In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat ca este angajată în funcţia de profesor, iar contractul individual de muncă al acesteia ar trebui să înceteze, în vederea pensionării, însă ar trebui să îi fie recunoscută în mod nediscriminatoriu posibilitatea continuării activităţii până la împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare prevăzută de lege pentru bărbaţi.
Reclamanta a mai arătat că se află într-o situaţie de directă pe criteriu de sex şi vârstă, fiind obligată să se pensioneze mai devreme decât un bărbat.
În drept, reclamanta a invocat prevederile OUG nr. 67/2007, Legea nr. 202/2002, OG nr. 137/2000.
Pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu se opune admiterii cererii reclamantei.
In probaţiune, instanţa a încuviinţat dovada cu înscrisuri, in cadrul căreia s-au depus la dosar:contract de muncă (f.2-3); carnet de muncă (f. 16-34).
Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă şi prin prisma deciziilor nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin această acţiune s-a solicitat recunoaşterea exercitării nediscriminatorii a dreptului la muncă. Deci nu s-a solicitat instanţei: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-a cerut recunoaşterea exercitării nediscriminatorie a dreptului la muncă, potrivit dreptului comun al muncii ( art. 3 alin. 1-2 raportat la art. 5-6 din Codul muncii). Deci, dreptul la acces la justiţie pentru recunoaşterea exercitării nediscriminatorie a unui drept protejat de lege nu este susceptibil să fi îngrădit de nicio decizie a Curţii Constituţionale.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie, în sensul verificării existenţei unei situaţii de discriminare pe criteriu de sex, între femei şi bărbaţi, indiferent de natura acesteia. Subliniem că, în cauza de faţă, problema care se pune se rezumă doar la simpla manieră de interpretare a modului de stabilire a vârstei standard de pensionare pentru femei, în sensul dacă aceasta este extinctivă asupra dreptului la muncă şi inflexibilă în raport cu principiul nediscriminării, sau, dimpotrivă, această vârstă trebuie interpretată ca fiind o măsură de protecţie, doar preventivă, care nu poate încălca un alt drept al celui protejat prin generarea unui tratament inegal pe criterii de sex (deci are caracter juridic opţional pentru acesta). Este vorba, deci de aspectul unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme. „Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii” (Decizia nr. 1014/2007 a Curţii Constituţionale). “Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară”.
În concluzie, acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanţă”. Deci instanţa română trebuie să dea dovadă de o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României ). Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5-6 şi ale art.1 alin.2 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.
Ca atare, instanţelor de judecată le revine deplina competenţă de a face aplicarea principiului egalităţii în drepturi, în situaţiile concrete supuse judecăţii, şi de a aplica prevederile art.5-6 din Codul muncii, precum şi dispoziţiile prevalente ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanţe nefiind condiţionate de Curtea Constituţională, pentru a putea pronunţa hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalităţii în drepturi. Competenţa instanţei de constituţional se rezumă doar la soluţionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilităţii doar cu a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea şi aplicarea legilor şi convenţiilor internaţionale în cauzele deduse judecăţii (această competenţă revenind exclusiv instanţelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 şi alin.3 din Constituţie). Ori, în cauza de faţă, nu se pune problema contrarietăţii vreunui text legal cu art. 16 alin. 1 din Constituţie şi eliminarea acestui text ca neconstituţional, ci la interpretarea nediscriminatorie a modului de stabilire a vârstei standard de pensionare pentru femei, în lumina aplicării directe şi nemijlocite a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Aplicarea acestor prevederi peremptorii nu poate fi refuzată de instanţele de judecată.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată reclamanta este angajată în învăţământ, în funcţia de profesor, astfel cum rezultă din copia carnetului de muncă al reclamantei aflate la filele 16-34.
În cursul anului 2009, contractul individual de muncă al reclamantei ar trebui să înceteze în vederea pensionării, ca urmare a împlinirii vârstei de pensionare pentru femei, prevăzută de art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, prevederi prin care legiuitorul a introdus vârste de pensionare diferenţiate între femei şi bărbaţi.
