Neplata drepturilor salariale care rezultă din activitatea desfăşurată în baza contractului de cercetare. Schimbarea locului muncii de la Serviciul Financiar la Serviciul Administrativ. Fapta ilicită constând în neexecutarea corespunzătoarea a unei hotărâri judecătoreşti. Disconfortul psihic şi stresul cauzat angajatului. Dovedirea consecinţelor asupra stării de sănătate. Cuantificarea prejudiciului
C. muncii, art. 269 alin. (1)m
1. Neexecutarea de bunăvoie a unei hotărâri judecătoreşti de către debitor poate crea un prejudiciu moral creditorului. Acesta se poate simţi descurajat, frustrat, pentru că, la capătul unei acţiuni în justiţie, tot ce a câştigat a rămas doar pe hârtie, neconcretizându-se în recuperarea efectivă a debitului sau în executarea obligaţiei; o asemenea stare de spirit poate constitui imaginea prejudiciului moral şi nu are nicio legătură cu dreptul de a declanşa executarea silită. Mai mult decât atât, spectrul declanşării unei noi proceduri destul de anevoioase şi costisitoare poate adăuga un element în plus disconfortului psihic al creditorului.
Nu subzistă niciun temei ca creditorul să nu acţioneze împotriva debitorului în temeiul răspunderii civile delictuale, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti sau aparenta sa constituind faptul ilicit generator al unui prejudiciu moral care se poate contura ca efect al unei analize concrete a împrejurărilor faptice ale speţei.
2. Fapta ilicită a angajatorului o reprezintă punerea necorespunzătoare în executare a sentinţei civile prin care acesta era obligat să o promoveze pe reclamantă prin transformarea postului deţinut, de economist gradul III, în economist gradul II şi, totodată, să-i plătească o despăgubire egală cu diferenţa de salariu între salariile încasate corespunzător funcţiei de economist gradul III şi salariul cuvenit corespunzător funcţiei de economist gradul II pentru un interval de timp, punerea necorespunzătoare în executare a sentinţei fiind urmarea directă a faptei ilicite constând în modalitatea
în urma republicării, art. 253 alin. (1) C. muncii (M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011).
nelegală de evaluare profesională a competenţelor reclamantei în scopul de a-i diminua, în urma unui demers aparent legal, drepturile salariale câştigate ca urmare a promovării.
3. Prejudiciul moral este reprezentat de disconfortul psihic resimţit de reclamantă ca urmare a neacordării unor drepturi salariale şi a încredinţării unor sarcini de serviciu cu mult sub posibilităţile sale profesionale, cu unicul scop de a reprima o conduită care a deranjat angajatorul prin persuasiune şi rezultate concrete, respectiv câştigarea litigiului privind promovarea.
4. Pentru a se putea analiza existenţa unui disconfort psihic, nu este obligatoriu ca persoana care îl susţine să producă acte medicale în dovedirea acestei stări. Cu alte cuvinte, nu este obligatoriu ca o persoană să ajungă pe un pat de spital sau sub supraveghere medicală şi tratament, pentru a se constata existenţa sau, mai corect spus, efectul unui disconfort psihic.
Există persoane mai rezistente în faţa unor astfel de stări sufleteşti, însă această realitate nu poate însemna că asemenea persoane nu suportă un stres cauzat de o faptă ilicită, stres care le marchează în sens negativ activitatea şi viaţa cotidiană.
Instanta trebuie să analizeze în ce măsură acţiunile sau inactiu-
9 9 9
nile angajatorului puteau cauza disconfort psihic reclamantei, în loc să se limiteze la constatări generice de ordin negativ şi să detalieze de ce înscrisurile aflate la dosar nu puteau contura un prejudiciu, respectiv un disconfort psihic reclamantei.
5. Suma de 100.000 RON este disproporţionat de mare, faţă de natura şi intensitatea prejudiciului reprezentat de un disconfort psihic. Acesta este treapta incipientă de recunoaştere a gravităţii prejudiciului moral constând în alterarea stării psihice şi fizice a organismului unei persoane confruntate cu o problemă creată de o acţiune sau inacţiune ilegală. Această alterare poate însemna agravări mult mai serioase ale sănătăţii fizice sau psihice ale unei persoane, cu consecinţe mai greu sau chiar imposibil de tratat pe termen mediu sau lung.
Compensarea pecuniară a acestei neplăcute stări psihice trebuie să ţină seama de gravitatea efectivă a alterării stării de bine pe care trebuie să o resimtă, în general, orice om normal. O astfel de compensare rămâne întotdeauna o chestiune delicată, fiind, de altfel, motivul principal pentru care subzistă reticenţă în privinţa unor asemenea cuantificări.
