indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază prin Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii
judecătoreşti şi art.3 din O.G. nr.8/2007.
Potrivit dispoziţiilor art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, modificată prin art. I din O.G. nr.83/2000, indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut era
Potrivit dispoziţiilor art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, modificată prin art. I din O.G. nr.83/2000, indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut era
stabilită iniţial pentru grefierii care participau la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de
publicitate imobiliară, a celor de penală şi executare civilă, a actelor Comisiei pentru şi calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi, precum şi conducătorii de Carte Funciară.
Pentru perioada ulterioară abrogării acestui text de lege, prin art.3 alin.8 din O.G. nr.8/2007 s-a prevăzut că beneficiază de această indemnizaţie lunară
de 10% din salariul de bază numai grefierii care au participat la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi
de 10% din salariul de bază numai grefierii care au participat la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi
la efectuarea actelor de executare penală şi civilă.
Acest din urmă text de lege a rămas în vigoare până la 15 aprilie 2008, fiind abrogat prin art.I pct.18 din Legea nr.97/2008 privind abrogarea O.U.G. nr.
100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei.
În acest sens, prin Decizia nr.24 din 12 mai 2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat
că cele două texte de lege supuse analizei se interpretează în sensul că indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres şi limitativ prevăzute de normele respective.
(Decizia civilă nr.1245/R-CM din 26 august 2009)
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 martie 2008, reclamanţii D.L., N.A. şi N.F. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel
Piteşti, Tribunalul Vâlcea, şi Consiliul Naţional al Discriminării, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa
să dispună:
1.obligarea primilor trei pârâţi la plata drepturilor salariale restante reprezentând indemnizaţie lunară de 10% din salariul brut începând cu
01.11.2006-la zi, actualizată în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective a acestora; iar cu privire la reclamantul D.L. începând cu 01.02.2007.
2.acordarea în continuare a acestor drepturi până la prevederea lor pentru tot personalul auxiliar de specialitate;
3.obligarea în solidar a pârâţilor să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă a sentinţei
civile, a acestor sume datorate de cei trei pârâţi pentru perioadele sus-menţionate, cu cheltuieli de judecată.
4.obligarea pârâtelor să facă menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că îndeplinesc funcţia de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Bălceşti şi sunt trataţi
inegal din punct de vedere al salarizării, discriminaţi fără nici un criteriu obiectiv în raport cu grefierii care participă la efectuarea actelor
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentelor, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală şi civilă, a actelor comisiei
pentru cetăţenie, precum şi cu cei care sunt secretarii comisiei de cercetare a averii ce beneficiază de o indemnizaţie lunară de 10% din salariul brut,
conform O.G. nr.83/2000.
Prin întâmpinarea depusă la filele 22-24 dosar, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea acţiunii faţă de această instituţie, invocând
lipsa calităţii procesual pasive. S-a susţinut că ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Justiţiei nu a solicitat deschiderea de credite
necesare pentru efectuarea plăţilor solicitate în prezenta acţiune, astfel că nu poate fi obligat să aloce despăgubirile pretinse de reclamanţi. Nici un
text de lege nu prevede obligaţia Ministerului Finanţelor Publice să asigure fonduri necesare pentru plata unor sume în contul diverselor instituţii.
Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei procesuale pasive,faţă de inexistenţa unei identităţi între persoana
pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamanţi ca nefondată. Au fost invocate
dispoziţiile Legii nr.50/1996 potrivit cu care de aceste drepturi beneficiază numai o anumită parte a personalului auxiliar, expres prevăzută de lege şi
numai pentru perioada efectiv lucrată. S-a apreciat că restul personalului auxiliar nu este discriminat prin această prevedere legală întrucât principiul
egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite. Nici dispoziţiile Codului Muncii,
invocate de reclamanţi nu contravin prevederile legii nr. 50/1996, întrucât nu tot personalul auxiliar desfăşoară o activitate egală.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin întâmpinarea depusă, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precizând că nu poate
fi chemat în instanţă în calitate de pârât, deoarece conform art.16-20 din O.G nr.137/2000,este instituţia abilitată prin lege, să aplice dispoziţiile
legale în materie de , să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute de O.G.nr.137/2000.
Prin sentinţa civilă nr.382 din 23 aprilie 2008, Tribunalul Vâlcea a respins excepţiile invocate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,
Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.L. şi a obligat pe pârâţii Ministerul
Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea să achite acestuia sporul de 10 % aplicat la indemnizaţia lunară pe perioada 01.02.2007 – până la
data plăţii efective, cu aplicarea indicelui de inflaţie, precum şi pe viitor.
Au fost obligaţi aceiaşi pârâţi să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al acestui reclamant.
A fost obligat Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare achitării acestor drepturi băneşti.
