Recurs – drepturi la disponibilizare colectivă; respectarea limitelor minime ale pachetului compensatoriu de la care putea începe negocierea conform CCM unitate Contracte de muncă


Prin sentinţa civilă nr. 1986/26 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalului Bacău în dosar 7405/110/2009, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sindicatului F. Tg. Ocna şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea faţă de acesta, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii H. V., S. E., N. L., D. C., D. E., C. E., B. N., I. D., Ş. I.A., R. G., H. E., L. M., S. D., H. R. şi D. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. „F.” S.A Târgu-Ocna şi a fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 16.650 lei reprezentând diferenţa dintre suma încasată cu titlu de plăţi compensatorii şi cea cuvenită, actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei la data plăţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanţii ş.a. au chemat în judecată SC F. W. SA Tg-Ocna şi Sindicatul F. W.Tg-Ocna, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se modifice art.2 din deciziile de concediere, şi obligarea în solidar a pârâtelor de a plăti fiecăruia dintre reclamanţi diferenţă plăţi compensatorii, conform art.43 alin.3 din contractul colectiv de muncă.

Formulând întâmpinare, SC F.W. SA Tg. Ocna a solicitat, respingerea capătului de cerere privind anularea deciziilor de concediere ca tardiv formulat şi respingerea ca nefondată a cererii privind acordarea plăţilor compensatorii.

Excepţia tardivităţii a fost motivată de către pârâtă prin aceea că termenul de formulare a acţiunii este de 30 de zile de la data comunicării deciziilor de încetarea a contractelor colective de muncă. Pe fondul cauzei s-a arătat că art.43 al.3 din CCM F. cuprindea în mod nelegal trimiterea la OG 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor din sectorul public ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. S-a mai arătat că prevederile CCM F. au dat naştere nu la dreptul în sine la plata a 12 salarii compensatorii ci doar la vocaţia de a se negocia cu privire la pachetul compensatoriu. În urma negocierilor părţile au stabilit de comun acord un pachet compensatoriu de 3 salarii.

În dovedirea susţinerilor sale, societatea pârâtă a depus la dosar înscrisuri

La întâmpinarea formulată, reclamanţii, prin reprezentantul lor convenţional, au depus la dosar răspuns în scris la care au anexat înscrisuri.

Motivând în drept acţiunea, reclamanţii au invocat dispoziţiile art.69 alin.(2) lit.f, art. 281-291 din codul muncii şi pe cele ale art.43 alin.(3) din CCM iar în dovedirea susţinerilor lor au depus la dosar înscrisuri.

La solicitarea instanţei, la termenul din 17.03.2010 reclamanţii au clarificat obiectul cauzei ca fiind obligarea pârâtei SC F. TG Ocna la plata diferenţei de plăţi compensatorii, actualizate cu indicele de inflaţie, pentru fiecare reclamant în parte conform CCM pe anul 2009 la nivel de unitate şi CCM la nivel de Grup de Unităţi din Industria Petrolieră. În continuare reclamanţii au susţinut calitatea procesuală pasivă a Sindicatului F. pentru plata drepturilor băneşti.

Instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sindicatului SC F. în ceea ce priveşte cererea de plată a salariilor compensatorii.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că:

Excepţia invocată este întemeiată întrucât dreptul la salariile compensatorii se naşte in temeiul CCM, plata acestora fiind în sarcina angajatorului cu care reclamanţii au raporturi de muncă şi nu a Sindicatului care este doar un reprezentant al salariaţilor. Pe cale de consecinţă instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sindicatului F. şi a respins acţiunea pentru acest considerent fată de acesta.

Pe fond s-a constatat că reclamanţii au fost salariaţii SC F.W. SA Tg. Ocna, fiind concediaţi colectiv prin deciziile din 17.07 şi respectiv din 15.09.2009, decizii prin care societatea angajatoare a stabilit că salariaţilor li se cuvine, ca titlu de protecţie socială, suma de 5.550 lei, echivalentă a trei salarii medii nete pe societate.

