Prin sentinţa civilă nr. 1714 din 22.10.2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a admis acţiunea formulată de contestatorul M.S.I. în contradictoriu cu intimata CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII MARAMUREŞ.
Pârâta a fost obligată să recalculeze drepturile de cuvenite contestatorului cu luarea în considerare şi a veniturilor realizate în acord global conform adeverinţei nr. 162 din data de 25.03.2010, emisă de C. SA Satu Mare, începând cu data de 01.05.2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că art. 10 din Legea nr. 3/1977 a fost modificat prin Legea nr. 49/1992, în sensul că, pe lângă salariul de bază, la calcularea pensiilor se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 389/1972, pentru sporurile permanente primite în cadrul acordului global angajatorul avea obligaţia virării la bugetul asigurărilor sociale de stat a unei contribuţii de 15%, calculată asupra câştigului brut realizat de salariat, dispoziţie care a fost menţinută în Legea nr. 49/1992, care a majorat doar cuantumul contribuţiilor.
Conform art. 23 al. 1 din Legea nr. 19/2000, baza lunară de calcul a contribuţiilor individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile prevăzute de lege sau contractul individual de muncă şi care se au în vedere la stabilirea punctajului prevăzut de art. 78 din aceeaşi lege.
Conform adeverinţei nr. 162 din data de 25.03.2010 emisă de C. SA Satu Mare, contestatorul şi-a desfăşurat activitatea în perioada 1974-1998, în acord global, conform Legii nr. 57/1974, realizând câştiguri cu caracter permanent, pentru care, în conformitate cu Decretul nr. 389/1972, s-au achitat cotele de 15% la bugetul asigurărilor sociale de stat (CAS).
În considerarea celor de mai sus, având în vedere faptul că veniturile realizate de contestator în acord global au avut caracter permanent şi pentru sumele respective s-a plătit CAS, acestea au fost luate în considerare la stabilirea punctajului de pensie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Maramureş, solicitând modificarea sentinţei pronunţate, în sensul respingerii contestaţiei.
În motivare se arată că sunt incidente în cauză prevederile art. 304 pct.8 şi 304 pct.9 cod procedură civilă.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct.8 cod procedură civilă, recurenta invocă faptul că Legea nr. 3/1977 nu condiţiona stabilirea pensiei de plata de către angajator a contribuţiei de asigurări sociale şi nici nu reglementa vreo legătură între elementele salariale care intrau în baza de calcul a pensiei şi contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator.
Invocă în acest sens art. 149 din vechiul cod al muncii – Legea nr. 10/1972, care prevede că “neplata contribuţiei de asigurări sociale de către unitate, nu lipseşte persoanele asigurate de drepturile ce li se cuvin..”. Spre deosebire de sistemul public de pensii actual, care are ca principiu de bază principiul contributivităţii (asiguraţii şi angajatorii datorează deopotrivă contribuţia de asigurări sociale, iar drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor plătite), caracteristica principala a vechiului sistem public de asigurări sociale era aceea că se realiza, de regulă, fără contribuţia directă a asiguraţilor. Prin urmare, până la data de 1 aprilie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000, angajaţii nu datorau contribuţie individuală de asigurări sociale. Instanţa de fond îşi motivează hotărârea prin dispoziţiile Legii nr.19/2000, ceea ce înseamnă aplicarea retroactivă a acesteia. Diferenţele care există între veniturile luate în considerare la stabilirea punctajelor în cadrul procesului de recalculare a pensiilor în baza O.U.G. nr.4/2005, veniturile reglementate de art.164 din Legea nr.19/2000 pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a legii şi veniturile reglementate de art.78 din Legea nr.19/2000 nu pot fi considerate discriminări sau privilegii, tratamentul juridic diferenţiat fiind justificat de situaţia diferită a beneficiarilor în raport cu legislaţia în vigoare la data realizării veniturilor respective.
