Decizia civilă nr. 877 din 2 septembrie 2009
Prin încheierea din 29.05.2009, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosar 179/103/2009, s-a respins cererea de sesizare a cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuţă din Codul muncii şi s-a fixat termen pentru judecarea cauzei la 4.09.2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că:
Prin cererea depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 20 martie 2009 pârâta SC P. S.A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. 4) şi 5), art. 73 alin. 3) lit. p) şi art. 79 alin. 1 din României, revizuită.
În motivarea excepţiei s-au arătat următoarele:
Relativ la condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate s-a arătat de către pârâtă că acestea sunt întrunite conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că:
– excepţia a fost invocată în faţa instanţei judecătoreşti (respectiv în faţa Tribunalului investit cu litigiul dintre părţi);
– excepţia are ca obiect prevederi legale cuprinse în Lege, respectiv cuprinse în art. 298 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, dispoziţii legale în vigoare la momentul invocării excepţiei;
– excepţia vizează prevederi legale ce nu au mai fost declarate neconstituţionale anterior;
– excepţia are ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluţionarea cauzei (din moment ce respectivele prevederi legale antamează asupra modalităţii de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale invocate în cauză, iar această rezolvare influenţează în mod covârşitor soluţionarea generală a cauzei).
Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că:
Soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuţă actele normative abrogate expres, total sau parţial. Ultima liniuţă este urmată de textul “orice alte dispoziţii contare”.
Această ultimă liniuţă din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o “abrogare implicită”, ceea ce vădeşte pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă şi reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijenţă prin necunoaşterea legii aplicabile şi depăşirea atributelor puterii judecătoreşti /exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative.
Prin dispoziţiile art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Faţă de situaţia juridică dedusă judecăţii – modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului – respectiv conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalităţii de soluţionare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999: “Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea.”
În egală măsură, se observă şi dispoziţiile art. 284 din Codul muncii care prevăd: „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedura civilă. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori după caz, sediul.”
Astfel cum se poate observa, suntem în prezenţa a două dispoziţii legale, aparent cu acelaşi obiect, pe care instanţa de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanţei competente. Şi într-un caz şi în celălalt competenţa este absolută, părţile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competenţă teritorială exclusivă/absolută atrage nulitatea hotărârii.
Pentru stabilirea competenţei teritoriale intră în concurs Codul Muncii (Legea 53/2004) – dreptul comun în materie cu Legea 168/1999 – legea specială (la care trimite Codul Muncii în mod expres).
Codul muncii (art. 298 alin. 2 ultima liniuţă) nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituţia României.
În drept s-au invocat prevederile art. 298 alin. 2) ultima liniuţă din legea nr. 53/2003, Codul Muncii, art. 1 alin. 4) şi 5), art. 73 alin. 3) lit. p) şi art. 79 alin. 1 din Constituţia României, revizuită, art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Reclamantul a solicitat respingerea solicitării faţă de Decizia nr. 254 din 24.02.2009 a Curţii Constituţionale prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin.2 şi art.298 alin.2 ultima liniuţă din Legea nr.53/2003, motivările autorilor fiind identice.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâtă tribunalul a reţinut că:
Art. 29 din Legea 47/1992 conferă Curţii Constituţionale dreptul de a decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (—) privind neconstituţionalitatea unei (—) dispoziţii dintr-o lege (—) în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Alineatul 2 prevede că excepţia poate fi ridicată din oficiu de către instanţa de judecată, de părţi sau de procuror, iar alineatul 3 din acelaşi art. 29 dispune că nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.
Alineatul 6 prevede că dacă excepţia este inadmisibilă fiind contrară prevederilor al. 1, 2 sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Reiese din coroborarea acestor texte legale împărţirea de competenţă între Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti de drept comun, în faţa cărora se poate ridica o excepţie de neconstituţionalitate.
Astfel, instanţele de judecată pot aprecia conform alin. 6 al art. 29 din Legea 47/1992 asupra admisibilităţii trimiterii excepţiei spre soluţionare la Curtea Constituţională, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1, 2 şi 3 pentru invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Instanţa de judecată se poate pronunţa aşadar doar dacă se impune trimiterea sau nu a excepţiei la Curtea Constituţională, însă nu şi asupra fondului excepţiei, respectiv dacă textul invocat este sau nu compatibil cu dispoziţiile Constituţiei.
În speţă instanţa a fost chemată să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate pe care o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie să le îndeplinească, condiţii prevăzute de art. 29 alin. 1, 2 şi 3 din legea 47/1992.
Instanţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2) ultima liniuţă din legea nr. 53/2003 – Codul Muncii a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti şi că această dispoziţie legală nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a curţii.
În ceea ce priveşte îndeplinirea celei de-a doua şi a treia condiţii de admisibilitate s-a reţinut că, deşi formal se invocă neconstituţionalitatea ar. 298 al. 2 din Codul Muncii, ceea ce rezultă din motivarea excepţiei este că pârâta ar fi nemulţumită de modul în care instanţele judecătoreşti au aplicat acest text legal într-un litigiu concret. Prin urmare, deşi formal se invocă contrarietatea dintre art. 298 al. 2 Codul Muncii cu art. 1 al. 4, al. 5, art. 73 al. 3 şi art. 79 al. 1 din Constituţie, întreaga motivare a excepţiei de neconstituţionalitate se axează pe contradicţia dintre două texte de lege – art. 72 din Legea 168/1999 şi art. 284 din Codul Muncii -, precum şi modul în care acest conflict de legi a fost soluţionat de instanţă în baza art. 298 al. 2 Codul Muncii.
