Prin actualul Cod al muncii, respectiv prin Legea nr. 53/2003, nu se mai prevede obligaţia instanţei de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului, indiferent care este petitul contestaţiei formulate de salariat.Reintegrarea contestatorului în funcţia avută poate fi dispusă de instanţa judecătorească numai la cerere.În ceea ce priveşte momentul formulării acestei cereri, este evident că cererea de reintegrare trebuie formulată o dată cu contestaţia.Acest lucru rezultă din chiar dispoziţiile art. 78 alin. (2) C.muncii, potrivit cărora: „la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere”.Aceste prevederi reglementează momentul la care se poate dispune reintegrarea, respectiv odată cu anularea concedierii, instanţa va dispune şi reintegrarea salariatului.În consecinţă, reintegrarea nu poate fi dispusă ulterior, în cadrul unui proces separat.Este excesiv şi contrar normelor legale care reglementează soluţionarea litigiilor de muncă cu celeritate să se pretindă angajatorului să păstreze fostul loc de muncă al salariatului la dispoziţia acestuia, timp de 3 ani de zile, până când acesta îşi va manifesta opţiunea de a fi reintegrat în muncă. Într-o asemenea situaţie angajatorul ar fi în imposibilitatea de a-şi mai desfăşura activitatea economică.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauzele privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 374 din 18 iunie 2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 8.05.2008, reclamantul O.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SA Constanța reintegrarea în funcția deținută anterior datei de 1.01.2007, plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, plata penalităților în sumă de 9.712 lei, pentru neplata unui credit bancar și cheltuieli de silită, daune morale de 15.000 lei și cheltuieli de judecată.
în motivare se arată că a fost salariatul pârâtei în funcția de încărcător/ descărcător până la data de 1.01.2007 când s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, conform art. 264 alin. (1) lit. f) C.muncii, fiind acuzat de sustragere de produse petroliere din unitate și favorizarea de sustragere de astfel de produse.
Prin sentința civilă nr. 793/118/2007 a Tribunalului Constanța s-a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 392/CM/06.11.2007 a Curții de Apel Constanța.
Deși contestatorul a solicitat conducerii intimatei reintegrarea în funcția deținută anterior, a fost refuzat, astfel că a fost lipsit de drepturile bănești și nu a mai putut să achite ratele bancare.
Pe perioada 10.02.2007 – 10.03.2008 s-au înregistrat de către SC T.T. SRL penalități în sumă de 4.688,61 lei, iar la BCR suma de 3.900 lei penalități și 1.124,26 lei cheltuieli de executare.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția tardivității cererii de reintegrare, în raport de dispozițiile art. 268 alin. (5) C.muncii, termenul în care reclamantul avea posibilitatea de a solicita reintegrarea fiind de 30 de zile de la emiterea actului de concediere, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată motivat pe faptul că în cadrul unității nu sunt locuri de muncă disponibile iar repunerea părților în situația anterioară se realizează doar la cererea salariatului.
Referitor la plata salariilor cuvenite, se arată că se pot cere doar pentru perioada 24.10.2007 – 13.04.2007, de la data comunicării deciziei de desfacere a contractului individual de muncă și până la comunicarea sentinței civile nr. 64/24.01.2007.
Prin sentința civilă nr. 1079/01.10.2008 Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția tardivității formulării acțiunii.
A admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamantul O.S. în contradictoriu cu pârâtul SC O.T. SA.
A obligat pârâta să reintegreze pe reclamant în funcția deținută anterior desfacerii contractului individual de muncă prin decizia nr. 62/24.01.2007.
A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 33.678 lei reprezentând drepturi salariale, reactualizate cu rata inflației calculate până la data de 15.08.2008.
A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 4.688,61 lei cu titlu de despăgubiri materiale – penalități bancare suportate.
A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale.
A respins restul pretențiilor ca nefondate.
A obligat reclamantul către expert C.I. (înregistrată la Biroul Local pentru expertize judiciare tehnice și contabile din cadrul Tribunalului Constanța) la plata sumei de 200 lei reprezentând supliment la onorariu de expert.
în temeiul art. 276 C.proc.civ., a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Reclamantul a fost concediat nelegal, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat prin controlul judiciar exercitat ca efect al formulării contestației la decizia de concediere; efectul anulării acestei decizii era acela de a constata că reclamantul nu și-a pierdut niciodată calitatea de salariat.
Faptul că reclamantul nu a solicitat la acel moment reintegrarea în funcția deținută anterior nu este de natură să conducă la aprecierea ca tardivă a cererii prezente de reintegrare în funcția deținută la momentul emiterii deciziei; reclamantul are latitudinea, dreptul de dispoziție, în ceea ce privește această cerere, drept reglementat de dispozițiile art. 78 alin. (2) C.muncii, pe care îl poate exercita în termenul general de prescripție de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a sentinței de anulare a deciziei de concediere.