în speţă, dacă, din nefericire, reclamanta s-ar fi îmbolnăvit grav în urma stresului generat de măsurile dispuse de angajator sau ar fi suferit pierderi însemnate în plan social care ar fi putut fi relaţionate cu atitudinea angajatorului (de exemplu: pierderea unor examene
din pricina imposibilităţii de concentrare, sau pierdere a unei sarcini ca urmare a stresului cauzat de problemele de serviciu), un cuantum al daunelor morale către maximul solicitat ar fi fost pe deplin justificat.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 380 din 26 ianuarie 2010, ne publicată
Prin recursul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 10.11.2009, recurenta G.E.A. a criticat sentinţa civilă nr. 4881/04.06.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub aspectul respingerii capătului de cerere privind obligarea intimatului la plata de daune morale.
Prin decizia civilă nr. 380/26.01.2010, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă G.E.A, împotriva sentinţei civile nr. 4881/
04.06.2009, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul-pârât Spitalul Universitar de Urgenţă, a fost modificată în parte sentinţa recurată în sensul că: a fost obligată pârâta la plata sumei de 24.000 RON către reclamantă cu titlu de daune morale, au fost respinse restul pretenţiilor având ca obiect daunele morale până la concurenţa sumei de 100.000 RON şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
In motivarea recursului, s-au reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4881/04.06.2009, Tribunalul Bucureşti a respins capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, considerând că salariatul nemulţumit de modul în care s-a făcut executarea sau plata unor drepturi nu poate solicita pe calea unei acţiuni separate obligarea pârâtei debitoare la plata unor daune morale sau a altor despăgubiri pentru neexecutarea parţială a hotărârii sau pentru executarea cu întârziere, întrucât legea nu pune la dispoziţia reclamantului o acţiune care să aibă ca obiect obligarea debitorului dintr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească la plata unor daune morale pentru neexecutarea prestaţiei la care a fost obligat prin acel titlu, ci legea pune la dispoziţia persoanei care deţine un titlu executoriu garanţiile procesuale specifice fazei executării silite, conţinute în dispoziţiile din Cartea V „Despre executarea silită”, astfel încât reclamanta are la îndemână posibilitatea de a solicita executarea silită a titlului său, potrivit art. 3711 C. proc. civ., executare silită ce are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau altor sume acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.
In plus, pentru aducerea la îndeplinire a unor obligaţii de a face cuprinse în titlurile executorii, creditorul unor astfel de obligaţii are la îndemână procedura executării silite a obligaţiilor de a face care nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul, pusă la dispoziţia sa de prevederile art. 5801 C. proc. civ. şi poate să obţină constrângerea debitorului obligaţiei la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de alin. (1), creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese, neputându-se solicita daune morale pentru neexecutare.
O asemenea cerere se adresează însă instanţei de executare, respectiv judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea [art. 373 alin. (1) C. proc. civ.], care se pronunţă prin încheiere irevocabilă dată cu citarea părţilor, neputându-se solicita pe calea unei acţiuni separate pronunţarea unei hotărâri care să aibă ca obiect şi finalitate obligarea debitoarei la plata unor daune morale pentru neîndeplinirea unor obligaţii de a face prevăzute într-un alt titlu executoriu.
In acest context, niciuna din aceste garanţii nu prevede posibilitatea creditorului de a provoca o nouă judecată pe fond şi de a obţine un nou titlu executoriu împotriva debitorului, constând în acordarea unor daune morale suplimentare şi care nu au fost avute în vedere de instanţa a cărei hotărâre se execută, aceste garanţii referindu-se la dreptul creditorului de a solicita şi obţine aducerea la îndeplinire pe calea executării silite a obligaţiilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti, la controlul actelor de executare, la lămurirea titlurilor ce se execută sub aspectul întinderii, al înţelesului şi al aplicării, la posibilitatea solicitării şi aplicării unor sancţiuni civile (amenzi) sau a obţinerii obligării debitorului la plata unor daune-interese etc., astfel încât Tribunalul nu putea analiza nici măsura în care reclamanta a suferit un prejudiciu moral, personal nepatrimonial sau chiar un prejudiciu material din modul de executare a hotărârii judecătoreşti în discuţie.
In privinţa daunelor morale raportate la prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamantă în legătură cu emiterea fişei de evaluare a performanţelor profesionale individuale, aferentă anului 2007 şi a deciziei contestate nr. 840/04.08.2008, Tribunalul a reţinut că acordarea unor daune morale în cazul dat este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din care să rezulte existenţa prejudiciului moral adus salariatului, prejudiciu a cărui întindere, de o anumită gravitate, să fie probată, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăşi emiterea unei fişe de evaluare a performanţelor profesionale, chiar dacă această măsură s-a dovedit a fi nelegală. Susţinerile reclamantei în sensul existenţei unor consecinţe negative pe plan personal nepatrimonial şi pe plan profesional, chiar plauzibile în astfel de situaţii, nu au fost primite de Tribu-
nai, în condiţiile în care, cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului, acesteia îi revenea sarcina probării acestor aspecte, nefiind suficientă simpla argumentare a lor.
