În motivarea acţiunii au arătat că sunt cadre didactice care fac naveta la unităţile şcolare, situate în raza teritorială a pârâtului Consiliul local Poiana Teiului, judeţul Neamţ; că potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă unic la nivel judeţean, respectiv art. 52 alin. 2 „personalul din învăţământ care îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât localitatea de domiciliu, i se decontează de către consiliul local în cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea de învăţământ, cheltuielile de navetă la şi de la locul de muncă”.
Pentru că pârâţii nu le-au decontat cheltuielile pe care le-au efectuat urmare a deplasării ,,la” şi ,,de la” locul de muncă, au promovat prezenta acţiune.
În susţinerea acţiunii s-au folosit de proba cu înscrisuri, respectiv: încheierea de şedinţă din data de 01.02.1990 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr.4/1990, hotărârea nr.1 din data de 29.01.2009 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr.355/279/2009, certificatul de grefă cu nr.4326/279/2008 eliberat de Judecătoria Piatra Neamţ la data de 30.10.2008, tabelul nominal al reclamanţilor înregistrat sub nr.191 din 16.02.2010, adeverinţa nr.276 din data de 11.03.2010 eliberată de Inspectoratul judeţean Neamţ – Şcoala cu clasele I – VIII ,,Constantin Romanescu”, judeţul Neamţ şi copiile cărţilor de identitate ale reclamanţilor Pârâţii nu au formulat întâmpinare şi nu şi-au exprimat nici un punct de vedere faţă de cererea reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 845/C/2010 Tribunalul Neamţ a admis acţiunea şi a obligat pârâţii la plata c/valorii cheltuielilor de transport „la” şi „de la „ locul de muncă, pentru perioada 1.09.2009-20.08.2010, în cuantum actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanţii, în calitate de personal didactic, îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor şcolare din raza teritorială a Municipiului Piatra Neamţ, fiind cadre didactice în cadrul unităţii Şcoala cu clasele I – VIII ,,Constantin Romanescu”, judeţul Neamţ, şi fac zilnic naveta de la domiciliul acestora la unitatea şcolară.
Potrivit art. 52 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel judeţean – ramură învăţământ, aceştia au dreptul la decontarea cheltuielilor de navetă de către consiliul local în cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea de învăţământ.
Deşi pârâţii nu au calitatea de părţi semnatare ale CCM invocat în cauza aceasta obligaţie deriva din calitatea de ordonator de credite conferita de lege.
Conform art. 104 alin 3 din Legea nr.128/1997 modificat prin Legea nr.108/2007 „decontarea sau plata echivalentă costurilor de transport se va efectua de către administraţia publică locală”.
În baza aceleiaşi norme legale potrivit art. 104 alin 3 indice 0 „personalul didactic din unităţile de învăţământ de stat din mediul rural, care nu are domiciliul sau reşedinţa în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea, beneficiază de decontarea cheltuielilor de transport la şi de la locul de muncă, în urma solicitărilor adresate administraţiei locale”.
Aplicarea acestor norme doar in favoarea cadrelor didactice care nu îşi au domiciliul în mediul rural unde îşi desfăşoară activitatea constituie o pe criterii de origine socială pentru acele cadre didactice care îşi desfăşoară activitatea în mediul urban dar locuiesc în alte localităţi , discriminare prevăzută de art. 5 si 6 din Codul muncii si care induce un tratament juridic inegal in raport de persoane aflate in situaţii juridice similare.
Astfel legiuitorul a înlăturat expres aceasta discriminare prin pct.2 din Legea nr. 108/2007 reglementând ca: ,,Personalului didactic din unităţile de învăţământ de stat, care nu dispune de şi căruia nu i se poate oferi o locuinţă corespunzătoare în localitatea unde are postul, i se vor deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun, din localitatea de reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă în localitatea de reşedinţă. În cazul în care nu există mijloace de transport în comun între localitatea de reşedinţă şi sediul unităţii de învăţământ, urmează a i se deconta contravaloarea a 7,5 l benzină Premium la 100 km parcurşi, dacă transportul se face cu autoturismul proprietate personală. În cazul în care există mijloc de transport în comun, dar personalul didactic preferă să circule cu autoturismul proprietate personală, urmează a se deconta contravaloarea abonamentului lunar pe respectivul mijloc de transport în comun. Atunci când transportul mai multor cadre didactice se face cu un singur autoturism, plata se face numai posesorului autoturismului respectiv. Decontarea sau plata echivalentă costurilor de transport se va efectua de către autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ – teritorială pe raza căreia se află unitatea de învăţământ la care îşi desfăşoară activitatea cadrul didactic, în urma solicitărilor adresate autorităţilor administraţiei publice locale, astfel:
– a) decontarea contravalorii călătoriei pe mijloacele de transport în comun prin depunerea la sfârşitul fiecărei luni de activitate a biletelor de călătorie sau a abonamentului, iar decontarea contravalorii corespunzătoare a 7,5 l benzină Premium la 100 km parcurşi, prin depunerea la sfârşitul fiecărei luni de activitate a documentelor justificative eliberate de unitatea de învăţământ, care certifică efectuarea transportului cu autoturismul proprietate personală;
– b) solicitarea contravalorii călătoriei efectuate cu mijloacele de transport în comun sau a contravalorii corespunzătoare a 7,5 l benzină Premium la 100 km parcurşi, pentru cei care-şi asigură transportul cu autoturismul proprietate personală, ca urmare a pontajului zilnic efectuat de conducerea unităţii de învăţământ.”
