Cuprins pe materii: Dreptul muncii; drept civil
Legislaţie relevantă: – art. 969 alin.2 , 1169 Gcivil
– art. 16 alin.l, 2, 55 lit.”b” , 287 C.muncii
Încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 55 lit. “b” C. muncii nu este condiţionată decât de realizarea acordului de voinţă al părţilor raportului juridic de muncă în acest sens; invocarea lipsei acestui acord pe motiv de neredactare în formă scrisă a voinţei astfel exprimate, nu poate fi primită faţă de valoarea de mijloc de probă a înscrisului şi nu de condiţie de valabilitate; nici lipsa semnăturii uneia din părţi pe înscrisul constatator al manifestării de voinţă în sensul încetării contractului de muncă nu poate fi apreciat ca echivalând cu absenţa consimţământului, dacă lipsa este strict imputabilă titularului său.
Sarcina probei instituită de art. 287 C.muncii, nu înlătură obligaţia angajatului contestator de a face dovada contrară celor probate de angajator.
Curtea de Apel Bacău – secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Dec. nr. 529/30.04.2010
Prin Sentinţa civilă nr. 432/27.03.2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar 10708/118/2008, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul V. I. în contradictoriu cu pârâta S.C. T.” S.A şi ca nedovedită cererea pârâtei de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul V.I., în contradictoriu cu pârâta SC T. SA., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei nr. **/2008 prin care s-a dispus încetarea activităţii reclamantului în temeiul dispoziţiilor art.55 lit. „b” din Codul Muncii, reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti cuvenite de la data de 01.12.2008 şi până la efectiva reintegrare.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat ca prin contract individual de muncă nr.224540/29.01.2007 a ocupat funcţia de director departament închirieri.
Prin decizia nr. **/2007, a Consiliului de Administraţie, reclamantul a fost numit în funcţia de director general pe o perioadă de 2 ani, respectiv până la data de 31.05.2009, sens în care s-a încheiat contractul de mandat nr. **/2007. Prin aceeaşi decizie s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă încheiat de pârâtă cu reclamantul.
Prin decizia nr.**/2008, a Consiliului de Administraţie, s-a hotărât încetarea contractului de mandat începând cu data de 30.11.2008, iar începând cu data de 01.12.2008 încetarea şi a suspendării contractului individual de muncă.
În aceeaşi zi, pârâta a emis şi decizia nr.**/2008, de încetare a contractului individual de muncă, în conformitate cu dispoziţiile art.55 lit. „b” Codul Muncii.
Reclamantul a precizat că decizia contestată este nelegală, câtă vreme nu a existat acordul său cu privire la încetarea raporturilor de muncă, acesta fiind exprimat doar faţă de încetarea contractului de mandat.
În drept s-au invocat prevederile art. 55 lit. „b” Codul Muncii.
Pârâta şi-a precizat poziţia procesuală pe calea întâmpinării, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, motivat de faptul că încetarea contractului individual de muncă al reclamantului a avut loc ca urmare a întrunirii acordului de voinţă al părţilor, aspect dovedit indubitabil prin procesul verbal al şedinţei Consiliului de administraţie din data de 11.11.2008.
În susţinerea şi dovedirea celor solicitate părţile au depus înscrisuri la dosarul cauzei.
Sub aspect probator reclamantul a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriu, iar pârâta a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu şi proba testimonială.
Procedând la judecarea cauzei, faţă de actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că:
Decizia contestată – prin care pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă în conformitate cu prevederile art.5 5 lit. „b” Codul Muncii, începând cu data de 01.12.2008 – este legală întrucât:
Potrivit art. 55 lit. „b” din Legea nr.53/2003 „contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea”.
Din interpretarea textului de lege enunţat rezultă că încetarea contractului individual de muncă este guvernat de principiul consensualismului, ca şi contractul individual de muncă, astfel încât, acordul părţilor privind încetarea raporturilor de muncă nu trebuie să îmbrace o anumită formă. Aşa fiind, înţelegerea părţilor poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Legalitatea încetării contractului individual de muncă în temeiul dispoziţiilor art.55 lit. „b” din Legea nr.53/2003 presupune cu necesitate ca manifestarea de voinţă să fie neechivocă.