Mai arată recurenta că baza de calcul a contribuţiei pentru pensia suplimentară (art.164 din Legea nr.3/1977) este identică cu baza de calcul a pensiei reglementată de art.10 din Legea nr.3 /1977, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992. De asemenea, elementele salariale care intrau în baza de calcul a pensiei şi în baza de calcul a contribuţiei pentru pensia suplimentară se regăsesc şi la art. 164 alin. 1,2,3 din Legea nr. 19/2000, cu privire la determinarea punctajelor anuale pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000. Prin urmare, este evident ca veniturile care se utilizează în cadrul procesului de recalculare a pensiei trebuie să fie identice cu cele care au stat la baza calculării contribuţiei pentru pensia suplimentară plătită de angajaţi în perioada de activitate.
Instanţa de fond a reţinut că sporul la acord era un spor cu caracter permanent, deşi nu este reglementat ca atare de nici un act normativ şi nici în adeverinţa eliberată de angajator nu se menţionează acest aspect. Conform Legii nr. 57/1974, acordul global era o formă de salarizare, care a fost apoi extinsă şi reglementată şi de alte acte normative (Legea nr.1/1986). Veniturile realizate în acord global nu reprezentau sporuri cu caracter permanent, ci o formă de remunerare, în funcţie de realizarea indicatorilor, reglementată de art. 12 alin.1 lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, în timp ce sporurile reprezentau acele sume de bani acordate prin raportare la retribuţia tarifară.
Raportat la incidenta prevederilor art. 304 pct.9 cod procedură civilă, recurenta consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea prevederilor art.164 alin. 1 – 3 din Legea nr. 19/2000.
Consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea prevederilor menţiunii din anexa la OUG nr.4/2005 unde se prevede în mod expres că “nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 formele de retribuire în acord.
Prin aplicarea Legii nr.19/2000 pentru perioade anterioare intrării ei în vigoare, consideră că a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. 2 din României şi prevederile art.1 din Codul civil.
Consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. 2 din OUG nr.4/2005 , în sensul că sporul la acord nu figurează printre sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare.
Recurenta a mai invocat şi considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 30din 16.11.2009.
Reclamantul intimat, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în totalitate ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din C.proc.civ., îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Drepturile iniţiale de pentru depusă şi limită de vârstă ale reclamantului au fost stabilite începând cu data de 31.01.2006, prin decizia nr. 222821.
La data de 15.04.2010 reclamantul s-a adresat pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Maramureş solicitând recalcularea pensiei cu luarea în considerare şi a veniturilor suplimentare cu caracter permanent realizate prin muncă în acord global.
Deşi a fost depusă şi adeverinţa 162/25.03.2010 emisă de C. SA, din care reiese că în perioada 1974 – 1999 reclamantul a realizând venituri suplimentare cu caracter permanent pentru care s-au achitat cotele la bugetul asigurărilor sociale de stat, pârâta a emis adresa nr. 132614/21.04.2010, prin care a comunicat că nu va proceda la recalcularea pensiei cu luarea în considerare a acestor venituri – fila 9 dosar fond.
În atare situaţie, reclamantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, act normativ care în art. 1 stabileşte că obiectul recalculării îl reprezintă „pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001”.
Prin urmare, dispoziţiile legale invocate de recurentă exced cadrului procesual, astfel încât criticile formulate în recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor OUG 4/2005 sunt nefondate.
Curtea reţine că veniturile obţinute suplimentar la retribuţia tarifară de încadrare au avut caracter permanent în perioada arătată fiind cumulate cu salariul individual brut şi incluse alături de celelalte sporuri în baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, achitându-se lunar atât cotele la contribuţia de asigurări sociale. Introducerea acestor sporuri în baza de calcul a contribuţiei pentru asigurări sociale se încadrează în dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 19/2000.