Ori modul în care instanţele judecătoreşti fac aplicarea legii şi apreciază dacă un text legal este abrogat sau nu, sunt în competenţa exclusivă a acestora şi nu a Curţii Constituţionale (s-au indicat în acest sens considerentele Deciziilor nr. 516/11 oct. 2005, nr. 43/11.01.2007 ale Curii Constituţionale).
Totodată, s-a reţinut că prin Deciziile 520/11.10.2005 şi 53/2001 Curtea Constituţională a constatat că neconcordanţa dintre legile în vigoare în aceeaşi materie nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci numai de neconcordanţă cu principiile şi normele constituţionale.
Mai mult, s-a înlăturat relevanţa practicii unor instanţe de a considera prin numeroase decizii de speţă (de ex. decizia nr. 3048/23.04.2004 a Secţiei civile a ICCJ, Decizia nr. 1262/12.02.2004 a Secţiei civile a I.C.C.J.) că art. 72 din Legea 168/1999 este abrogat, considerându-se că nu este în mod real o problemă de constituţionalitate, ci doar de aplicare a legii în timp şi care nu poate fi suspusă cenzurii Curţii Constituţionale.
Prin prisma acestor considerente s-a concluzionat că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu apare a avea legătură cu soluţionarea fondului cauzei, întrucât şi în ipoteza în care s-ar constata neconstituţionalitatea acesteia, Curtea Constituţională nu ar stabili care este instanţa competentă. Competenţa de soluţionare ar fi stabilită tot de către instanţa de judecată, având în vedere principiile soluţionării conflictului de legi în timp.
În consecinţă, s-a reţinut inadmisibilitatea excepţiei, pe de o parte, pentru că priveşte aspecte legate de modul de aplicare a legii de către instanţele de judecată şi de soluţionarea conflictului de lege în timp, iar, pe de altă parte, pentru că nu se constată existenţa unei legături directe între soluţionarea cauzei şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâta SC ”P.” SA, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 179/103/2009.
În esenţă, după reluarea motivelor de neconstituţionalitate susţinute şi la fond, criticile formulate au vizat:
– netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei dispuse în condiţiile în care erau îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale conform art. 29 alin. 1-3 din Legea 47/1992, respectiv invocarea excepţiei în faţa unei instanţe, vizarea de către acesta a unei prevederi cuprinse într-o lege (art. 298 alin.2 din Legea nr. 53/2003) ce nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituţionale şi, nu în ultimul rând, existenţa legăturii cu soluţionarea cauzei sub aspectul antamării asupra modalităţii de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială invocate. Astfel, s-a susţinut că în mod eronat s-a reţinut că textul criticat pentru neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza din moment ce soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune tocmai analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu prin prisma dispoziţiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuţă, apreciat ca neconstituţional faţă de încălcarea normelor de tehnică legislativă.
Intimatul reclamant nu s-a prezentat, însă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de motivele invocate şi faţă de dispoziţiile art. 304/1, 312 C. pr. civ., Curtea a constatat caracterul său nefondat, reţinând că:
Într-adevăr, aşa cum s-a argumentat şi de către prim instanţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate avea loc decât în condiţiile art. 29 alin. 1-3 din Legea 47/1992, condiţii care trebuie verificate ca şi întrunire cumulativă de către instanţa în faţa căreia s-a invocat o astfel de excepţie conform art. 29 alin. 6 din acelaşi act normativ. În situaţia în care excepţia apare ca fiind inadmisibilă fiind contrară respectivelor prevederi (din alin. 1-3), legea impune soluţia respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale; fapt ce l-a făcut de altfel şi prima instanţă prin soluţia recurată în cauza de faţă, urmare a constării neîndeplinirii condiţiei legăturii textului criticat ca neconstituţional cu soluţionarea fondului cauzei. În acest sens de altfel s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile 316/2002, 690/2005, 105/2006 şi 688/2008.
Prin urmare, nu prezintă relevanţă în cauză dacă respectiva excepţie ar fi fost sau nu întemeiată în raport de criticile pe tehnică legislativă invocate (expuse în ampla argumentare a recursului ) – aspect ce, de altfel, nu este decât în stricta competenţă a Curţii Constituţionale şi nu a instanţelor de judecată -, ci numai dacă, textul invocat avea aptitudinea de a influenţa soluţionarea cauzei şi, astfel, dacă era sau nu oportună sesizarea Curţii Constituţionale; ori, tocmai această aptitudine lipseşte, din moment ce textul criticat drept neconstituţional nu dă o rezolvare aspectelor deduse judecăţii, ci doar deschide instanţei posibilitatea de a da o interpretare succesiunii în timp a unor norme de competenţă.
Faţă de toate aceste considerente, constatând şi că nu sunt alte motive care să fie analizate din oficiu, recursul a fost respins ca nefondat.