S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii N.A. şi N.F.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea cea priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei s-a reţinut a fi neîntemeiată, întrucât această
instituţie este ordonatorul principal de credite, aşa încât, dat fiind raporturile dintre reclamanţi şi minister, Curte de apel şi Tribunal, acesta poate
sta în judecată în calitate de pârât alături de ceilalţi ordonatori de credite.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că nu este întemeiată, deoarece
prerogativelor conferite de art.2 alin.(2) lit.c din H.G. nr.386/25.04.2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Finanţelor,
acesta din urmă îndeplineşte şi funcţia -„de reprezentare, prin care se asigură, în numele Statului Român şi al Guvernului României, reprezentarea pe plan
intern şi extern în domeniul său de activitate”, iar potrivit cu dispoziţiile art.3 alin.(1), pct.48, în realizarea funcţiunilor cu care acesta este
învestit, Ministerul Economiei şi Finanţelor -„reprezintă Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ”.
Faţă de obiectul acţiunii şi atribuţiile avute în conformitate cu prevederile H.G. nr.208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor
Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă. Independent de faptul
că litigiul de faţă se poartă de reclamanţi şi cu alte persoane juridice care au obligaţii de natura celor solicitate prin acţiune, dat fiind că această
instituţie publică este singura care poate să aloce fondurile necesare efectuării plăţilor drepturilor solicitate de reclamanţi, ca organ de specialitate
la nivel naţional, care răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor celorlalţi ordonatori de credite, precum şi de elaborarea
proiectelor de rectificare bugetară, se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate.
În ceea ce priveşte excepţia invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării privind lipsa calităţii procesuale pasive, s-a reţinut că este
neîntemeiată, întrucât această instituţie nu poate fi chemată în instanţă în calitate de pârât, deoarece nu poate fi obligată la a face ceva în favoarea
reclamanţilor.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este instituţia abilitată să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de nediscriminare pe teritoriul
României, să constatate şi să sancţioneze contravenţiile prev. de OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
iar în conformitate cu prev. art. 27 din acelaşi act normativ ,posibila victimă a discriminării poate introduce acţiune direct în instanţă, prin care să
solicite despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare, fiind obligat să probeze existenţa sau nu a discriminării. Aşa cum rezultă şi din petitul
acţiunii a fost citat numai pentru opozabilitate în baza lui art. 27 din O.G. 137/2000 şi nu în calitate de pârât.
Cu privire la fondul cauzei, s-a constatat că acţiunea este întemeiată în parte, avându-se în vedere dispoziţiile art.6 alin.2 din Codul muncii care
stipulează că tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru egală, principiu instituit şi de art. 23
din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar O.G. nr.137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004
prevede la art. 1 alin 2 principiul egalităţii între cetăţeni prin excluderea privilegiilor şi discriminării, fiind garantată exercitarea unor drepturi,
inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
S-a reţinut, conform art.20 din României, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Potrivit art.19 pct. 3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a
actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală şi civilă, a actelor comisiei pentru cetăţenie, precum şi cei care sunt secretarii
comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizaţie lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat.
Reclamantul D.L. are funcţia de grefier arhivar debutant şi face parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul Judecătoriei Bălceşti. Deşi
îndeplineşte aceeaşi funcţie, iar în virtutea funcţiei, aceeaşi muncă egală cu beneficiarii sporului de 10%, el nu a primit acest drept, fiind astfel
prejudiciat şi discriminat. Are astfel loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce încalcă dispoziţiile legale în materie şi
anume art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, OG nr.137/2000 aprobată prin Legea nr.48/2002 modificată prin Legea nr. 27/2004 şi art. 6
alin 2 din Codul Muncii.
Instituirea unor astfel de sporuri în favoarea numai a unor categorii de grefieri conduce la aplicarea unui tratament diferenţiat care rezidă într-o
inegalitate şi a unui tratament diferit în ceea ce priveşte drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiaşi profesii.
Împrejurarea că nu toţi reclamanţii au desfăşurat activităţi din cele prevăzute în art. 19 pct.3 din Legea nr. 50/1996 şi nu sunt astfel îndreptăţiţi
la plata drepturilor prevăzute de acest text de lege, nu poate conduce la respingerea pretenţiilor reclamantului, întrucât modalitatea de acordare a
indemnizaţiei de 10% reprezintă prin ea însăşi o practică discriminatorie, aparent neutră, pârâtul Ministerul Justiţiei neputând invoca propria sa culpă
discriminatorie.