Potrivit art.43 alin.(3) din CCM al SC F. SA TG. Ocna, înregistrat la DMSSF Bacău sub nr.**/23.08.2007, în cazul concedierii colective, Comisia Paritară va negocia un pachet compensatoriu pornind de la prevederile minimale ale OUG nr.98/1999. Valabilitatea acestui contract a fost prelungită prin actul adiţional nr.3/2008 pe durata unui an începând cu data înregistrării actului adiţional la DMPS Bacău, respectiv 29.08.2008

Forţa obligatorie a contractului colectiv de muncă nu poate fi, însă, limitată în timp la data de 29.08.2009, având în vedere că prin dispoziţiile art.218 părţile au convenit ca încetarea contractului colectiv de muncă nu poate fi decât expresă, în lipsa unei convenţii în acest sens, părţile recunoscând prelungirea tacită a contractului. Prin urmare, dispoziţiile CCM nr.**/23.08.2007 au fost aplicabile până la încheierea noului contract colectiv de muncă, nefiind afectate nici de procesele-verbale încheiate la 11.06, 15.06. şi 10.08.2009.Prin aceste procese verbale în care s-a consemnat rezultatul negocierilor dintre patronat si sindicat s-a modificat practic CCM atât timp cât nu s-au respectat prevederile acestuia în ceea ce priveşte cuantumul minim al plăţilor compensatorii. Această modificare a CCM prin procese verbale de negociere nu a fost înregistrată aşa cum o cer dispoziţiile art.31 alin.2 din Legea 130/1996 pentru a-şi produce efectele. Pe cale de consecinţă prevederile CCM F. se aplică şi reclamanţilor concediaţi la 15.09.2010 ( I.D. şi S. D.).

Potrivit OUG nr.98/1998 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, suma totală de bani acordată cu titlu de plată compensatorie se stabileşte diferenţiat, pentru fiecare persoană căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, şi este egală cu:

a) 6 salarii medii nete pe unitate pentru salariaţii cu o vechime în muncă mai mică de 5 ani;

b) 9 salarii medii nete pe unitate pentru salariaţii cu o vechime în muncă între 5 şi 15 ani;

c) 12 salarii medii nete pe unitate pentru salariaţii cu o vechime în muncă mai mare de 15 ani (art.32 alin.1).

Este adevărat că potrivit art.1 alin.(1) din OUG 98/1999, măsurile de protecţie socială prevăzute de acest act normativ se aplică salariaţilor încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată şi care sunt disponibilizaţi prin concedieri colective, efectuate în procesele de restructurare, reorganizare, închidere operaţională parţială sau totală a activităţii, privatizare sau lichidare, de către societăţi comerciale, companii naţionale, societăţi naţionale, precum şi regii autonome, ori alte unităţi aflate sub autoritatea administraţiei publice centrale sau locale, unităţi şi instituţii finanţate din fonduri bugetare şi extrabugetare, denumite în continuare angajatori.

Însă trimiterea la prevederile minimale ale OUG 98/1999 , convenită de părţile CCM la nivelul SC F. SA Tg. Ocna nu echivalează, aşa cum în mod eronat susţine societatea pârâtă, cu o extindere a aplicabilităţii acestui act normativ în întregul său, ci reprezintă voinţa părţilor privind punctul de plecare în negocierea pachetelor compensatorii, acest punct fiind constituit de prevederile OUG 98/1999 iar potrivit art.7 alin.(1) şi (2) şi art. 30 alin.(1) din L.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, la negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă, părţile sunt egale şi libere, contractele încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituind legea părţilor, executarea acestor contracte fiind, deci, obligatorie pentru părţi.

Susţinerile pârâtei referitoare la faptul că în temeiul CCM la nivel de unitate a luat naştere doar vocaţia la negociere si nu dreptul în sine nu este corectă.

Prin CCM la nivel de unitate se stabileşte fără echivoc în art.43 al.2 că salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor vor beneficia de un pachet compensatoriu conţinând si o indemnizaţie de concediere, iar al.3 al aceluiaşi articol arată care este punctul de plecare sub aspectul cuantumului minim al drepturilor în negocierea pachetului compensatoriu.

Constatând, aşadar, că prevederile art.43 alin.(3) din CCM la nivel de unitate nu încalcă nici o dispoziţie legală, instanţa a constatat, de asemenea, deplina sa aplicabilitate, impunându-se respectarea sa de către societatea pârâtă care va fi obligată să plătească fiecărui reclamant, în temeiul art.43 alin.(3) din CCM la nivel de unitate şi al art.40 alin.(2) lit.c) din Codul muncii, suma de 16.650 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând diferenţă plăţi compensatorii.

Împotriva acestei soluţii s-a formulat recurs, în termen, motivat şi legal scutit de plata taxei judiciare de timbru, de către pârâta S.C. „F.W.”S.A, cauza înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 7405/110/2009.