Din punct de vedere al termenului de 3 ani, reclamantul s-a încadrat cu cererea sa acest termen, ceea ce conduce la respingerea excepției tardivității formulării capătului de cerere privind reintegrarea.
Sub aspectul capătului de cerere privind plata drepturilor salariale, se apreciază ca fondat, întrucât pârâta a dispus nelegal concedierea reclamantului – decizia fiind anulată – privându-l astfel de drepturile sale salariale.
Aceste drepturi sunt cuvenite reclamantului de la data de 10.05.2007, când a solicitat efectiv reintegrarea și în mod total nejustificat pârâta a respins această cerere, deși era rămasă irevocabilă sentința civilă prin care decizia de concediere a fost anulată, motiv pentru care instanța a dispus ca expertul să efectueze o variantă de calcul cu această dată. Astfel, a rezultat suma netă de 33.678 lei, fără a se lua în calcul perioada ianuarie-mai 2007, drepturi considerate ca și cuvenite, cum s-a expus anterior, de la data cererii reclamantului de reluare a activității în funcția deținută anterior.
Sub aspectul daunelor morale, se apreciază că se cuvin reclamantului, datorită faptului că acesta a prezentat anterior o stare de sănătate precară, stare agravată ca urmare a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, dovadă fiind numeroasele bilete de ieșire din spital depuse la dosarul cauzei.
De asemenea, se reține că, fiind în discuție o desfacere abuzivă a contractului de muncă, salariatul a suferit un prejudiciu moral, prin faptul că a fost frustrat în dreptul său de a presta muncă, de a-și desfășura activitatea pentru care era calificat. Totodată, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a-și achita ratele bancare și obligația de întreținere, cumulând penalități, conform listei prezentate în dosar, motiv pentru care instanța constată că se cuvin reclamantului daune morale în sumă de 5.000 lei.
Potrivit art. 274 C.proc.civ. a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, reprezentând onorariu de avocat și expert.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul SC O.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
Prin sentința civilă nr. 793/13.04.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus anularea deciziei nr. 62/24.01.2007, prin care se dispusese concedierea reclamantului O.S.
Anularea concedierii nu a condus însă în mod automat la repunerea părților în situația anterioară (restitutio in integrum), aceasta fiind posibilă numai la solicitarea expresă a salariatului.
Reclamantul O.S. însă nu a solicitat reintegrarea în cadrul litigiului anterior, ci abia la data de 13.11.2007, prin cererea nr. 15908/13.11.2007.
Drepturile salariale ce puteau fi acordate erau cele aferente perioadei cuprinse între data concedierii (24.01.2007) și data pronunțării sentinței executorii (13.04.2007) de anulare a deciziei de concediere.
De asemenea, instanța nu a stabilit prin dispozitiv dacă drepturile salariale acordate sunt nete sau brute.
în mod injust instanța de fond a acordat reclamantului O.S. daune morale în cuantum de 4.688, 61 lei, reținând că, „potrivit art. 78 alin. (1) C.muncii, se constată că acestea au fost calculate de SC T.T. SRL la suma de 4.688,61 lei, sumă datorată de reclamant motivat de faptul neachitării de către pârâtă a drepturilor sale salariale”.
Soluția dată acestei cereri excede cadrului legal și este eronat motivată în drept de către instanța de fond, deoarece art. 78 alin. (1) C.muncii dă dreptul instanței să acorde salariatului reintegrat exclusiv despăgubiri reprezentate de drepturi salariale, precum și alte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, însă tot izvorâte din raportul de muncă.
Răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C.civ.) ar fi fost temeiul juridic corect al acordării unor despăgubiri reprezentând penalități de întârziere plătite de către angajat unui creditor al său.
însă, câtă vreme angajatorul nu și-a asumat calitatea de fidejusor și, în acest context, nu și-a asumat nicio obligație de garanție a executării obligațiilor contractuale de către O.S. față de creditorul SC T.T. SRL, este evident că răspunderea SC O.T. SA nu putea fi antrenată.
De asemenea, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale: fapta culpabilă, prejudiciul cert și legătura de cauzalitate dintre acestea.
Prin Decizia nr. XL/2007, pronunțată asupra recursului în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție a României a statuat că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
Dezlegarea dată de Instanța Supremă problemei de drept privind acordarea daunelor morale salariaților are caracter obligatoriu pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C.proc.civ.
în acest context, este evident că dispoziția instanței privind acordarea sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale către O.S. nu are fundament legal sau contractual și, prin urmare, este nelegală.
Condițiile antrenării răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite în speță.
în principal, nu există fapta prejudiciabilă care să fi fost comisă de către SC O.T. SA. Concedierea este o sancțiune prevăzută de lege, a fost dispusă de către angajator în limitele legii, iar anularea acesteia și reintegrarea în muncă de către instanță, în cadrul unui proces anterior, este suficientă pentru a da satisfacție echitabilă reclamantului, în ce privește exercițiul dreptului său la muncă.
