Legislaţie relevantă: art.65, art. 268 al.4 si 5 din Codul Muncii, art. 21 din Constituţie
Data luării la cunoştinţa despre decizia de concediere pe alta cale decât cea prevăzută de art. 268 al.4 din Codul Muncii constituie data de ,, comunicare”, iar dreptul la contestare prevăzut de art. 268 al. 5 din Codul Muncii trebuie raportat si la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. La deliberare se va avea însă în vedere principiul non reformatio in pejus.
Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, dec civ. 527 din 28 aprilie 2010
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC L.M. a solicitat să fie obligat pârâtul L. C. să-i restituie suma de 500 lei reprezentând salariu nedatorat, încasat de acesta.
În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante cu contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, începând cu data de 03.10.2006, în funcţia de director comercial, cu un salariu de bază lunar de 2500 lei.
Prin decizia nr.84/19.09.2007 acestuia i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art.65 alin.l din Codul muncii, angajatorul aflând,totodată că pârâtul ocupa, în aceeaşi perioadă, şi un post în cadrul Guvernului României, potrivit contractului individual de muncă nr. 15/2007.
Astfel, în perioada 01.06.2007-01.09.2007 pârâtul a fost titularul a două contracte de muncă cu normă întreagă, dar, susţine reclamanta, nu şi-a îndeplinit atribuţiile ce decurgeau din calitatea de angajat al acesteia, cu toate că a încasat salariul aferent acestei perioade.
Pârâtul a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională. A solicitat respingerea acţiunii deoarece din moment ce a primit salariul şi a semnat de primire, evident, angajatorul a considerat că şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu.
Mai mult, pârâtul arată că şi desfacerea contractului de muncă s-a întemeiat în drept pe art.65 alin.l din Codul muncii, deci s-a făcut pentru motive neimputabile acestuia.
Sub aspect reconvenţional, a solicitat anularea deciziei de concediere nr.84/2007 şi plata salariilor restante în sumă de 22.500 lei, cu motivarea că în cererea de chemare în
judecată reclamanta a făcut vorbire despre faptul că pârâtul nu a desfăşurat activitatea conform contractului de muncă, dar, în realitate, decizia de concediere s-a întemeiat pe disp.art.65 alin. 1 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
A mai invocat faptul că desfiinţarea postului său nu a avut o cauză reală şi serioasă, că decizia de concediere nu i-a fost comunicată şi că, în cauză, sunt incidente prevederile art.76 din Codul muncii care sancţionează cu nulitatea concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii legale, deoarece nu a existat o cercetare disciplinară prealabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1760/10.12.2009 a Tribunalului Bacău s-a respins acţiunea principală şi cererea reconvenţională ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că :
Cu toate că nu a semnat condica de prezenţă în perioada despre care se face vorbire în cererea de chemare în judecată, aşa după cum reiese din copiile aflate la dosar, totuşi în evidenţa de pontaj (filele 171 şi următoarele din dosar), pârâtul figurează că a desfăşurat activitate în calitate de angajat al reclamantei şi, de asemenea, a primit salariu, semnând statele de plată (f.9 şi următ. din dosar).
Deci, faţă de această situaţie de fapt, numai pentru că avea încheiat şi un alt contract de muncă în desfăşurare în aceeaşi perioadă, nu se poate reţine că a încasat drepturi băneşti necuvenite.
Astfel, acţiunea principală este nefondată, fiind respinsă în consecinţă.
Referitor la cererea reconvenţională, instanţa a constatat că decizia de concediere nr.84/2007 s-a fundamentat pe Raportul de activitate pentru perioada 20.02.2007-10.06.2007 întocmit de administratorul judiciar Compania Experţilor Lichidatori Iaşi, sucursala Bacău, prin care se propune diminuarea posturilor de conducere din cadrul societăţii reclamante. De asemenea, s-a avut în vedere adresa nr. 1703/2007 primită de la pârât prin care a fost informată reclamanta că pârâtul a fost angajat la Garda Naţională de Mediu Bucureşti.
Ca temei de drept s-a avut în vedere art.65 alin.l din Codul muncii.
Potrivit acestui text de lege, “Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.”
La dosar s-a depus Raportul de activitate ce a stat la baza deciziei de concediere, din care rezultă că administratorul judiciar al reclamantei a propus ca , pentru realizarea planului de reorganizare, o măsură să fie şi diminuarea posturilor de conducere, menţinându-se doar cele de director general şi director economic, celelalte, printre care şi cel ocupat de pârât, urmând a se desfiinţa.
Faptul că în conţinutul deciziei s-a reţinut şi că pârâtul ar mai avea încheiat un alt contract de muncă nu este de natură să conducă la concluzia că s-a avut în vedere vreo culpă a pârâtului, ceea ce rezultă din temeiul de drept pe care s-a întemeiat decizia.