În speţă, în şedinţa Consiliului de Administraţie din data de 11.11.2008, la punctul 1 privind măsurile organizatorice, s-a luat în discuţie atât contractul de mandat prin care reclamantul a dobândit calitatea de director general cât şi contractul individual de muncă al acestuia. Astfel, reclamantului i s-a propus de către angajator, încetarea contractului de muncă prin acordul părţilor. Faţă de această propunere acesta a arătat că nu are de făcut nici un comentariu, înţelegând situaţia. Totodată, a arătat că nu doreşte ca încetarea raporturilor de muncă cu SC T. SA să aibă loc din iniţiativa lui, deoarece are un important credit la bancă.
Luând act de această solicitare membrii consiliului de administraţie au supus la vot şi au aprobat cu unanimitate de voturi ca încetarea contractului individual de muncă, prin care salariatul ocupa funcţia de director departament închirieri, să se facă prin acordul părţilor.
Analizând conţinutul procesului verbal mai sus enunţat, s-a reţinut că, reclamantul a manifestat atitudinea şi comportamentul unei persoane care şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de a înceta raporturile de muncă cu societatea pârâtă, din această perspectivă neexistând nici o urmă de echivoc.
Susţinerile reclamantului referitoare la faptul că cele consemnate în procesul verbal nu sunt conforme cu realitatea, întrucât acordul de voinţă a fost exprimat doar cu privire la încetarea contractului de mandat, iar nu şi cu privire la încetarea contractului individual de muncă, au fost găsite ca nefondate, câtă vreme din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, tocmai pentru dovedirea acestui aspect, a rezultat că reclamantul a fost de acord cu încetarea contractului de muncă, dorindu-şi chiar această modalitate de încetare a raporturilor de muncă.
Raportând normele legale enunţate la situaţia de fapt din prezenta cauză, instanţa a apreciat că decizia de încetare a contractului individual de muncă emisă de angajator este legală şi temeinică, dovedindu-se expres şi neechivoc existenţa manifestării acordului de voinţă al reclamantului cu privire la încetarea raporturilor de muncă derulate cu angajatorul pârât.
Pentru considerentele arătate, instanţa a respins acţiunea cu a cărei soluţionare a fost investită, ca nefondată.
În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă instanţa a respins ca nedovedită cererea privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, motivat şi legal scutit de plata taxelor judiciare, reclamantul, cauza înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 10708/118/2008.
Criticile formulate, întemeiate pe art. 299 ş.u., art. 304 pct. 9 şi 304/1 Cod procedură civilă, au vizat în esenţă următoarele:
– greşita reţinere a existenţei unui acord al părţilor la încetarea raporturilor de muncă, în absenţa unui înscris, semnat de părţi, care să constate această convenţie, prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin.l Codul muncii şi la principiul simetriei formei actelor juridice;
– nedovedirea existenţei unei convenţii de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art. 55 lit.”b” din Codul muncii şi a manifestării neîndoielnice a consimţământului său în acest sens (singurul accept exprimat în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie din 11.11.2008 fiind acela de stingere a raportului juridic stabilit prin contractul de mandat conform actului adiţional la acesta) în absenţa semnăturii sale pe procesul-verbal din 11.11.2008;
– greşita reţinere a declaraţiei martorului I., ca dovadă a voinţei sale de încetare a raporturilor de muncă cu pârâta, în condiţiile în care nu au avut nici o discuţie despre cele declarate din moment ce nu se agreau, având interese contrarii (primul fiind demis din funcţia de director general, anterior numirii sale în respectivul post), iar declaraţia este contradictorie (ca secretar al consiliului de administraţie din 11.11.2008 martorul trebuia să cunoască cine a avut iniţiativa încetării contractului individual de muncă, iar faţă de condiţiile în care a fost schimbat din funcţie nu putea declara că a avut o bună relaţie de colaborare cu reclamantul).
Prin încheierea nr. 61 din 2.02.2010 Curtea de Apel Constanţa a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea la Curtea de Apel Bacău, urmare a admiterii prin încheierea nr. 82/13.01.2010 a Î.C.C.J. a cererii de strămutare formulate de către recurent.
Pe rolul Curţii de Apel Bacău cauza s-a înregistrat sub nr. 10708/118/2008.
Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare; după acordarea cuvântului asupra fondului cauzei, reprezentantul intimatei, prezent la termenul din 28.04.2010 a depus în scris o cerere de sesizare a cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 Codul muncii, cerere ce nu a mai fost analizată, fiind formulată după închiderea dezbaterilor.
