RECUNOAŞTEREA CA VECHIME ÎN MUNCĂ A UNEI PERIOADE ÎN CARE CONTRACTUL DE MUNCĂ A FOST SUSPENDAT.
– art. 9 din Legea nr. 3/1977
– art. 9 alin. 2, art. 10 Legea nr.1/1970, a organizării şi disciplinei muncii în unitaţile socialiste de stat
Pentru asimilarea unor perioade necontributive drept vechime în muncă în sistemul asigurărilor sociale de stat este necesară existenţa unei dispoziţii legale speciale, exprese, în acest sens, întrucât pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului contractul de muncă este suspendat, astfel că, în lipsa acestei dispoziţii speciale, această perioadă nu poate fi calificată drept vechime în muncă utilă, ce se ia în considerare la stabilirea dreptului la . Vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate nu sunt sinonime cu vechimea în muncă necesară pentru naşterea dreptului la .
(Decizia nr. 311 / 15.02. 2011 2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2409/105/2010, reclamanta G A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, obligarea acesteia la recunoaşterea perioadei 07.10.1987 – 30.06.1992 în care a fost angajată la SC U SA Ploieşti şi în care a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijire copil conform art.129 Codul muncii şi art.9 lit.k alin.2 şi art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, ca vechime neîntreruptă în muncă, respectiv 4 ani 8 luni şi 24 zile şi, în consecinţa, recunoaşterea acestui drept şi obligarea pârâtei la stabilirea pensiei de invaliditate ce i se cuvine reclamantei, că urmare a pierderii totale a capacităţii de muncă conform deciziei nr.2445/12.06.2009, precum şi obligarea pârâtei la plata retroactivă a pensiei de invaliditate începând cu luna iunie 2009.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că după perioada în care a avut contractul de muncă suspendat, potrivit celor de mai sus, reclamanta, deşi a solicitat reangajarea, nu a fost reîncadrata în munca, aşa cum rezultă din adresa nr. 011/1836/03.07.1992 emisă de societatea angajatoare şi a beneficiat de ajutor de şomaj în perioada 26.10.1992-23.07.1993, iar ulterior, prin decizia nr. 2445/12.06.2009 emisă de Comisia de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă nr.3 Ploieşti, s-a constatat pierderea totala a capacităţii de muncă
A mai arătat reclamanta că prin adresa nr.1768/04.05.2009 s-a cerut CJPAS Prahova stabilirea vechimii sale în muncă ce a fost calculată la 8 ani şi 16 zile, în loc de 12 ani 9 luni şi 10 zile, fapt total greşit faţă de prev.art.10 lit.a din Legea nr.1/1970.
Astfel, a arătat reclamanta că perioada de 4 ani 8 luni şi 24 zile nu i-a fost considerată vechime neîntreruptă în muncă, aşa cum era firesc, pentru că pensia de invaliditate să-i fie calculată în raport de întreaga activitate începând cu iunie 2009, la zi.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii că neîntemeiată.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.1447 din 11 noiembrie 2010. a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în perioada 07.10.1987 -30.06.1992, reclamanta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijire copil, astfel încât instanţa a reţinut că potrivit art.37 din Legea nr.19/2000, „în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat sau, după caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţii prevăzuţi la art.5 al.1 pct.4 şi 5 şi alin.2.”
Instanţa de fond a arătat că această lege a intrat în vigoare la data de 01.04.2001 motiv pentru care, la capitolul Dispoziţii tranzitorii, au fost reglementate perioadele de activitate desfăşurate înainte de această dată, ce intră în calculul pensiilor.
Astfel, potrivit art.160 din aceeaşi lege, vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi, constituie stagiu de cotizare, noţiune diferită de vechimea neîntrerupta în aceeaşi unitate de care vorbeşte reclamanta.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.3 din Legea nr. 3/1977, esenţial pentru valorificarea unei perioade ca vechime în muncă la stabilirea pensiei este achitarea contribuţiei la asigurările sociale de stat, sens în care este evident că în perioada 07.10.1987 – 30.06.1992, când reclamanta a avut contractul de muncă suspendat, aceasta nu a contribuit la asigurările sociale de stat.