Deci, instanţa a constatat că decizia de concediere s-a întocmit cu respectarea dispoziţiilor din Codul muncii, că a avut o cauză reală şi serioasă, susţinerile referitoare la nulitatea acesteia pentru nerespectarea procedurilor legale fiind nefondate: faţă de concedierea ce nu ţine de persoana salariatului, nu se impunea efectuarea de cercetări prealabile.
De asemenea, instanţa a reţinut că tot nefondată este şi susţinerea că reclamanta ar fi invocat în cadrul conflictului de muncă alte motive decât cele din decizia de concediere, întrucât atunci când face această afirmaţie, pârâtul se referă la cererea de chemare în judecată, care, însă, are alt obiect decât această decizie, decizia fiind obiectul cererii reconvenţionale.
Împotriva sentinţei s-a formulat recurs de către pârâtul-reclamant , care a criticat soluţia primei instanţei, în esenţă, pentru următoarele argumente:
– Desfacerea contractului de muncă trebuia să se facă în temeiul art. 61 Codul muncii, date fiind argumentele reclamantei.
– Decizia de concediere nu i-a fost comunicată niciodată .
– Date fiind dispoziţiile art. 76 şi 78 al.l Codul muncii, este greşită soluţia privind neplata salariului .
Recursul este nefondat pentru cele ce succed :
Deşi prima instanţă nu s-a pronunţat expres pe excepţia tardivităţii formulării cererii reconvenţionale , respectiv a cererii privind anularea deciziei de concediere , întrucât cauza a fost, soluţionată pe fond , rezultă implicit ( şi nu explicit) că au fost respinse cele două excepţii.
Curtea va face însă referiri asupra excepţiei tardivităţii cererii privind anularea deciziei de concediere, întrucât o constată ca fiind întemeiată, dar, în cauză recursul fiind promovat exclusiv de pârâtul – reclamant, se va face aplicarea principiului „non reformatio in pejus”.
Altfel spus, Curtea apreciază că soluţia primei instanţe trebuia să fie de admitere a excepţiei tardivităţii şi respingerea cererii de anulare a deciziei de concediere ca tardiv formulată, dar întrucât este ţinută a nu îngreuna soluţia în propria cale de atac, va menţine soluţia primei instanţe.
Este adevărat că la dosar nu există o dovadă certă din care să rezulte că angajatorul i-a comunicat angajatului său decizia de concediere, însă data luării la cunoştinţă despre decizia de concediere o constituie data de 21 martie 2008 (data afişării citaţiei pentru dosarul 1590/110/2008 însoţită de copia acţiunii principale).
Cel mai târziu, recurentul a aflat despre concediere la 25 septembrie 2008, când depune cererea de amânare în vederea angajării unui apărător (fila 26 dosar fond).
De la această dată curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 al.5 din Codul
Muncii.
Contestarea deciziei la 21 nov. 2008 (prin cererea reconvenţională de la fila 32 dosar fond) s-a făcut cu mult peste termenul prevăzut de legiuitor.
Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună – credinţă, legiuitorul constituant prevăzând în art. 21 din Constituţie că doar drepturile legitime sunt ocrotite.
Obligaţia privind comunicarea a fost instituită în favoarea angajatului pentru ca acesta să aibă dreptul de a contesta decizia. Or, a te prevala de necomunicarea deciziei în condiţiile în care ai cunoscut emiterea ei, nu poate fi acceptat.
De aceea se apreciază că excepţia tardivităţii trebuia admisă.
Însă, recurentul „a câştigat” dreptul de a-i fi analizată contestaţia pe fond în virtutea principiului „non reformatio in pejus”. Sub acest aspect, prima instanţă a apreciat corect că emiterea deciziei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, cercetarea prealabilă fiind necesară doar în cadrul angajării răspunderii disciplinare , or, recurentul a fost concediat pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.(Considerentele reţinute de prima instanţă sunt apreciate ca fiind pertinente astfel că nu vor mai fi reluate)
În mod corect s-a stabilit şi că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 al.2 din Codul muncii, aşa cum rezultă din înscrisurile de la fila 61 şi următoarele.
Procesul de reorganizare implică şi necesitatea reducerii cheltuielilor cu personalul, astfel că decizia de concediere apare ca legală şi temeinică.
Faţă de aceste considerente , nici cererea privind drepturile băneşti nu este întemeiată, câtă vreme nu s-a dovedit că până la 25 martie 2008 (25 septembrie 2008 ) recurentul ar mai fi prestat muncă ( salariul este contraprestaţia muncii ; în speţă recurentul nu poate fi salarizat de vreme ce nu a mai lucrat).