Prin cererea de chemare în judecată rcclamanta-rccurentă a solicitat obligarea pârâtului-intimat la plata sumei de 12.012 RON, reprezentând drepturi salariale cuvenite pentru activitatea depusă în cadrul proiectului de cercetare nr. 13/2005, anularea art. 2 şi art. 3 din decizia nr. 840/
04.08.2008, obligarea la plata a 100.000 RON, cu titlu de daune morale şi aplicarea coeficientului de salarizare 2 pentru funcţiile în care condiţia de pregătire impune studii superioare.
In dezvoltarea cererii, reclamanta-recurentă a solicitat acordarea daunelor morale ca urmare a situaţiei create în urma refuzului de executare a unei hotărâri judecătoreşti, a nerespectării procedurii de evaluare şi a neplăţii drepturilor salariale care rezultă din activitatea desfăşurată în baza contractului de cercetare nr. 13/2005 şi ca efect al schimbării locului muncii de la Serviciul Financiar la Serviciul Administrativ.
Aserţiunile Tribunalului Bucureşti cu privire la imposibilitatea recu-rentei-reclamante de a solicita daune morale ca urmare a unei neexe-cutări a unei hotărâri judecătoreşti definitive sunt neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:
Este adevărat că există mijloace prin care o hotărâre judecătorească poate fi pusă efectiv în executare prin intermediul declanşării etapei procedurii executării silite, după cum este în egală măsură real faptul că persoanele prejudiciate ca efect al neîndeplinirii unei obligaţii de a face printr-o hotărâre judecătorească pot cere acoperirea acestui prejudiciu
3 • a
recurgând la procedura prevăzută de art. 580 C. proc. civ. Insă, aceste modalităţi mai sus descrise urmăresc, prin executarea silită, recuperarea debitului, iar, prin procedura definită de art. 580 C. proc. civ., acoperirea unor prejudicii de ordin pecuniar, câtă vreme dispoziţiile art. 580 C. proc. civ. fac referire la obligarea debitorului la daune-interese.
Cu alte cuvinte, executarea silită are o cu totul altă finalitate, şi anume aceea de recuperare efectivă a debitului şi de acoperire a prejudiciului material cauzat ca urmare a refuzului îndeplinirii unei obligaţii care nu se constituie într-o sumă de bani. In cazul de faţă, obligaţia neîndeplinită este aceea de promovare în treapta superioară prin acordarea tuturor drepturilor (inclusiv majorarea salariului) corespunzătoare treptei superioare funcţiei ocupate până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1614/27.02.2008, dată de Tribunalul Bucureşti.
Aserţiunile instanţei de fond par a sugera că recurenta datorează parcurgerea etapei executării silite în privinţa sentinţei sus-menţionate, neputând solicita, în absenţa îndeplinirii acestei veritabile „obligaţii”, daune morale pentru neconformarea debitorului la dispoziţiile instanţei.
O astfel de optică transformă, tară temei, un drept într-o obligaţie. Creditorul nu are obligaţia de a cere executarea silită, ci el are acest drept pe care, dacă nu şi-l exercită, riscă să îl piardă, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ.
Un argument în plus în sensul că opţiunea executării silite reprezintă un drept pentru creditor, iar nu o obligaţie a acestuia (indiferent de natura creanţei recunoscute), este reprezentat chiar de dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Prin urmare, executarea silită este un drept al creditorului, nicio dispoziţie legală neobligând creditorul să declanşeze această etapă. Dimpotrivă, prevederile art. 3711 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc faptul că obligaţia ce rezultă dintr-o hotărâre judecătorească sau dintr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de către debitor de bunăvoie.
Aparent, intimatul a adoptat o astfel de conduită, însă, utilizând un artificiu pe care instanţa de fond l-a considerat nelegal, prin modalitatea de punere în executare reflectată de conţinutul deciziei nr. 840/04.08.2008, emisă de intimat, a atins substanţa dreptului recunoscut reclamantei prin sentinţa civilă nr. 1614/27.02.2008, diminuând cuantumul drepturilor salariale superioare de care trebuia să beneficieze în condiţii normale un economist treapta II în comparaţie cu un economist treapta III.
Artificiul folosit, pe larg analizat de Tribunal în considerentele sentinţei recurate, a fost acela al realizării unei evaluări a performanţelor profesionale neconforme cu procedura prevăzută de lege şi al stabilirii unui salariu între limite (evident către limita inferioară) ca rezultat direct al acestei evaluări nelegale.