Cu privire la reclamanţii N.A. şi N.F., tribunalul a reţinut că nu pot beneficia de drepturile menţionate anterior pentru că aceştia au calitatea de aprod
şi respectiv şofer la Judecătoria Bălceşti şi, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996, de procentul de 10% din salariul brut
beneficiază numai personalul auxiliar prevăzut în mod expres de textul de lege şi numai în raport cu timpul efectiv lucrat în activităţile enumerate
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, instanţa a constatat că indemnizaţia de 10% prevăzută de art. 19 din Legea nr. 50/1996 se acordă doar personalului
auxiliar care participă la activităţile prevăzute în mod expres de lege.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinică pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură
civilă, având în vedere următoarele:
1. Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr.137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că în mod greşit a fost admisă
acţiunea formulată de reclamantul D.L..
2. Pe fondul cauzei în mod greşit s-a reţinut că personalul auxiliar de specialitate este victima discriminării potrivit dispoziţiilor O.G. nr.137/2000 şi
că în speţă, reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 şi respectiv art.3 alin.8 din O.G. nr.8/2007.
Prima instanţă nu a avut în vedere că spre deosebire de categoria magistraţilor, în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate atribuţiile
sunt delimitate şi stabilite în mod concret prin fişa postului, iar diferenţierea de salarizare dată de acordarea sporului de 10% nu este arbitrară, ci are
la bază criterii obiective.
3. Instanţa în mod greşit s-a pronunţat asupra acordării pe viitor a sporului de 10% de stres, deşi acesta reprezintă un drept eventual, care nu este
născut şi actual.
Recurentul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinică pentru motivele de recurs prevăzute de art.304
pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestor motive s-a arătat că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către acesta, faţă de
dispoziţiile art.3 din H.G. nr.208/2005, precum şi de procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanţele publice.
S-a arătat că acesta nu poate fi obligat să aloce despăgubirile solicitate, deoarece ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiţiei, nu a solicitat
deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăţilor solicitate în prezenta acţiune şi nu există nici un text de lege care să prevadă în sarcina sa
obligaţia de a asigura fondurile necesare pentru plata unor sume în contul diverselor instituţii.
S-a solicitat respingerea acţiunii faţă de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca
neîntemeiată.
Ambele recursuri au fost admise, cu consecinţa casării sentinţei şi pe fond a respingerii acţiunii formulată şi de reclamantul D.L.
S-a reţinut că prima instanţă, pe fondul cauzei, în mod greşit a admis acţiunea reclamantului D.L., făcând o interpretare şi aplicare greşită a legii.
Acesta, în calitate de grefier arhivar debutant la Judecătoria Bălceşti, nu aparţine nici uneia dintre categoriile de grefieri pentru care a fost
reglementată indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază prin Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele
autorităţii judecătoreşti şi art.3 din O.G. nr.8/2007.
stabilită iniţial pentru grefierii care participau la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de
publicitate imobiliară, a celor de executare penală şi executare civilă, a actelor Comisiei pentru cetăţenie şi calculată în raport cu timpul efectiv
lucrat în aceste activităţi, precum şi conducătorii de Carte Funciară.
Pentru perioada ulterioară abrogării acestui text de lege, prin art.3 alin.8 din O.G. nr.8/2007, s-a prevăzut că beneficiază de această indemnizaţie lunară
la efectuarea actelor de executare penală şi civilă.
Acest din urmă text de lege a rămas în vigoare până la 15 aprilie 2008, fiind abrogat prin art.I pct.18 din Legea nr.97/2008 privind abrogarea O.U.G.
nr.100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei.
În acest sens, prin Decizia nr.24 din 12 mai 2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat
că cele două texte de lege supuse analizei se interpretează în sensul că indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de
grefieri expres şi limitativ prevăzute de normele respective.
Întrucât dezlegarea dată problemei de drept este obligatorie pentru instanţe potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă, se constată că în mod greşit s-a
reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantului la plata acestui spor.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în alt recurs în interesul legii şi asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.2, 11 şi
27 din O.G. nr.137/2000, prin Decizia nr.818/2008, care de asemenea este obligatorie pentru instanţe.
Faţă de dispoziţiile Legii nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea, precum şi prevederile O.G. nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar, rezultă că legiuitorul a înţeles să atribuie anumitor categorii de
grefieri un beneficiu salarial concretizat într-un spor de 10%, motivat de complexitatea atribuţiilor de serviciu, de responsabilităţile ce le implică
îndeplinirea acestor atribuţii, precum şi de volumul de muncă, astfel că acest spor se acordă doar personalului auxiliar care participă la activităţile
prevăzute în mod expres de lege.
Pentru considerentele expuse anterior, s-a constatat că reclamantul D.L. nu era îndreptăţit la acordarea sporului de 10%, astfel că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, în temeiul art.81 din Legea nr.168/1999, combinat cu 312 pct.5 Cod procedură civilă, au fost admise recursurile, casată sentinţa recurată, iar pe fond a fost respinsă acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