Criticile formulate au vizat, în esenţă, următoarele:

– reţinerea eronată a faptului că reclamanţii au dreptul la un anumit cuantum al plăţilor compensatorii, în condiţiile în care art. 43 alin.3 CCM unitate le conferă doar o vocaţie la negociere; ori în absenţa negocierii, instanţa nu se poate substitui părţilor prin stabilirea unui anumit cuantum al pachetului compensatoriu, iar în prezenţa unei astfel de convenţii, instanţa trebuie să o respecte;

– imposibilitatea acordării altui pachet compensatoriu decât cel negociat, în condiţiile în care convenţia respectivă nu a fost contestată şi este în vigoare;

– neaplicabilitatea pachetului compensatoriu prevăzut de O.U.G. 98/1999 reclamanţilor, faţă de neregăsirea angajatorului în respectivul act normativ;

– neobservarea faptului că la 29.08.2009 a încetat aplicabilitatea CCM nivel unitate, aşa cum se convenise prin Actul Adiţional nr. 3/2008;

– interpretarea greşită a caracterului de acte modificatoare ale CCM unitate a proceselor-verbale din 11.06.2009 şi 15.06.2009, fiind doar acte de negociere conform art. 43 alin.3 CCM nivel unitate,

– neobservarea faptului că la data concedierii reclamanţilor CCM nivel grup unităţi şi CCM nivel ramură nu mai erau în vigoare, fiind aplicabil, până în august, CCM nivel unitate şi, după această dată, CCM nivel naţional; iar acesta din urmă, la art. 80 alin.3 prevedea că la concedierea colectivă compensaţiile se vor negocia cu respectarea dispoziţiilor legale şi/sau ale contractelor colective aplicabile;

– contradictorialitatea considerentelor privitoare la înţelesul art. 43 alin.3 din CCM nivel unitate cu dispozitivul, faţă de faptul că părţile au convenit cu putere de lege să li se aplice toate dispoziţiile OUG 98/1999, nu doar cele ale art. 32, care, oricum, la data indisponibilizării reclamanţilor nu se referea decât la anumite unităţi expres prevăzute; cumulativ cu faptul că sintagma „ pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. 98/1999” nu semnifica instituirea unui minim al pachetului compensatoriu de acordat, ci un punct de plecare al negocierilor pentru determinarea pachetului suportabil funcţie de situaţia sa financiară şi de posibilităţile concrete de plată.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 299-316 C. pr. civilă.

În susţinerea recursului s-a depus practică judiciară, extrase doctrină, act adiţional 162/2008, extras CCM unitate/2008, relaţii privind încetarea aplicabilităţii CCM grup unităţi şi CCM nivel ramură energie electrică (…..).

Legal citaţi, intimaţii reclamanţi, prin apărător, nu au formulat întâmpinare şi nici alte cereri,ci doar concluzii orale în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Verificând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi în raport de dispoziţiile art. 304, 304/1, 312 C.pr.civ., Curtea a constatat că nu sunt motive de reformare a acesteia întrucât:

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamanţi – astfel cum rezultă din acţiune şi din precizarea depusă la 17.03.2010 – s-au întemeiat pe susţinerea că nu s-a respectat, cu ocazia negocierii şi a disponibilizării, cele convenite la 20.05.2009 şi plafonul minimal prevăzut de dispoziţiile art. 43 alin.3 din CCM nivel unitate – „ În cazul concedierii colective, Comisia paritară va negocia un pachet compensatoriu pornind de la prevederile minimale ale OUG. 98/1999 ), nesocotindu-se astfel şi interdicţia instituită – cu caracter de principiu obligatoriu în legislaţia muncii – de art. 238 alin.2 C.muncii ( „Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă” ).

Prin urmare, în mod implicit se solicita şi verificarea legalităţii negocierii realizate la 11.06.2009, chiar dacă nu a fost formulat expres un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii negocierii pentru respectivul drept. De altfel, nulitatea putea fi susţinută şi ca excepţie în apărare (art. 2 Decret 167/1958 ) – ceea ce a şi survenit în cauză în contextul expus -, efectul urmărit fiind lipsirea de efecte a respectivului act, opus de pârâtă.

În concluzie, cauza putea fi soluţionată fără a fi necesară investirea şi cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea/declararea nulităţii negocierii.