Revenind la concepţia instanţei de fond referitoare la obligaţia creditorului de a cere declanşarea etapei executării silite (doar drepturile putându-se prescrie), Curtea a apreciat că nimic nu-1 împiedică pe creditor ca, în cazul în care constată că pretenţiile recunoscute printr-o hotărârea judecătorească nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către debitor, să sesizeze din nou instanţa cu o acţiune având ca temei
juridic răspunderea civilă delictuală. In speţă, constatând că angajatorul nu ia măsurile corespunzătoare pentru a respecta sentinţa civilă nr. 1614/27.02.2008, reclamanta putea, fară a fi obligată să declanşeze etapa executării silite, să ceară instanţei să sancţioneze fapta ilicită a angajatorului reprezentată de refuzul de conformare, prin stabilirea unor daune morale ca urmare a prejudiciului moral suportat.
Pentru că această atitudine emană de la angajator, competenţa materială de soluţionare a unor astfel de litigii revine tot Tribunalului, Secţia litigii de muncă, iar nu Judecătoriei.
Neexecutarea de bunăvoie a unei hotărâri judecătoreşti de către debitor poate crea un prejudiciu moral creditorului.
Acesta se poate simţi descurajat, frustrat, pentru că, la capătul unei acţiuni în justiţie, tot ce a câştigat a rămas doar pe hârtie, neconcre-tizându-se în recuperarea efectivă a debitului sau în executarea obligaţiei; o asemenea stare de spirit poate constitui imaginea prejudiciului moral şi nu are nicio legătură cu dreptul de a declanşa executarea silită. Mai mult decât atât, spectrul declanşării unei noi proceduri destul de anevoioase şi costisitoare poate adăuga un element în plus disconfortului psihic al creditorului.
Reţinând că procedura executării silite are o cu totul altă finalitate, şi anume recuperarea forţată a debitului sau executarea forţată a obligaţiei în cazul în care nu există o confirmare de bunăvoie a debitorului, Curtea a apreciat că nu subzistă niciun temei ca creditorul să nu acţioneze împotriva debitorului în temeiul răspunderii civile delictuale, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti sau, în cazul de faţă, aparenta sa executare constituind faptul ilicit generator al unui prejudiciu moral care se poate contura ca efect al unei analize concrete a împrejurărilor faptice ale speţei.
Curtea a observat că instanţa de fond a analizat posibilitatea existenţei prejudiciului moral raportat la modalitatea de evaluare a cunoştinţelor profesionale şi la conţinutul art. 2 şi art. 3 al deciziei nr. 840/04.08.2008, emisă de intimat, reţinând că recurenta-reclamantă nu a probat întinderea şi existenţa prejudiciului, deşi îi revenea, sub acest aspect, sarcina probei, nefiind suficientă simpla argumentare a prejudiciului.
Motivarea instanţei de fond nu a ţinut seama de înscrisurile aflate la dosar şi de faptul că era obligată să interpreteze conţinutul acestor înscrisuri pentru a putea afirma că nu a fost dovedit prejudiciul.
Aşa cum Curtea a arătat în cele ce preced, prejudiciul moral este reprezentat de disconfortul psihic creat unei persoane ca efect sau în orice caz, în legătură directă cu acţiunea, respectiv inacţiunea altei persoane.
In speţa de faţă persoana acuzată de săvârşirea unor fapte ilicite este angajatorul pârât, iar persoana care se pretinde prejudiciată este reclamanta în calitate de salariat.
Câteva observaţii se impun în legătură cu definirea expresiei disconfort psihic.
Astfel, este de subliniat că, pentru a se putea analiza existenţa unui disconfort psihic, nu este obligatoriu ca persoana care îl susţine să producă acte medicale în dovedirea acestei stări.
Cu alte cuvinte, nu este obligatoriu ca o persoană să ajungă pe un pat de spital sau sub supraveghere medicală şi tratament pentru a se constata existenţa sau, mai corect spus, efectul unui disconfort psihic.
Există persoane mai rezistente în faţa unor astfel de stări sufleteşti, însă această realitate nu poate însemna că asemenea persoane nu suportă
un stres cauzat de o faptă ilicită, stres care le marchează în sens negativ activitatea şi viaţa cotidiană.
Instanţa de fond trebuia să analizeze în ce măsură acţiunile sau inacţiunile angajatorului puteau cauza disconfort psihic reclamantei-recurente, în loc să se limiteze la constatări generice de ordin negativ, şi să detalieze de ce înscrisurile aflate la dosar nu puteau contura un prejudiciu, respectiv un disconfort psihic reclamantei-recurente.
