Până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2002 (M. Of. nr. 151/28.02.2002), conflictele de muncă se judecau în primă instanţă de către complete specializate, constituite dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, dintre care unul reprezintă sindicatele, iar celălalt, patronatele, hotărârile luându-se cu majoritatea membrilor completului.
Prin decizia nr. 322 din 20 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 66/30.01.2002, s-a conchis că, întrucât hotărârile se iau cu majoritate de voturi, există posibilitatea ca cei doi asistenţi (care nu sunt judecători) să-1 majoreze pe judecător, iar hotărârea să fie dată numai cu votul asistenţilor. Analizând excepţiile de neconstituţionalitate invocate prin decizia sus menţionată, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. 1.1 din Legea nr. 92/1992 republicată, modificată şi completată, prin care se stabileşte că hotărârile în cauzele privind conflictele şi litigiile de muncă judecate în primă instanţă se iau cu majoritatea membrilor completului de judecată, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 145 alin. 2 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, astfel încât instanţele judecătoreşti sunt obligate a însuşi interpretările date, sens în care se statuează că asistenţii judiciari nu au vot deliberativ.
în motivarea deciziei s-a reţinut că activitatea de judecată se înfăptuieşte în numele legii, exclusiv de către judecătorii inamovibili, independenţi şi care sunt supuşi numai legii, fiind exclus de a se atribui puterea de judecător altor persoane decât judecătorilor. Curtea mai reţine că asistenţii judiciari nu prezintă garanţii de independenţă, ei reprezentând organizaţii interesate în modul de soluţionare a cauzelor la judecarea cărora participă, unul reprezentând organizaţiile patronale, iar celălalt sindicatele, şi că tocmai lipsa lor de independenţă afectează independenţa justiţiei.
Conformându-se deciziei ce stabilea că asistenţii judiciari nu pot participa la judecată cu vot deliberativ, ci doar să desfăşoare o activitate de asistenţă la soluţionare, de către judecători, a conflictelor de muncă, prin O.U.G. nr. 20/2002, legiuitorul a modificat alineatele 1.1 – 1.3 ale art. 17 din Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, republicată, modificată şi completată, în sensul că în compunerea completelor vor intra doi judecători, iar în cazul în care cei doi nu ajung la un acord, procesul se rejudecă în complet de divergenţă. Prin art. III al O.U.G. nr. 20/2002, asistenţii judiciari în funcţie au devenit magistraţi consultanţi, urmând ca ei să funcţioneze în condiţiile ordonanţei până la instituirea tribunalelor muncii.
Prin art. 17 alin. l’-l3 din Legea nr. 92/1992 completată, s-a prevăzut că cei doi magistraţi consultanţi au doar o activitate de asistenţă, cu vot consultativ, având dreptul la opinii separate, ce se consemnează în hotărâre, în consecinţă, potrivit actualei reglementări, magistraţii consultanţi au drept de vot consultativ şi la opinii separate, ei nu fac parte din compunerea completului de judecată (neavând vot deliberativ), ci participă la constituirea completului, alături de grefier, asistând pe cei doi judecători. Chiar dacă asistenţii judiciari au devenit magistraţi consultanţi, ei nu fac parte din corpul magistraţilor judecători şi n-au dreptul să motiveze (redacteze) considerentele hotărârii luate de judecători, dreptul lor fiind limitat de lege doar la redactarea eventualelor opinii separate. Magistraţii consultanţi nu pot fi asimilaţi cu magistraţii asistenţi ce funcţionează la Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea Constituţională, pentru că aceştia din urmă fac parte din corpul magistraţilor şi o spune în mod expres art. 36 din Legea nr. 56/1993 republicată şi art. 47 din Legea nr. 47/1992 republicată.
în consecinţă, şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2002, statuările privitoare la activitatea de judecată în primă instanţă a conflictelor de muncă, expuse în considerentele Deciziei nr. 322/20.11.2002 a Curţii Constituţionale, sunt pe deplin actuale, în sensul că magistraţii consultanţi nu sunt judecători, ei nu au vot deliberativ, activitatea de judecată fiind rezervată exclusiv judecătorilor independenţi şi inamovibili, singurii învestiţi prin legea fundamentală cu puterea de a supune dreptul. Că aşa stau lucrurile rezultă şi din prevederile legale referitoare la incompatibilităţi şi care sunt aplicabile numai judecătorilor şi nicidecum procurorilor, grefierilor şi magistraţilor consultanţi (art. 36 Cod procedură civilă). Dispoziţiile cuprinse în art. 24 şi 27 pct. 7 vizează antepronunţarea judecătorului, iar instituţia incompatibilităţii are ca scop asigurarea condiţiilor de obiectivitate şi imparţialitate în soluţionarea cauzelor. Or, din moment ce magistraţii consultanţi nu desfăşoară o activitate de judecată, ci doar una de asistenţă (vot consultativ), instituţia incompatibilităţii (art. 24 şi 27 pct. 7 Cod procedură civilă) nu este aplicabilă magistraţilor consultanţi.
Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 1 şi 8 Cod procedură civilă, hotărârea dată în numele legii trebuie să cuprindă, printre altele, numele judecătorilor care au luat parte la judecată şi semnăturile acestora. Nicăieri nu se vorbeşte de numele şi semnătura magistraţilor consultanţi, respectiv, a foştilor asistenţi judiciari, fiind de asemenea evident că art. 264 Cod procedură civilă, referindu-se la instanţă şi magistraţi, îi are în vedere numai pe judecători, acestora revenindu-le în exclusivitate obligaţia de a redacta hotărârea, dispunând în mod imperativ că părerea judecătorilor rămaşi în minoritate va trebui redactată în acelaşi timp cu hotărârea (art. 264 alin. ultim Cod procedură civilă).
Neparticipând la luarea hotărârii, la semnarea şi pronunţarea acesteia în numele legii, magistraţii consultanţi nu au dreptul să o redacteze, acest drept fiind rezervat de către lege exclusiv unuia din judecătorii ce au alcătuit completul de judecată, însărcinat de preşedintele completului (art. 264 alin. 1 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 59/2001). în acelaşi sens sunt toate dispoziţiile cuprinse în art. 265-266 Cod procedură civilă şi art. 110 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 125/C/l7.01.2000 al Ministerului Justiţiei, grefierul de şedinţă predând cel mai târziu a treia zi după pronunţare … „dosarele judecătorilor, în vederea motivării hotărârilor, după ce, în prealabil a întocmit partea introductivă a acestora”. în acelaşi art. 110 alin. 4, se menţionează că hotărârile dactilografiate vor purta pe ultima pagină, printre altele şi iniţialele redactorului, care nu poate fi altul decât judecătorul căruia grefierul i-a predat dosarul în vederea motivării (redactării considerentelor).
Cum, din sentinţa recurată, rezultă că aceasta a fost redactată în totalitate de către unul din magistraţii consultanţi, înseamnă că hotărârea a fost luată cu votul deliberativ al magistraţilor consultaţi, contrar modificărilor aduse art. 17 din Legea nr. 92/1992 prin O.U.G. nr. 20/2002 şi deciziei nr. 322/2001 a Curţii Constituţionale. Hotărârea luată cu votul deliberativ al magistraţilor consultanţi este lovită de nulitate absolută, întrucât, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2002, magistraţii consultanţi desfăşoară doar o activitate de asistenţă la luarea hotărârilor de către judecători, având doar vot consultativ. Astfel, hotărârea motivată de unul din cei doi judecători trebuie considerată ca inexistentă, atrăgând casarea cu trimitere spre rejudecare, conform art. 304 pct. 1-7 şi 9 Cod procedură civilă, raportat la art. 312 alin. 5 din acelaşi cod.
Casarea cu trimitere se impune şi pentru faptul că prima instanţă a soluţionat cauza doar pe excepţia tardivităţii emiterii deciziei de imputare, fără a cerceta fondul cauzei. Excepţia tardivităţii este greşită deoarece, în cadrul răspunderii subsidiare, termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 108 alin. 2 din Codul muncii, a început să curgă în momentul în care s-a stabilit prin Nota de constatare nr. 31465 din 12.09.2000 care atribuţii de serviciu, norme bancare de lucru, au fost încălcate de contestatoare, cu consecinţa producerii de către inculpata C.B.C. a prejudiciului de 84.972, 68 USD şi 88.343,65 DM, prin comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată definitiv.
Decizia de imputare s-a emis în termen, dar n-a fost comunicată şi nici pusă în până în momentul în care s-a constatat de către judecătoresc insolvabilitatea condamnatei debitoare, în faza de executare a hotărârii penale. Decizia de imputare n-ar fi fost tardivă nici dacă s-ar fi emis în 60 de zile de la stabilirea insolvabilităţii debitorului principal, deoarece, în cazul persoanelor care au înlesnit producerea pagubei, termenul de 60 de zile ar fi început să curgă din momentul în care s-a constatat că prejudiciul nu mai poate fi recuperat de la autorul direct. Aceasta întrucât termenul de emitere a deciziei de impunere a fost suspendat pe toată durata judecăţii în faţa instanţei penale conform principiului înscris în art. 190 Cod procedură penală. în considerarea aceluiaşi principiu, decizia emisă în termen n-a fost comunicată contestatoarei şi n-a fost pusă în executare decât după ce s-a cunoscut imposibilitatea punerii în executare (în privinţa recuperării prejudiciului) a hotărârii penale definitive.
Instanţa supremă a statuat constant că termenul de 15 zile prevăzut de art. 108 alin. 3 din Codul muncii nu este unul de decădere, comunicarea putând fi făcută în termenul general de prescripţie din dreptul comun, singura consecinţă fiind aceea că decizia de imputare nu poate fi executată (a se vedea Decizia de îndrumare nr. 5/1974 a Plenului fostului Tribunal Suprem, în Culegerea de Decizii 1974, atât în legătură cu suspendarea termenului de emitere a deciziei de imputare, cât şi cu privire la caracterul termenului de 15 zile prevăzut de art. 108 din Codul muncii).
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va avea în vedere toate susţinerile şi apărările privitoare la fondul cauzei (normele bancare şi cele înscrise în fişa postului pretins încălcate de contestatoare), precum şi dispoziţiile art. 315 Cod procedură civilă.
Dând această rezolvare recursului, curtea lasă la aprecierea instanţei de rejudecare necesitatea administrării unor probe, ca şi verificarea restului motivelor invocate în recurs şi a căror analiză a devenit inutilă.
Curtea de Apel Tg. Mureş, decizia civilă nr. 43/R din 2003