S-a considerat adevărată susţinerea recurentei că o convenţie este legea părţilor ce au încheiat-o, însă s-a atras atenţia că se pierde din vedere un aspect esenţial prevăzut cu valoare de principiu de art. 7 alin.2 din Legea 130/1996, republ ( în vigoare la data analizată ) şi reluat de 236 alin.4 C.muncii, respectiv că finalitatea enunţată se atinge numai dacă la încheierea convenţiei s-au respectat dispoziţiile imperative ale legii ( Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor ).

Ori, în ceea ce priveşte clauza privitoare la cuantumul pachetului compensatoriu, negociată la 11.06.2009, s-a constatat că aceasta este nulă de drept pentru fraudă la lege în condiţiile art. 38 C.muncii ( „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate” ), neputând fi opusă cu sorţi de izbândă nici reclamanţilor, nici instanţei întrucât, aşa cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, nu s-au respectat dispoziţiile art. 43 alin.3 CCM nivel unitate de a se negocia pachetul compensatoriu pornind de la prevederile minimale ale Ordonanţei nr. 98/1999.

Interpretarea dată de recurentă respectivului text – pentru prima oară în recurs – a fost considerată ca deficitară prin prisma regulilor gramaticale şi logice, neputând fi însuşită de instanţă. A porni o negociere de la un anumit cuantum – acceptat ca minimal -, semnifică, fără echivoc, doar că rezultatul acestui demers nu poate fi decât mai mare sau cel puţin egal cu cel minimal de la care s-a pornit ( în speţă cel prevăzut de art.32 al.1 din O.U.G. 98/1999 ), care, în cazul reclamanţilor – ce aveau o vechime mai mare de 15 ani -, era de 12 salarii medii nete pe unitate.

Cum nu s-a respectat limita minimă garantată de art. 43 alin.3 din CCM nivel unitate, clauza negociată era nulă şi, prin aplicarea regulii instituite de art. 57 (4) din C. muncii ( „În situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri”), se cuvenea acordarea diferenţei cuvenite până la atingerea respectivului plafon.

S-a observat în acest moment al analizei şi că dreptul solicitat de reclamanţi a le fi recunoscut nu avea caracterul unui drept eventual, sub condiţie – aşa cum s-a susţinut de către recurentă -, ci unul născut ( la data concedierii ) şi cert ca întindere de minim 12 salarii medii nete pe unitate (conform CCM nivel unitate ); ce rămânea de negociat era, eventuala, acordare a unui cuantum mai mare decât cel reglementat de OUG.98/1999.

Că este aşa, rezultă şi din grila de propuneri plăţi compensatorii întocmită de sindicat la 10.06.2010 şi susţinută la întâlnirea din 11.06.2010, coroborat cu recunoaşterea implicită din apărarea de la fond a pârâtei ( fl. 225 vol. II – pct. 2.1 alin. 4,5 ).

Tot adevărată s-a apreciat a fi şi susţinerea recurentei că O.U.G. 98/1999 priveşte, începând cu 22.06.200, doar disponibilizările din unităţile menţionate în anexa la ordonanţă, însă s-a constatat că această apărare nu prezintă relevanţă în cauză întrucât reclamanţii nu au solicitat a le fi recunoscute drepturile prevăzute de OUG. 98/1999 pentru salariaţii disponibilizaţi din unităţile expres prevăzute de anexa la acest act (vezi acţiune şi răspuns întâmpinare), ci pe cele garantate de CCM nivel unitate; Ori trimiterea din art. 43 alin.3 CCM nivel unitate nu priveşte toate dispoziţiile O.U.G. 98/1999, ci doar plafonul minimal al pachetului compensatoriu prevăzut de acest act normativ; Iar respectiva prevedere a fost inclusă în CCM nivel unitate 362/23.08.2007 cu mult după modificarea la 13.10.2003 a O.U.G. 98/1999 în sensul citat, fără a i se mai aduce modificări acestuia în condiţiile art. 31 ( 2 ) din Legea 130/1996 R : „Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează şi devin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenţiei părţilor”.