Enumerarea elementelor care compun răspunderea civilă delictuală şi aprecierea generală în sensul neîntrunirii acestora nu constituie un răspuns la pretenţiile reclamantei, ci o mostră de cunoştinţe juridice rămase neaplicate unei situaţii de fapt pe care instanţa de fond a avut ocazia să o stabilească atunci când a soluţionat celelalte capete de cerere.
A răspunde pretenţiilor nu înseamnă a afirma că autorul pretenţiilor nu are dreptate sau nu şi-a probat susţinerile, ci presupune o analiză a probelor ce au fost totuşi administrate şi o motivare a netemeiniciei pretenţiilor în raport de dovezile administrate.
în cauză, o asemenea analiză nu a fost realizată în privinţa capătului de cerere având ca obiect acordare de daune morale, aspect cu atât mai surprinzător cu cât în privinţa celorlalte capete de cerere instanţa de fond a dat dovadă de minuţiozitate şi rigoare în analiza situaţiei de fapt şi a textelor de lege aplicabile.
Suplinind absenţa acestei analize şi constatând necesitatea unei astfel de analize pentru a răspunde concret pretenţiei având ca obiect acordarea de daune morale, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1614/27.02.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, inti-matul-pârât a fost obligat să o promoveze pe reclamantă prin transformarea postului deţinut, de economist gradul III, în economist gradul II şi, totodată, să-i plătească o despăgubire egală cu diferenţa de salariu între salariile încasate corespunzător funcţiei de economist gradul III şi salariul cuvenit corespunzător funcţiei de economist gradul II pentru intervalul 26.01.2006-07.05.2007.
Deşi hotărârea instanţei de fond era executorie, abia 6 luni mai târziu angajatorul-pârât a decis că este momentul punerii în aplicare efectivă a sentinţei civile nr. 1614/27.02.2008, într-o modalitate prin care o lipsea de efectul său cel mai important, respectiv plata unui salariu majorat.
Acest interval de 6 luni arată, la o primă vedere, că angajatorul nu s-a grăbit să pună în executare hotărârea judecătorească, chiar dacă în intervalul 01.05.2008 – 01.08.2008 i-a plătit reclamantei salariul în cuantum de 900 RON (corespunzător funcţiei de economist gradul II).
Analiza înscrisurilor depuse la dosar demonstrează, în opinia Curţii, că în acest interval de 6 luni s-a căutat o metodă aparent legală prin care
efectul sentinţei civile nr. 1614/27.02.2008 să fie diminuat, acolo unde acest artificiu juridic se putea realiza cu respectarea, măcar în aparenţă, a dispoziţiilor legale ce vizau evaluarea activităţii profesionale desfăşurată de recurenta-reclamantă.
Dacă în ceea ce priveşte despăgubirile aferente intervalului 26.01.2006 – 07.05.2007, nu era posibilă micşorarea drepturilor salariale, angajatorul a folosit procedura de evaluare a activităţii profesionale aferente anului 2007 pentru a găsi mijlocul, aparent legal, de a diminua salariul recurentei-reclamante şi de a-1 menţine în plată pe cel corespunzător funcţiei de pe care tocmai promovase reclamanta-recu-rentă ca efect al sentinţei civile nr. 1614/27.02.2008.
Această evaluare s-a realizat până la data de 01.05.2008, aşa cum rezultă din adresa nr. 33189/30.07.2008, iar în privinţa reclamantei-recu-rente, aşa cum a hotărât instanţa de fond în sentinţa recurată, a fost rezultatul unui demers nelegal care a ignorat obligaţia de comunicare a rezultatului evaluării către salariatul evaluat, procedura evaluării putând fi considerată ca fiind finalizată doar în urma comunicării acesteia salariatului în cauză şi numai după ce aceasta îşi manifestă cu ocazia comunicării opţiunea în privinţa dreptului său de a contesta fişa de evaluare, potrivit procedurii prevăzute în art. 19 din H.G. nr. 749/1998.
Aşa cum şi instanţa de fond a reţinut, abia după ce evaluarea performanţelor profesionale ale angajatului devine definitivă, subzistă posibilitatea pentru angajator să stabilească un salariu de bază la limita inferioară prevăzută pentru gradul profesional al salariatului.
Recapitulând situaţia faptică prezentată, Curtea a reţinut că timp de 6 luni angajatorul nu a emis nicio decizie de punere în executare a sentinţei civile nr. 1614/27.02.2008, că angajatorul a plătit diferenţe salariale pentru ca prin decizia contestată să dispună restituirea lor de către reclamantă ca efect al reţinerii din salariul pe care aceasta urma să-l primească în continuare şi că acelaşi angajator, în perioada dintre sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii august 2008, a evaluat-o profesional nelegal pe reclamantă în scopul de a-i diminua, în urma unui demers aparent legal, drepturile salariale câştigate ca urmare a promovării ce a format obiectul dosarului nr. 14342/3/2007.