Astfel exercitarea dreptului conferit de Legea nr.130/1996 si CCM invocat în cauză nu face decât să înlăture această inechitate şi să restabilească un tratament juridic unitar faţă de cadrele didactice reclamanţi în speţă.
Aşadar în speţă reclamanţii sunt îndrituiţi a solicita şi primi drepturile salariale solicitate conform art. 161 alin 4 şi art. 269 din Codul muncii, dispoziţii care consfinţesc obligaţia angajatorului de a-l despăgubi pe salariat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale în situaţia în care nu i-a achitat drepturile salariale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Local Poiana Teiului, în termen, motivat şi legal scutit de plata taxei judiciare de timbru, cauza înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 1120/103/2010.
Criticile formulate au vizat în esenţă, nelegala sa obligare la plata c/valorii cheltuielilor de transport în condiţiile în care:
– nu este semnatar al CCM nivel ramură învăţământ;
– nu li s-a solicitat de către Şcoală decontarea acestor cheltuieli;
– nu are raporturi de muncă cu reclamanţii, sumele respective fiind prinse separat în bugetul Şcolii.
Nu s-a întemeiat în drept recursul, însă motivele pot fi examinate prin prisma art. 304 pct.9 Cod procedură civilă
Intimaţii, legal citaţi, nu au formulat cereri şi nici apărări.
La solicitarea instanţei, Şcoala Constantin Romanescu – preluată începând cu 1.09.2010 de Şcoala cu clasele I-VIII Poiana Teiului -, a comunicat că nu are înregistrat nici un document care să ateste că s-ar fi solicitat recurentului, lunar, decontarea navetei, ci doar un tabel cu ruta de navetă şi cadrele didactice care fac această navetă.
Recurenta nu a comunicat dacă există sau nu mijloc de transport în comun în comuna Poiana Teiului, deşi i s-au solicitat aceste relaţii la 17.11.2010 şi 15.12.2010.
Examinând recursul în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi faţă de dispoziţiile art. 304, 304/1, 312 Cod procedură civilă, Curtea a constatat caracterul său neîntemeiat, justificat de următoarele:
Recurentul nu a contestat dreptul intimaţilor reclamanţi la decontarea contravalorii transportului dus-întors de la domiciliu la locul de muncă, ci şi-a fundamentat apărarea pe nesemnarea CCM nivel ramură învăţământ, pe nesolicitarea de către Şcoală a decontării acestor cheltuieli şi pe absenţa raporturilor de muncă cu reclamanţii, susţinând că sumele respective se regăseau separat în bugetul Şcolii.
Prima apărare este înlăturată de faptul că obligaţia reţinută în sarcina sa nu-şi găseşte temeiul în CCM nivel ramură învăţământ, ci în dispoziţiile art. 104 alin.3 teza 4 din Legea 128/1997 cu modificări la data investirii instanţei, potrivit cărora „Decontarea sau plata echivalentă costurilor de transport se va efectua de către autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia se află unitatea de învăţământ la care îşi desfăşoară activitatea cadrul didactic (—)”.
În ceea ce priveşte ce-a de-a doua susţinere, privind absenţa unei solicitări din partea şcolii pentru decontarea respectivelor sume, s-a constatat că deşi „de iure” pare îndreptăţită – art. 104 alin.3 prevăzând un astfel de demers -, „de facto” ea nu poate fi primită ca justificând reformarea soluţiei întrucât:
-1- acest demers (menit doar să stabilească cuantumul concret al tranşei lunare de plată fiecărui reclamant conform distincţiilor prevăzute de lit. a),b) ale alin.3 al art. 104 din Legea 128/1997 ) nu are decât un caracter subsecvent altuia – cu caracter principal -, de alocare în bugetul angajatorului a unor sume cu această destinaţie; Şi aceasta întrucât eliberarea tranşelor lunare – pe baza propunerii şi solicitării prevăzute de art. 104 alin.3 şi 3/1 Legea 128/1997 – nu putea surveni decât în contextul în care în bugetul şcolii unde activau reclamanţii fusese deja prinsă, la începutul anului bugetar, prin hotărâre de consiliu ( aşa cum susţine şi recurentul în alin. 2 al paginii 2 din recurs ), o sumă cu o astfel de destinaţie. Ori, deşi a pretins îndeplinirea acestei obligaţii, recurentul nu a şi probat-o conform art. 1169 Cod civil.
-2- a existat solicitarea şcolii – nr. 317/29.09.2009 -, necontestată până în prezent, de a se aproba suma de 4000 Ron. pentru deplasările din anul şcolar 2009-2010, solicitare căreia nu s-a dat curs.
De asemenea şi ultima apărare a fost înlăturată, întrucât obligaţia angajată în cauză nu derivă din calitatea sa de angajator al reclamanţilor, ci din competenţele sale pe linia asigurării finanţării unităţilor de învăţământ preuniversitar conform Legii 215/2001, 84/1995, 128/1997.
Concluzionând, Curtea a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.