Împrejurarea că noţiunea de vechime în muncă este diferită de cea de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate este relevată de disp.art.137 din Legea nr. 10/1972 (Codul muncii), care prevede următoarele tipuri de vechime: vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechime în funcţie, meserie sau profesie, text de lege avut în vedere, astfel cum era în vigoare în intervalul solicitat de reclamanta a fi reţinut că vechime în muncă.
În acelaşi sens sunt şi disp.art.12 din Legea nr.1/1970 care cuprinde beneficiile vechime neîntrerupte în aceeaşi unitate, de unde rezultă concluzia că fiecare categorie de vechime conferă drepturi distincte.
A mai reţinut instanţa de fond că perioada de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului are o reglementare distinctă în legislaţie, atât în cea în vigoare la momentul dedus judecăţii, cât şi în cea actuală, astfel încât potrivit art.39 alin.3 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, beneficiau de vechime în ca angajate cu norma întreagă femeile care-şi îngrijeau copiii până la vârsta de 7 ani şi erau încadrate cu jumătate de normă.
Aceste prevederi se regăsesc în disp.art.158 din Legii nr.10/1972 din care instanţa a constatat că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile acestor texte de lege pentru a beneficia de recunoaşterea ca vechime în muncă a unei perioade în care a avut contractul de muncă suspendat.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând disp.art.304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă.
Susţine că intimata face confuzie între noţiunea de vechime neîntreruptă în muncă şi vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, susţinând că vechimea neîntreruptă nu ar fi asimilată şi vechimea în muncă.
Mai susţine recurenta că a beneficiat de prevederile art.129 Codul muncii, coroborat cu art.8 şi 9 lit.k alin.2 şi art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, potrivit cărora perioada de timp cât a avut contractul de muncă suspendat pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la vârsta de 7 ani constituie vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate, implicit şi vechime în muncă.
De asemenea, arată că este îndreptăţită să i recunoască vechime în muncă întreaga perioadă de 4 ani, 8 luni şi 24 de zile – perioada cât a avut contractul de muncă suspendat, neputând fi luat în considerare argumentul că pe această perioadă nu ar fi plătit cotizaţia la asigurările sociale întrucât nu se bazează pe nicio dovadă deoarece unitatea angajatoare avea obligaţia legală de a plăti această contribuţie, ceea ce a şi făcut numai că, la acea vreme, cotizaţia era plătită global şi nu individualizat, nominal.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând că în intervalul 7.10.1987 – 30.06.1992 recurenta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijirea copilului.
S-a mai susţinut că Legea nr.19/2000 pe baza căreia a fost stabilită pensia recurentei, a intrat în vigoare la data de 1.04.2001, condiţii în care perioadele de activitate desfăşurate înainte de această dată, ce intră în calculul pensiilor, au fost reglementate la Capitolul IX din sus-menţionata lege, respectiv Dispoziţii tranzitorii care, în art.160 stipulează că vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor la data intrării în vigoare a legii constituie stagiu de cotizare.
Astfel, legiuitorul vorbeşte despre vechime în muncă recunoscută la stabilirea pensiei şi nu despre vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate sau alte tipuri de vechime, în funcţie, în serviciu, neîntreruptă în muncă, etc. şi, esenţial, pentru valorificarea la stabilirea pensiei a unei perioade ca vechime în muncă este achitarea contribuţiei la asigurările sociale de stat.
Totodată, s-a arătat că legislaţia aplicabilă intervalului solicitat de recurentă cu titlu de vechime în muncă, enumeră mai multe categorii de vechime, de unde rezultă că fiecare dintre aceste categorii este distinctă faţă de cealaltă şi, prin urmare, şi drepturile conferite de acestea sunt distincte. Aşadar, drepturile conferite de vechimea neîntreruptă în muncă potrivit Legii nr.1/1970 sunt distincte faţă de cele conferite de vechimea în muncă.
Mai mult, susţine că perioada de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului a fost reglementată distinct în legislaţie şi anume, art.39 alin.3 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale şi pensia suplimentară prevede că timpul cât angajatele care, potrivit legii, au fost încadrate în funcţii cu jumătate de normă pentru creştere copii până la vârsta de 7 ani se consideră la vechimea în muncă timp lucrat cu normă întreagă, iar în alin.4 se prevede că beneficiau de vechime în muncă, ca angajate cu normă întreagă, femeile care îşi îngrijeau copiii până la împlinirea vârstei de 7 ani şi erau încadrate cu jumătate de normă.