Vârsta standard obligatorie de pensionare pentru femei a fost diminuată cu 5 ani, având în vedere faptul că acestea, în general, depun o muncă suplimentară în gospodărie şi dau naştere la copii, împrejurare care atrage o uzură biologică şi psihică suplimentară faţă de bărbaţi. Prin urmare, legiuitorul a instituit o măsură pozitivă ce vizează protecţia unui grup social defavorizat (femeile) care astfel se retrag mai repede din câmpul muncii (punând capăt exercitării dreptului constituţional la muncă) prevăzut de art.41 alin.1 din Legea fundamentală pentru a se bucura de exercitarea dreptului constituţional la (garantat de art.47 alin.2 din Constituţie). Dreptul la are, la rândul lui, un rol de protecţie, fiind un drept de asigurări sociale acordat pentru intervenirea unui risc social asigurat: bătrâneţea.
Cu alte cuvinte, grupului social defavorizat al femeilor, legiuitorul le acordă o măsură de favoare, cu rol ocrotitor.
Însă nici o măsură legală de protecţie privind un drept constituţional (dreptul la pensie) al unui grup defavorizat (femeile) nu poate fi aplicată împotriva acelui grup, cu efectul încălcării altui drept constituţional (dreptul la muncă). Într-adevăr, prin caracterul obligatoriu şi inflexibil al vârstei de pensionare reduse pentru femei, se încalcă dreptul la muncă (art.41 alin.1 din Constituţie) al acelor femei care nu doresc să beneficieze de favoarea acordată de lege (constând în reducerea vârstei de pensionare) şi vor să îşi exercite în continuare dreptul la muncă şi după vârsta redusă de pensionare, deoarece starea biologică şi psihică le permite acest lucru, fapt pe care îl pot dovedi potrivit legii (conform art. 28 – 29 din Codul Muncii).
În această manieră, o măsură legală de protecţie, care a fost reglementată pentru eliminarea unei stări de defavorizare, este aplicată în mod generic şi nediferenţiat, în mod imperativ şi inflexibil şi, în situaţii tot mai numeroase, în care acea stare de defavorizare nu mai există, contrar prevederilor art.6 alin.1 şi 2 din Legea nr.24/2000. Într-adevăr, în societatea contemporană, a crescut rolul social al femeilor, pe fondul îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei şi a creşterii speranţei de viaţă, iar o serie foarte largă de profesii şi meserii permit exercitarea acestora până la vârste înaintate (cum ar fi cea de medic, cadru didactic, etc.).
În consecinţă, instituirea cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse faţă de bărbaţi (prin art.41 alin.2 din Legea nr.19/2000) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi a dispoziţiilor art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr.12 la această Convenţie Această măsură are ca efect încetarea obligatorie a raportului de muncă al femeilor anterior celei a bărbaţilor, fiind încălcat dreptul constituţional la muncă al femeilor, deoarece măsura de protecţie, constând în reducerea vârstei de pensionare, se aplică şi împotriva voinţei celei în cauză şi chiar dacă obiectivul urmărit de măsura de protecţie nu mai există, această măsură nemaifiind legitimă şi proporţională cu situaţia de fapt.
Sunt încălcate astfel şi prevederile art.7 lit.a şi lit.g, art.9 alin.1 lit.a şi lit. e din Legea nr.202/2002.
Ca atare, vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretată în lumina principiului egalităţii de şanse, în mod flexibil, astfel încât acele categorii de femei care se află într-o situaţie defavorizată, în sensul prevederilor art.6 alin.5 lit.b din Legea nr.202/2002, să poată beneficia opţional de o vârstă standard de pensionare redusă, iar celelalte să aibă dreptul de a-şi continua activitatea până la aceeaşi vârstă care este prevăzută pentru bărbaţi.
Prin OUG nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, act normativ care completează Legea nr. 202/2002 se dă posibilitatea angajaţilor să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceiaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.
Principiul egalităţii de tratament implică absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte pe criteriu de sex, în speţă, în ceea ce priveşte stabilirea unor vârste de pensionare diferite.
Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.
Având în vedere aceste considerente, prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei (femeile). În consecinţă, instanţa urmează să admită acţiunea reclamantei, astfel cum aceasta a fost formulată.