Informarea reclamantei-recurente cu privire la evaluarea profesională ce o privea a avut loc la 31.07.2008, cu câteva zile înainte de emiterea deciziei contestate. La această dată reclamanta afla că urma să restituie o parte din banii primiţi în urma câştigării acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. 14342/3/2007 şi că se afla la limita punctajului inferior în privinţa evaluării competenţelor profesionale raportate la funcţia de economist gradul II.
Cu alte cuvinte, după 5 luni de la momentul la care pretenţiile sale au fost găsite întemeiate, ca efect al unei acţiuni ilegale, respectiv realizarea
procedurii evaluării profesionale fară respectarea prevederilor cuprinse în H.G. nr. 749/1998, angajatorul realizează toate demersurile pentru ca punerea în executare a sentinţei să fie doar una simbolică, întrucât, ca urmare a rezultatului evaluării, drepturile băneşti ce reprezentau salariul urmau să fie corespunzătoare gradului profesional în raport de care se dispusese promovarea recurentei-reclamante.
Fapta ilicită a angajatorului o reprezintă, faţă de împrejurările mai sus expuse, punerea necorespunzătoare în executare a sentinţei civile nr. 1614/27.02.2008, coroborată cu realizarea nelegală a procedurii de evaluare. De fapt, punerea necorespunzătoare în executare a sentinţei este urmarea directă a faptei ilicite constând în modalitatea nelegală de evaluare profesională a competenţelor recurentei-reclamante.
Prejudiciul suferit de aceasta din urmă se constituie în disconfortul psihic ce a fost resimţit de reclamanta-recurentă, care a avut ocazia să constate că demersurile sale din justiţie finalizate cu câştigarea procesului din dosarul nr. 14342/3/2007 au fost, în fapt, invalidate de angajator prin decizia contestată.
Nerespectarea procedurii de evaluare în cazul recurentei-reclamante a urmărit realizarea acestei evaluări într-o manieră de semiclandestini-tate, cu ascunderea rezultatelor evaluării şi cu unicul scop de a goli de conţinut pecuniar, pentru viitor, promovarea reclamantei-recurente din gradul III în gradul II al funcţiei de economist, pe care aceasta din urmă o ocupa la data emiterii deciziei nr. 40/04.08.2008.
Aceste aspecte sunt suficiente pentru a contura premisele naşterii unui sentiment de frustrare şi de suferinţă din partea reclamantei-recu-rente, fară a fi nevoie ca aceasta să ajungă în situaţia de a apela la terapii medicamentoase sau la alte tratamente pentru redobândirea echilibrului psihic (înţeles ca stare de normalitate a unei persoane clinic sănătoase, iar nu ca rezultat terapeutic în cazul unei persoane cu afecţiuni psihice).
Corespondenţa asiduă pe care reclamanta-recurentă a purtat-o cu angajatorul său în perioada ulterioară sentinţei civile nr. 1614/27.02.2008 arată preocuparea acesteia de a-şi vedea realizate drepturile câştigate, iar atitudinea angajatorului nu putea avea alt rezultat decât exasperarea şi epuizarea psihică a reclamantei-recurente, care constata că, în realitate, în raport de decizia contestată, nimic nu se schimbă în privinţa salariului. Cum acesta este foarte mic, respectiv 700 RON, creşterea acestuia la valoarea de 900 RON, deşi nu este o creştere spectaculoasă, reprezenta o sursă de cu atât mai importantă pentru reclamantă.
Nicio persoană cu un grad mediu de rezistenţă la stres nu poate rămâne neafectată în cazul în care se vede lipsită de mijloacele elementare de subzistenţă, în cazul reclamantei de un salariu care, chiar şi în cuantumul majorat, este la limita satisfacerii nevoilor cotidiene.
La toate aceste împrejurări, care rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de fond, se adaugă modul în care angajatorul, ulterior datei la care reclamanta a câştigat în instanţă dreptul la promovare, a înţeles să coordoneze activitatea profesională a recurentei.
Curtea a subliniat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 C. muncii, angajatorul are dreptul de a coordona şi îndruma activitatea salariaţilor săi în scopul de a asigura o cât mai bună funcţionare a instituţiei, însă această prerogativă trebuie exercitată cu bună-credinţă şi exclusiv pentru realizarea optimizării desfăşurării activităţii în respectiva instituţie.
In cauză, începând cu luna martie 2008, recurenta-reclamantă a fost transferată de la Serviciul Financiar în cadrul Serviciului Administrativ.