În plus, arată că o perioadă aşa de lungă de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului, cum este cazul recurentei, nu a constituit vechime în muncă, fiind exagerat a se susţine că cei 4 ani, 8 luni şi 24 de zile ar putea constitui vechime în muncă utilă la pensie, timp în care recurenta a avut contractul de muncă suspendat şi, deci, nu au fost achitate contribuţiile la asigurările sociale.
Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefundat, reţinând că între 07.10.1987 – 30.06.1992 reclamanta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijirea copilului. Unitatea la care aceasta fusese angajată anterior suspendării nu a dispus reangajarea acesteia la expirarea perioadei de suspendare a contractului de muncă, din lipsa comenzilor, eliberând acesteia o negaţie care i-a folosit la acordarea ajutorului de şomaj.
Potrivit Legii nr.1/1970, a organizării şi disciplinei muncii în unitaţile socialiste de stat, art. 9 alin. 2 , beneficia de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate salariata care a încetat activitatea fiind gravidă sau pentru a-şi creste un copil până la împlinirea vârstei de 7 ani, care s-a încadrat în termen de 90 de zile de la încetarea motivului pentru care nu a mai lucrat.
În conformitate cu art. 10 din acelaşi act normativ se considera ca are vechime neîntreruptă în muncă, printre alţii, salariatul care se afla în una din situaţiile prevăzute la art. 8 si 9 .
De asemenea, art. 158 din Codul muncii în vigoare la acea dată, dispunea că femeile care au copii în vârstă de până la 6 ani, pe care îi îngrijesc, pot lucra cu 1/2 normă, dacă nu beneficiază de creşe sau cămine, iar timpul cât au fost încadrate în aceste condiţii se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu o normă întreagă.
Aşa cum în mod legal şi întemeiat a reţinut şi instanţa de fond, vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate nu sunt sinonime cu vechimea în muncă necesară pentru naşterea dreptului la pensie .
Vechimea în muncă, ca o condiţie generală pentru acordarea pensiei, este definită de art. 9 din Legea nr. 3/1977 ca reprezentând „timpul cât o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă”. Examinând succesiunea în timp a legilor se constată că au fost asimilate perioadelor de vechime în muncă şi alte perioade necontributive la sistemul asigurărilor sociale de stat, cum este, de exemplu, perioada cât femeia salariată îngrijea copilul pana la 1 an, conform Decretului-lege nr. 31/1990 . Pentru asimilarea acestor perioade însă este necesară existenţa unei dispoziţii legale speciale, exprese, în acest sens, întrucât pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului contractul de muncă este suspendat, astfel că, în lipsa acestei dispoziţii speciale, această perioadă nu poate fi calificată drept vechime în muncă utilă, ce se ia în considerare la stabilirea dreptului la pensie .
În sensul celor mai sus-afirmate, Curtea a mai reţinut că Decretul- Lege nr. 31 din 18 ianuarie 1990 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la un an (intrat în vigoare ulterior intrării în concediu pentru îngrijirea copilului de către recurenta-reclamanta şi care nu i se aplică acesteia) prevedea în art. 3 că perioada concediului pentru sarcină şi lehuzie şi a concediului pentru îngrijirea copilului în vîrstă de până la un an constituie vechime în muncă şi se include în calculul vechimii neîntrerupte în muncă şi în aceeaşi unitate. Se poate astfel observa că legea operează cu 3 noţiuni distincte – vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă şi vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, din acest punct de vedere fiind neîntemeiate criticile recurentei în sensul că cele 3 noţiuni sunt identice. Dacă ar fi existat această identitate în mod evident legiuitorul ar fi folosit doar expresia vechime în muncă, nu pe toate trei. Reiese însă din interpretarea literală şi logică acestui text de lege că se are în vedere – vechimea în muncă pentru stabilirea dreptului la pensie, vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, ultimele două reglementate de Legea nr. 1/1970.
2
