Relaţiile de muncă bazate pe principiul bunei-credinţe şi a garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului


– Codul muncii: art. 64

– Legea nr. 76/2002

Potrivit art. 64 C. mun., angajatorul poate dispune concedierea salariatului după notificarea cazului către ATOFM.

Textul art. 64 nu are în vedere situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, fie că este vorba de o concediere individuală sau de una colectivă, de unde ar rezulta că într-o atare situaţie angajatorul nu are obligaţia propunerii altor locuri de muncă vacante sau, în caz contrar, de a solicita sprijinul ATOFM.

Textul art. 64 nu are în vedere situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, fie că este vorba de o concediere individuală sau de una colectivă, de unde ar rezulta că într-o atare situaţie angajatorul nu are obligaţia propunerii altor locuri de muncă vacante sau, în caz contrar, de a solicita sprijinul ATOFM.

O asemenea soluţie ar fi însă contrară spiritului dispoziţiilor legislaţiei muncii. Nu ar fi logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă, or, după caz, să se intervină la ATOFM, iar pentru desfiinţarea locului de muncă, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, să nu se procedeze la fel.

De altfel, dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale CCMUNN, care prevede, atunci când disponibilizările de personal nu pot fi evitate, a se comunica fiecărui salariat dacă i se oferă sau nu un loc de muncă.

De altfel, dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale CCMUNN, care prevede, atunci când disponibilizările de personal nu pot fi evitate, a se comunica fiecărui salariat dacă i se oferă sau nu un loc de muncă.

De asemenea, se completează şi cu cele ale Legii nr. 76/2002 privind asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, potrivit cărora, în cadrul restructurării activităţii care conduce la modificarea substanţială a numărului şi structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa ATOFM. în practica judiciară s-a apreciat că în pofida formulării limitative a art. 64 alin. (1) şi (2), dispoziţiile sale trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art. 65 alin. (1), întrucât relaţiile de muncă se bazează şi pe principiul bunei-credinţe şi a garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.

Astfel, s-a decis că obligaţia respectivă este prealabilă desfacerii contractului, încât omisiunea de a o aduce la îndeplinire atrage nulitatea acelei măsuri.

Astfel, s-a decis că obligaţia respectivă este prealabilă desfacerii contractului, încât omisiunea de a o aduce la îndeplinire atrage nulitatea acelei măsuri.

Cum intimata-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica situaţia la ATOFM, în mod corect instanţa de fond a apreciat că decizia de încetare a contractului de muncă a contestatoarei este lovită de nulitate absolută.

Cum intimata-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica situaţia la ATOFM, în mod corect instanţa de fond a apreciat că decizia de încetare a contractului de muncă a contestatoarei este lovită de nulitate absolută.

(Decizia civilă nr. 397/R-CM din 9 martie 2010)

Prin acţiunea civilă precizată, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâta SC N.T.B. SRL, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se pronunţe să se dispună anularea deciziei nr. 35 din 25 februarie 2009 emisă de SC N.T.B. SRL, să fie reintegrată în funcţia deţinută anterior concedierii şi obligarea pârâtei la plata salariilor care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă pe postul deţinut anterior concedierii.

în motivarea acţiunii reclamanta a arătat că desfiinţarea postului său nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă întrucât desfiinţarea postului pe care îl ocupa nu era de natură să eficientizeze activitatea societăţii pârâte.

Mai arată reclamanta că a comunicat pârâtei că este de acord cu orice post în cadrul societăţii, însă i s-a comunicat că s-a hotărât disponibilizarea sa ca urmare a demisiei soţului său din cadrul societăţii.

De asemenea, societatea pârâtă a luat decizia disponibilizării sale fără a notifica cazul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, mulţumindu-se numai să menţioneze în decizia de disponibilizare că: „societatea nu are locuri disponibile pentru pregătirea profesională a salariatei”.

în urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeş – prin sentinţa civilă nr. 1396/CM din 6 noiembrie 2009 – a admis contestaţia formulată de reclamanta şi a anulat decizia nr. 35 din 25 februarie 2009 emisa de SC N.T.B. SRL.

A dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii.

A obligat pe intimată la plata salariilor actualizate, majorate, indexate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă a acesteia.