Potrivit fişei postului, o parte însemnată a atribuţiilor sale, ca urmare a mutării la acest Serviciu Administrativ, priveau îndeplinirea unor activităţi curente de bună gospodărire şi evidenţă primară a unor contracte încheiate cu diferiţi furnizori de servicii, pentru care pregătirea medie a unui merceolog sau a unui administrator erau suficiente. Pentru a supraveghea funcţionarea lifturilor sau depozitarea corespunzătoare a deşeurilor nu erau necesare cunoştinţe superioare de economie. S-ar putea susţine că buna funcţionare a intimatei depinde şi de aceşti factori, susţinere pe deplin întemeiată, însă este de discutat dacă asemenea atribuţii trebuiau neapărat stabilite în sarcina reclamantei în scopul optimizării activităţii spitalului sau reprezintă o formă mascată de sancţionare a recurentei pentru perseverenţa acesteia de a formula şi susţine pretenţii
pe care angajatorul nu le-a agreat. In acest context este relevant proiectul ştiinţific în al cărui colectiv a fost desemnată să participe recurenta-reclamantă alături de alte trei persoane.
Participarea la asemenea activităţi cu caracter ştiinţific implică o pregătire profesională de mare ţinută a persoanelor desemnate în acest sens. Angajatorul a considerat că reclamanta-recurentă are o pregătire profesională corespunzătoare desfăşurării în bune condiţii a unui asemenea proiect de cercetare şi a desemnat-o în această calitate.
Curtea nu decelează elemente de natură a-i crea convingerea că această pregătire profesională a avut o curbă descendentă care să justifice o transformare radicală dintr-un membru al unei echipe de cercetare într-un membru al unui serviciu care se ocupă în principal de chestiuni de ordin administrativ, care sunt, fară îndoială, foarte importante, dar nu necesită o pregătire profesională de anvergură.
Mutarea reclamantei în martie 2008, la mai puţin de o lună după ce aceasta a câştigat procesul ce a format obiectul dosarului nr. 14342/3/2007, fară a exista o motivaţie de ordin profesional sau o cercetare prealabilă care să probeze necorespunderea profesională, demonstrează că angajatorul şi-a exercitat cu rea-credinţă prerogativa de îndrumare a activităţii reclamantei şi nu a urmărit altceva decât să încerce să o descurajeze şi să
o descalifice profesional încredinţându-i atribuţii cu mult sub posibilităţile şi aptitudinile sale. Plafonarea salariatului, încredinţarea unor sarcini de serviciu inferioare pregătirii acestuia, reprezintă metode mascate dc sancţionare, care devin cu atât mai relevante cu cât se adaugă altor
acţiuni ilegale ale angajatorului. In speţa dedusă judecăţii această mutare intempestivă dintr-un compartiment cu un profil de activitate care corespundea pe deplin pregătirii reclamantei într-un compartiment în care, doar marginal, se regăsesc activităţi cu conţinut de evidenţă financiar-contabilă, se adaugă faptei ilicite constând în realizarea nelegală a procedurii de evaluare şi demonstrează, odată în plus, atitudinea refractară a angajatorului faţă de salariatul care a înţeles să conteste refuzul de acordare a unor drepturi.
Vinovăţia angajatorului în contextul mai sus detaliat reiese cu pregnanţă, angajatorul neputând invoca faptul că nu a cunoscut dispoziţiile
H.G. nr. 749/1998 la momentul la care a evaluat activitatea profesională a reclamantei-recurente.
Aşa cum Curtea a subliniat, prejudiciul moral este reprezentat de disconfortul psihic resimţit de reclamanta-recurentă ca urmare a neacordării unor drepturi salariale şi a încredinţării unor sarcini de serviciu cu mult sub posibilităţile sale profesionale, cu unicul scop de a reprima o conduită care a deranjat angajatorul prin persuasiune şi rezultate concrete, respectiv câştigarea litigiului cea format obiectul dosarului nr. 14342/3/2007.
Dacă dorea să dea dovadă de bună-credinţă în relaţia sa cu un salariat faţă de care avea o calitate procesuală contrară într-un proces privind raporturile de muncă, angajatorul intimat trebuia să manifeste maximă atenţie şi grijă în privinţa modalităţii în care a evaluat performanţele profesionale ale respectivului salariat pentru a evita şi elimina, ab initio, orice urmă de suspiciune şi neîncredere în corectitudinea şi imparţialitatea demersului întreprins.
Legătura de cauzalitate între nelegalitatea procedurii de evaluare, a punctelor 2 şi 3 din decizia nr. 840/04.08.2008, emisă de intimat şi disconfortul psihic suportat de reclamantă este una directă, câtă vreme nu sunt elemente de natură a convinge Curtea că dezechilibrul emoţional pe care l-a încercat recurenta ar putea avea alte cauze de ordin social sau psihologic.