Sub aspectul aplicabilităţii CCM nivel unitate – astfel cum fusese prelungit prin Actul adiţional 3/2008 -, s-a constatat că instanţa de fond a făcut o legală interpretare a voinţei părţilor în raport şi de prevederile Legii 130/1996 R; astfel, deşi, actul adiţional nr. 3/2008 prevede la art. 4 prelungirea CCM unitate pe durata unui an de la înregistrarea la DMPS Bacău (ce a survenit la 29.08.2008 ), la 29.08.2009 nu s-a dat curs obligaţiei instituite de art. 33 pct. 4 Din Legea 130/1996 R ( „(4) Încetarea sau suspendarea contractului colectiv de muncă va fi notificată, în termen de 5 zile, organului le care acesta a fost depus pentru înregistrare„), fapt pentru care, în condiţiile art. 25 (3), 31 (2) Legea 130/1996, nu se putea opune cu succes încetarea acestuia la 29.08.2009.

De asemenea, negocierea din 10.08.2009 vizând noul CCM nivel unitate, nu a fost apreciată o modificare a vechiului CCM ( în sensul renunţării din art. 43 alin.3 a sintagmei ”pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. 98/1999” ) – aşa cum a susţinut chiar pârâta – întrucât nu a fost notificată spre înregistrare conform art. 31 ( 2) Legea 130/1996 R.

S-a înlăturat şi apărarea privind neaplicarea CCM nivel unitate reclamanţilor cărora li s-a emis decizia de încetare a CIM după 29.08.2009 (I.D. şi S.D.), întrucât respectivul act nu făcea decât să finalizeze o procedură declanşată şi efectuată sub imperiul respectivului CCM; A susţine contrariul ar însemna acceptarea de către chiar recurentă a nelegalităţii concedierii ( implicit şi a negocierii din iunie 2009 pe care şi-a întemeiat apărările ) şi fondarea apărării sale pe propria culpă – ceea ce este inadmisibil (nemo auditur propria turpitudinem alegans). Mai mult, emiterea deciziilor în tranşe, unele în timpul „aşa zisei” aplicabilităţi a CCM nivel unitate, iar altele „după pretinsa încetare” a aplicabilităţii CCM unitate, nu poate fi imputabilă reclamanţilor – care, indisponibilizaţi în baza aceluiaşi program de restructurare, trebuiau să beneficieze de acelaşi tratament ( vezi şi dezideratul inclus în p-v 3335/21.05.2009, p-v 3673/11.06.2009 ) -, ci doar fostului angajator ( în speţă, recurenta pârâtă ).

Discuţiile privind încetarea aplicabilităţii CCM grup unităţi şi CCM ramură, nu se impun a mai fi examinate ca legalitate şi temeinicie, din moment ce nu au constituit argumente în susţinerea soluţiei pronunţate la fond.

S-a reţinut şi că nu a existat nici o eroare a primei instanţe în calificarea proceselor verbale din iunie 2009 ca acte modificatoare ale CCM unitate, din moment ce acest caracter nu s-a reţinut decât în raport de cuantumul pachetului compensatoriu prev. de art. 43 alin.3 CCM unitate, recunoscându-se pentru restul clauzelor caracterul de acte de negociere; Ori instanţa este îndreptăţită a interpreta clauzele actelor ce au generat raportul juridic litigios, stabilind că scopul real urmărit şi chiar atins prin drepturile achitate la disponibilizare a fost modificarea dreptului garantat într-o anumită limită inferioară de CCM nivel unitate. Iar în ceea ce priveşte p-v 4924/10.08.2009, chiar pârâta i-a susţinut caracterul de act modificator al CCM prin întâmpinare, instanţa fiind ţinută a-i răspunde acestei apărări.

Nici situaţia economică nu poate justifica încălcarea clauzei contractuale, aceasta putând eventual constitui un motiv pentru plata eşalonată a compensaţiilor.

Instanţa a înlăturat şi apărarea privind faptul că hotărârea Comisiei Paritare privind stabilirea ca plăţi compensatorii a sumei de 5550 lei ( echivalent a 3 salarii medii nete pe societate) este obligatorie, întrucât acest organism este competent doar să interpreteze prevederile contractului colectiv de muncă. Iar interpretarea presupune, „ab initio”, o clauză neclară, interpretabilă; ceea ce în cauză nu există, clauza din art. 43 alin.3 fiind neechivocă: voinţa părţilor a fost aceea de a acorda salariaţilor concediaţi colectiv un pachet compensatoriu în baza unei negocieri, dar care nu dădea posibilitatea de a coborî sub un nivel minim ( cel prevăzut de O.U.G. nr. 98/1999).

Faţă de cele expuse, constând şi că nu sunt incidente alte motive care să fie analizate din oficiu, recursul a fost respins ca nefondat.