75.731 lei, pentru prejudiciul cauzat societăţii în perioada 17.05.2004-22.01.2006.
De menţionat faptul că recurentul I.C.O. a avut funcţia de director agenţie, iar recurenta V.R. a ocupat postul de revizor contabil, iar fapta ilicită care li s-a imputat a constat din neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu ce le reveneau, atribuţii în virtutea cărora erau obligaţi să trimită Departamentului Asigurări Bucureşti al SC R. SA, eventualele dosare de spargere de la punctele de lucru din raza lor de activitate. Mai precis, recurenţii nu au luat măsurile necesare pentru a înainta un număr de 20 asemenea dosare în termen util, astfel încât prejudiciul cauzat în urma spargerilor de la punctele de lucru de care răspundeau, nu a mai putut fi acoperit în temeiul contractului de asigurare de care beneficia intimata-persoană juridică.
Răspunderea patrimonială a salariaţilor faţă de angajator se angajează în condiţiile prevăzute prin dispoziţiile art. 270 şi urm. C. muncii.
Conform art. 270 alin. 1 C. muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor.
Instanţa de fond a considerat că în speţă toate aceste condiţii sunt întrunite, formându-şi convingerea în acest sens doar pe baza documentelor depuse la dosar de către intimata-reclamantă.
însă, niciunul dintre aceste documente (cuprinzând diverse liste de inventar, procese-verbale de inventariere, declaraţii gestionar pentru inventar, facturi fiscale, etc.) nu sunt opozabile recurenţilor-pârâţi şi nu pot produce efecte împotriva acestora. Cele mai multe dintre aceste acte emană de la intimata-reclamantă, fiind întocmite de prepuşi ai acesteia. Ca atare, ele nu pot fi considerate nici înscrisuri autentice în sensul art. 1171 şi urm. C. civ. şi nici măcar înscrisuri sub semnătură privată în înţelesul dat acestei noţiuni de prevederile art. 1176 şi urm. din acelaşi cod, câtă vreme nu emană de la recurenţi.
Cel mult, aceste documente ar putea fi asimilate unor începuturi de dovadă scrisă, conform art. 1197 C. civ., dar ele trebuiau completate cu alte probe pentru a avea deplină putere doveditoare şi a constitui baza necesară admiterii acţiunii.
în situaţia din speţă, având în vedere împrejurarea că sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, conform art. 287 C. muncii, cu atât mai mult cu cât acesta a avut şi calitatea de reclamant (obligaţia de probaţiune revenindu-i oricum, conform art. 1169 C. civ.) şi întrucât documentele de la dosar erau insuficiente din punct de vedere probator, intimata-reclamantă avea datoria de a propune şi administra o probă absolut esenţială pentru justa soluţionare a pricinii, respectiv expertiza contabilă.
Numai în acest fel s-ar fi putut dovedi, prin coroborare şi cu celelalte dovezi, întinderea exactă a prejudiciului suferit de intimata-reclamantă. Or, pe parcursul judecăţii în fond, autoarea acţiunii nu a înţeles să solicite proba cu expertiză şi nici alte dovezi, expunându-se singură riscului ca pretenţiile sale să fie considerate neîntemeiate (căci ceea ce nu este dovedit, se consideră a nu exista), cu toate consecinţele ce decurg dintr-un asemenea comportament procesual.
Aşa fiind, şi întrucât nu s-a probat întrunirea condiţiei referitoare la paguba materială prevăzută de art. 270 alin. 1 C. muncii (prejudiciul trebuind să fie actual, cert şi determinat ori determinabil), recursurile urmează a fi admise, cu consecinţa modificării sentinţei atacate şi a respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Oricum, intimata-reclamantă are calitatea de persoană vătămată prin infracţiunile de furt (denumite „spargeri” în motivarea acţiunii) săvârşite în dauna sa, putând să se constituie parte civilă în procesul penal (conform dispoziţiilor relevante ale Codului de procedură penală) şi să-şi recupereze prejudiciul de la persoanele vinovate de comiterea acestor infracţiuni. Nu trebuie uitat faptul că, în realitate, prejudiciul constă din contravaloarea bunurilor sustrase din patrimoniul intimatei-reclamante şi a fost creat nemijlocit prin faptele penale anterior menţionate, şi nu prin vreo acţiune ori inacţiune a recurenţilor-pârâţi. Prin urmare, paguba trebuie recuperată de la persoanele fizice care vor fi condamnate penal definitiv pentru infracţiunile de furt, acestea fiind răspunzătoare de prejudiciul produs intimatei.
Ca atare, nu se poate reţine întrunirea în persoana recurenţilor nici a celorlalte condiţii impuse de lege pentru angajarea răspunderii lor civile faţă de R. SA, întrucât nu se poate vorbi în cazul acestora de comiterea faptei de furt prin care s-a creat paguba materială şi nici de vinovăţia lor sub acest aspect.
în baza art. 316 C. pr. civ., s-a făcut aplicaţiunea corespunzătoare în recurs a prevederilor art. 274 alin. 1 C. pr. civ.