De asemenea, nu există legătură de cauzalitate între o prezumtivă faptă și un eventual prejudiciu suferit de către reclamant.
Nu s-a administrat proba cu expertiza medicală, pentru a se stabili dacă situația locului de muncă este cea care a determinat hepatita cronică virală tip C de care suferă reclamantul.
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la cererea de reintegrare:
Prin sentința civilă nr. 793 din 13.04.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, rămasă irevocabilă, s-a admis contestația formulată de O.S. și s-a anulat decizia nr. 62 din 24.01.2007 emisă de intimată, de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
Prin contestația formulată nu s-a solicitat reintegrarea în funcția deținută anterior.
Potrivit art. 78 alin. (2) C.muncii, la solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere.
Din dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că în situația în care instanța a constatat netemeinicia sau nelegalitatea concedierii, repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere, respectiv reintegrarea poate fi dispusă de instanța judecătorească numai la solicitarea salariatului.
Această reglementare constituie o excepție de la principiile efectelor nulității, însă soluția pentru care a optat legiuitorul are în vedere și protejarea intereselor angajatorului, deoarece de multe ori salariatul nu mai dorește să continue raporturile de muncă cu fostul angajator, fie ca urmare a stării de tensiune create între părți ca urmare a procesului, fie ca urmare a faptului că salariatul s-a angajat într-un alt loc de muncă.
Cu ocazia formulării contestației împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, contestatorul nu și-a manifestat opțiunea pentru reintegrarea în muncă.
Prin vechiul Cod al muncii, respectiv prin Legea nr. 10/1972, se prevedea că în caz de anulare a desfacerii contractului de muncă unitatea era obligată să reîncadreze în funcția avută pe cel căruia i s-a desfăcut contractul în mod nejustificat.
Prin actualul Cod al muncii, respectiv prin Legea nr. 53/2003, nu se mai prevede obligația instanței de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului, indiferent care este petitul contestației formulate de salariat.
Reintegrarea contestatorului în funcția avută poate fi dispusă de instanța judecătorească numai la cerere.
în ceea ce privește momentul formulării acestei cereri, este evident că cererea de reintegrare trebuie formulată o dată cu contestația.
Acest lucru rezultă din chiar dispozițiile art. 78 alin. (2) C.muncii, potrivit cărora: „la solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere”.
Aceste prevederi reglementează momentul la care se poate dispune reintegrarea, respectiv odată cu anularea concedierii, instanța va dispune și reintegrarea salariatului.
în consecință, reintegrarea nu poate fi dispusă ulterior, în cadrul unui proces separat.
Este excesiv și contrar normelor legale care reglementează soluționarea litigiilor de muncă cu celeritate, să se pretindă angajatorului să păstreze fostul loc de muncă al salariatului la dispoziția acestuia, timp de 3 ani de zile, până când acesta își va manifesta opțiunea de a fi reintegrat în muncă. într-o asemenea situație angajatorul ar fi în imposibilitatea de a-și mai desfășura activitatea economică.
Instanța a dispus anularea deciziei de sancționare disciplinară la data de 13.04.2007, iar contestatorul a formulat acțiune pentru a solicita reintegrarea pe postul avut la data de 3.05.2008, deci după mai mult de un an de zile.
Cu privire la drepturile salariale.
Spre deosebire de reintegrarea care trebuie cerută odată cu contestația și poate fi dispusă o dată cu anularea concedierii, drepturile salariale pot fi solicitate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 283 alin. (1) lit. c) C.muncii.
Problema de drept care trebuie soluționată cu privire la drepturile salariale este aceea a momentului până la care se acordă aceste drepturi, în situația în care contestatorul nu a solicitat odată cu contestația cerere de reintegrare în funcție.
într-o asemenea situație, în practica judiciară drepturile sala¬riale cuvenite contestatorului s-au acordat de la data emiterii deciziei de concediere până la data pronunțării hotărârii de anulare a deciziei de concediere.
în ceea ce privește despăgubirile materiale reprezentând penalități bancare, Curtea apreciază că nu se poate reține vreo culpă a pârâtei în înregistrarea acestora, atâta timp cât din desfășurătorul privind situația plăților efectuate rezultă că aceste penalități în cea mai mare parte au fost înregistrate ulterior constatării nelegalității deciziei de desfacere a contractului de muncă, iar reintegrarea contestatoarei a solicitat-o abia după un an de zile.
Cu privire la daunele morale, de asemenea, reclamantul nu a dovedit că starea sa de boală a apărut din culpa angajatorului.
Adeverințele medicale, buletinele de analize și biletele de ieșire din spital sunt în cea mai mare parte anterioare desfacerii contractului individual de muncă, prin urmare boala a debutat anterior și nu se poate reține vreo legătură de cauzalitate între apariția bolii și desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.proc.civ., Curtea a admis recursul formulat și modificat în parte sentința recurată în sensul respingerii cererilor de reintegrare, de plata a drepturilor salariale după 13.03.2007, precum și a cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale.