Examinând recursul în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi faţă de dispoziţiile art. 304 pct.9, 304/1, 312 Cod procedură civilă, Curtea a constatat caracterul său nefondat, cu următoarea argumentaţie:
Aşa cum bine a reţinut şi instanţa de fond, măsura încetării raporturilor de muncă în temeiul art. 55 lit.”b” din Legea 53/2003 ( ART. 55 Contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea ) nu este condiţionată sub aspectul fondului şi a formei decât de realizarea acordului liber exprimat de către angajat şi angajator în sensul enunţat;
Este adevărat că art. 16 alin.l teza I din Codul muncii prevede forma scrisă a contractului individual de muncă; însă această reglementare are scop ad probationem, nu ad validitatem, lipsa formei scrise nefiind sancţionată cu nulitatea raportului juridic de muncă survenit în condiţii de consensualism liber şi neviciat exprimat de către cele două părţi ( angajat şi angajator ), aşa cum rezultă din dispoziţiile alin. 2 al art. 16 şi recunoaşte şi contestatorul în răspunsul la întâmpinare de la fila 39 dosar fond.
Prin urmare, în cauză rămâne de analizat numai dacă a survenit sau nu între părţi un acord în sensul încetării raportului de muncă în modalitatea prevăzută de art. 55 lit.”b” Codul muncii; în acest sens, conformându-se obligaţiei prevăzute de ART. 287C.muncii – conform căreia sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare -, intimatul angajator a dovedit cu procesul-verbal nr. 6 din 11.11.2008 ( filele 46-52 ), cu declaraţiile martorilor I. G. ( fila 68 ) şi L.V. ( fila 69 ) coroborat cu răspunsurile reciproce la interogatoriu ( filele 59-61 ) că în cadrul şedinţei consiliului de administraţie din 11.11.2008 s-a realizat un acord valabil în sensul încetării raporturilor de muncă o dată cu încetarea contractului de mandat, respectiv 1.12.2008.
În aceste împrejurări, se năştea obligaţia recurentului contestator de a dovedi contrariul celor probate de angajator, obligaţie căreia însă acesta nu i-a dat curs nici la fond, nici în recurs, conform art. 1169 C.civil;
De altfel, s-a remarcat că pe parcursul procesului apărările acestei părţi au fost diferite – la fond susţinând doar lipsa consimţământului său la încetarea contractului de muncă, în timp ce în recurs a invocat nevalabilitatea actului constatator al modului de stingere a raportului juridic de muncă prin absenţa înscrisului constatator şi a semnăturii sale pe procesul-verbal încheiat în şedinţa din 11.11.2008, nerelevanţa şi subiectivismul declaraţiei martorului I.;
Dacă în legătură cu apărările de la fond, s-a apreciat că nu se mai impun alte analize, faţă de probele administrate de angajator, pentru cele noi susţinute în recurs s-a constatat că:
– imputarea lipsei semnăturii sale de pe p-v. din 11.11.2008 nu afectează valabilitatea şi realitatea celor constatate de respectivul act sub semnătură privată, în condiţiile în care semnătura sa nu era o condiţie obligatorie de legalitate; mai mult, nu s-a invocat şi nici dovedit că înscrisul ar fi fost un fals; de asemenea, cum recurentul şi-a păstrat calitatea de director general al intimatei şi după 11.11.2008 (până la 1.12.2008 – aspect necontestat), putea verifica conţinutul respectivului act şi solicita remedierea eventualelor inadvertenţe ( aşa cum a susţinut intimata în întâmpinarea depusă la
fond); ori, nefăcând-o, rezultă că şi 1-a însuşit, şi nu-1 mai poate contestata prin invocarea propriei culpe.
– simpla contestare a declaraţiei martorului I. nu are relevanţă asupra fondului cauzei în condiţiile în care nu a fost singura pe care s-a întemeiat soluţia, nu a fost dovedită ca fiind mincinoasă şi nici nu a existat o opoziţie a contestatorului la termenul din 25.03.2009 la audierea sa pe motiv de duşmănie (fiind astfel decăzut din dreptul de a mai invoca eventuale incompatibilităţi ale acestuia conform art. 103 C.pr.civ. ); de asemenea, nici în concluziile orale şi scrise, contestatorul nu a formulat nici un fel de obiecţie la declaraţiile martorilor, fapt ce a creat instanţei convingerea că susţinerea respectivelor critici este una formală.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.291 Codul muncii, raportat la art.312 alin.l Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