S-a reţinut de instanţa de fond la pronunţarea acestei sentinţe că, prin decizia civilă nr. 35 din 25 februarie 2009 emisă de SC N.T.B. SRL s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei, conform art. 65 C. mun., începând cu data de 6 martie 2009.

Analizând legalitatea acestei decizii, prin prisma motivelor invocate de con-testatoare, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 76 C. mun., măsura concedierii este lovită de nulitate absolută, deoarece nu s-au respectat dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) raportat la art. 64 C. mun.

Astfel, art. 74 lit. (d) C. mun. prevede că decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. mun.

Art. 64 C. mun. la care se face trimitere stipulează la alin. (1) că în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate compatibile cu pregătirea profesională sau după caz, cu capacitatea u muncă stabilită de medicul de medicină a muncii.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.

în decizia contestată, intimata a menţionat doar că unitatea nu dispune de alte locuri de muncă potrivit pregătirii profesionale a contestatoarei, al cărei post se desfiinţează.

în plus, potrivit art. 64 alin. (4) C. mun., angajatorul poate dispune concedierea salariatului după notificarea cazului către ATOFM, conform alin. (2).

în cauză, intimata nu a solicitat sprijinul agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă în vederea redistribuirii contestatoarei, corespunzător pregătirii sale profesionale.

în concluzie, intimata a încălcat legea, decizia de concediere fiind lovită de nulitate absolută.

De asemenea, a încălcat dispoziţiile art. 74 din Carta Socială Europeană privitoare la măsurile sociale care vizează ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor şi dispoziţiile Directivei nr. 78/59/CE din 20 iulie 1998 privind legislaţia statelor membre.

împotriva acestei sentinte a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC N.T.B.

SRL.

Se arată în motivarea recursului formulat că sentinţa instanţei de fond este nelegală faţă de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., solicitând reanalizarea cauzei şi sub aspectul prevăzut de art. 3041 C. pr. civ.

în mod greşit instanţa de fond a reţinut că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei este nelegală.

Din actele dosarului rezultă că încă de la sfârşitul primului semestru al anului 2008 societatea s-a confundat cu serioase probleme economice ce au impus măsuri de reorganizare a societăţii, inclusiv de reducere a numărului de posturi prin concedieri colective de personal, situaţie care a determinat şi concedierea contestatoarei şi care a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale în materia concedierii individuale pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Instanţa de fond nu a avut în vedere că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, reală şi serioasă, postul neregăsindu-se în organigrama ulterioară concedierii, desfiinţarea s-a bazat pe motive obiective, care nu au legătură cu persoana salariatei. Contestatoarea a beneficiat de un preaviz de 20 de zile şi de drepturile care decurg din contractul de muncă.

Dispoziţiile Legii nr. 76/2002, invocate de instanţa de fond, vizează concedierea colectivă de personal, şi nu cea individuală, care formează obiectul prezentei cauze.

Faţă de motivele arătate se solicită admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Recursul declarat de intimată este nefondat.

în mod corect instanţa de fond a apreciat că, la emiterea deciziei nr. 35 din 25 februarie 2009, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei conform art. 65 C. mun., intimata nu a solicitat sprijinul ATOFM în vederea redistribuirii contestatoarei în conformitate cu pregătirea sa profesională.

într-adevăr, potrivit art. 64 C. mun., angajatorul poate dispune concedierea salariatului după notificarea cazului către ATOFM.

O asemenea soluţie ar fi însă contrară spiritului dispoziţiilor legislaţiei muncii. Nu ar fi logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică sau psihică ori neco-respundere profesională să se ofere un alt loc de muncă, or, după caz, să se intervină ia ATOFM, iar pentru desfiinţarea locului de muncă, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, să nu se procedeze la fel.

De asemenea, se completează şi cu cele ale Legii nr. 76/2002 privind asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, potrivit cărora, în cadrul restructurării activităţii care conduce la modificarea substanţială a numărului şi structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa ATOFM în practica judiciară s-a apreciat că în pofida formulării limitative a art. 64 alin. (1) şi (2), dispoziţiile sale trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art. 65 alin. (1), întrucât relaţiile de muncă se bazează şi pe principiul bunei-credinţe şi a garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.

Sentinţa astfel pronunţată fiind legală şi temeinică, recursul formulat împotriva acesteia este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., urmează a fi respins.