In ceea ce priveşte cuantificarea în bani a prejudiciului moral pe care Curtea îl recunoaşte reclamantei, se constată că a fost cerută cu acest titlu suma de 100.000 RON. Curtea a apreciat că această sumă este disproporţionat de mare faţă de natura şi intensitatea prejudiciului. Fiind vorba despre un disconfort psihic, este rezonabil a se presupune că reclamanta a avut posibilitatea de a continua să îşi desfăşoare activităţile cotidiene în condiţii relativ bune, fară o vătămare de substanţă a relaţiilor sale sociale sau de orice altă natură. Disconfortul psihic este treap
ta incipicntă dc recunoaştere a gravităţii prejudiciului moral constând în alterarea stării psihice şi fizice a organismului unei persoane confruntate cu o problemă creată de o acţiune sau inacţiune ilegală.
Accastă alterare poate însemna agravări mult mai serioase ale sănătăţii fizice sau psihice ale unei persoane, cu consecinţe mai greu sau chiar imposibil de tratat pe termen mediu sau lung.
Din fericire, aceasta nu pare a fi şi situaţia personală a reclamantei-recurente. Fără îndoială că aceasta a fost profund marcată de evenimentele care s-au derulat ulterior soluţionării dosarului nr. 14342/3/2007, dar această împrejurare nu a depăşit etapa disconfortului psihic, ceea ce înseamnă că, în cauză, compensarea pecuniară a acestei neplăcute stări psihice trebuie să ţină seama de gravitatea efectivă a alterării stării de bine pe care trebuie să o resimtă, în general, orice om normal.
O astfel de compensare rămâne întotdeauna o chestiune delicată, fiind de altfel motivul principal pentru care subzistă reticenţă în privinţa unor asemenea cuantificări.
In speţă, dacă, din nefericire, reclamanta s-ar fi îmbolnăvit grav în urma stresului generat de măsurile dispuse de angajator sau ar fi suferit pierderi însemnate în plan social, care ar fi putut fi relaţionate cu atitudinea angajatorului (de exemplu: pierderea unor examene din pricina imposibilităţii de concentrare, divorţ sau pierdere a unei sarcini ca urmare a stresului cauzat de problemele de serviciu) un cuantum al daunelor morale către maximul solicitat ar fi fost pe deplin justificat. Cum toate aceste împrejurări nu par a se fi petrecut, ele nerezultând din înscrisurile depuse ca probe în dosarul de fond, Curtea a apreciat că stabilirea unei despăgubiri în procent de aproximativ o pătrime din suma solicitată de reclamanta-recurentă cu acest titlu este suficientă pentru a compensa, în singura modalitate posibilă, afectarea echilibrului emoţional al recurentei-reclamante.
Curtea a înlăturat susţinerile intimatului din întâmpinare cu privire la inadmisibilitatea daunelor morale şi la inexistenţa prejudiciului moral.
Dacă, în scopul înlăturării susţinerii inexistenţei prejudiciului moral, argumentele care preced sunt suficiente pentru a motiva această soluţie a Curţii, în privinţa inadmisibilităţii daunelor morale sunt necesare următoarele precizări:
A existat într-adevăr o decizie în interesul legii pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că daunele morale nu pot fi acordate decât dacă legea le prevede sau au fost inserate în contractul colectiv de muncă sau, după caz, în contractul individual de muncă. Ceea ce omite intimata este faptul că, între timp, după data de 07.05.2007 (data pronunţării Deciziei nr. XL), legea a fost modificată, ceea ce conduce în mod inevitabil la caducitatea interpretării
date de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această interpretare a vizat
unificarca practicii în litigiile dc muncă, înainte de modificarea art. 269 alin. (1) C. muncii, litigii în care instanţele au pronunţat soluţii diferite în ceea ce priveşte problema acordării daunelor morale.
După modificarea art. 269 alin. (1) C. muncii, care, în forma în vigoare la data promovării acţiunii din prezentul dosar, permitea acordarea daunelor morale, Decizia nr. XL/2007 nu mai prezintă relevanţă practică decât din perspectiva unui demers doctrinar de apreciere asupra evoluţiei jurisprudenţei în privinţa pretenţiilor având ca obiect daune
morale.
In privinţa susţinerii intimatului potrivit căreia o sentinţă ulterioară prin care s-a respins pretenţia reclamantei-recurente de promovare în funcţia de economist gradul I demonstrează netemeinicia sentinţei civile ce a constituit titlul executoriu nerespectat de angajator, Curtea a subliniat că singura instituţie abilitată să constate netemeinicia hotărârii era instanţa de control judiciar. Atât timp cât o asemenea netemeinicie nu a fost constatată de instanţa de control judiciar, sentinţa prin care s-a dispus promovarea reclamantei-recurente din gradul III în gradul II al funcţiei de economist a intrat în puterea lucrului judecat, are forţă şi trebuie respectată întocmai, indiferent de orice alte împrejurări care, juridic, nu pot avea relevanţă sau întâietate de aplicare faţă de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.