În conformitate cu art. 164 din Legea nr. 19/2000, la determinarea punctajelor se utilizează salariile brute sau nete în baza înregistrărilor din carnetele de muncă iar la alin. 2 se stipulează că se au în vedere şi sporurile înregistrate în carnetele de muncă. Aceasta nu înseamnă că sporurile neînregistrate în carnetele de muncă şi care au intrat în bazele de calcul a contribuţiei de asigurări sociale nu ar putea fi luate în considerare atâta vreme cât se face dovada existenţei acestora prin adeverinţe, întrucât ar atrage încălcarea unuia din principiile ce guvernează sistemul public de asigurări sociale.
În baza art. 2 lit. e din Legea nr. 19/2000 drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite iar veniturile la care a făcut referire au fost avute în vedere la calcularea şi aplicarea contribuţiilor.
Nu se poate admite că baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale să fie constituită şi din aceste sume iar la stabilirea pensiei cu prestaţie de asigurări sociale să nu se ia în considerare deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.
În concretizarea acestui principiu art. 78 alin. 4 din Legea nr. 19/2000 prevede că punctajul asiguratului, stabilit conform prevederilor alin. 1 – 2, se calculează la nivelul veniturilor brute realizate pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale.
În aplicarea acestui text legal art. I pct. 7 din Ordinul nr. 680 din 1 august 2007 pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 prevede că punctul 19 de la secţiunea I “Dispoziţii generale (capitolul I din lege)” a capitolului A “Contribuţia de asigurări sociale” va avea următorul cuprins: “19. Prin sintagma venitul brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani, achitat din fondul de salarii, reprezentând: a) salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal şi suplimentar potrivit formei de salarizare aplicate, inclusiv indemnizaţiile de conducere, salariile de merit, indexări, compensări şi alte drepturi care, potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază b) sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariu ori sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu, plătite pentru: condiţii deosebite de muncă (condiţii grele, periculoase, nocive, penibile); activitate desfăşurată în mediul rural, în zone izolate; activitate desfăşurată de nevăzători; munca prestată în schimbul de noapte; îndeplinirea unor sarcini, activităţi şi responsabilităţi suplimentare funcţiei de bază; sporul de fidelitate şi altele asemănătoare; l) alte sume acordate potrivit legii.”
Din menţiunile arătate în adeverinţa reiese că sumele brute au avut caracter de în înţelesul Legii nr. 49/1982.
De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 389/1972 angajatorii au vărsat contribuţia de 15% asupra câştigului brut realizat de personal, indiferent de forma în care s-au realizat aceste venituri.
În concluzie, Curtea apreciază că principiul contributivităţii, afirmat în art. 2 din Legea nr. 19/2000 şi dezvoltat în art. 23 alin. 1 şi în art. 78 alin. 1 din acelaşi act normativ primează şi că independent de caracterul permanent sau nepermanent al unor venituri şi de faptul că au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare, acestea trebuie luate în considerare la stabilirea drepturilor de pensie.
Curtea observă că Decizia nr. 40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de pârâta-recurentă are caracter obligatoriu în sensul art. 329 alin. 3 C.pr.civ., numai asupra problemei de drept dezlegate, respectiv modalitatea de stabilirea stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiilor, conform OUG nr. 4/2005, pentru persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, ceea ce diferă însă în mod esenţial de problema de drept din prezenta speţă.
Prin urmare, preluarea selectivă şi în mod izolat unui argument dintr-un recurs în interesul legii nu îi conferă caracter obligatoriu în soluţionarea unei acţiuni având altă cauză juridică şi alt obiect, deoarece obligativitatea dezlegării în drept este conferită ansamblului argumentelor din raţionamentul judiciar şi doar în măsura în care se reflectă în soluţia pronunţată de instanţa supremă.
Într-adevăr, prin Decizia nr. 30/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul în interesul legii cu privire la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, referitor la posibilitatea luării în considerare a formelor de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, însă Curtea reţine că această decizie nu este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. 4 din Codul muncii, întrucât prin soluţia adoptată s-a respins recursul în interesul legii, nefiind interpretate normele de drept aplicabile.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că tribunalul a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii şi a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă nu sunt întemeiate.
Ţinând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală şi temeinică, astfel ca o va menţine ca atare, urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta.
