C. muncii111, art. 118-120
Câtă vreme corespondenţa electronică dovedeşte că orele prestate suplimentar au fost în interesul angajatorului, care a beneficiat de salariatului, acceptând această situaţie în mod tacit, angajatul are dreptul de a fi remunerat pentru activitatea desfăşurată.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 7943 din 30 noiembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 8955/30.11.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă în parte acţiunea formulată de contestatoarea C.C.E., în contradictoriu cu intimata Banca B. SA, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a nulităţii deciziei nr. 494/29.04.2009, emisă de intimată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor brute de 126 de lei, reprezentând primă de vacanţă aferentă anului 2009 rămasă neachitată, şi de 80 de lei, reprezentând stimulent de Crăciun pentru 2009 rămas neachitat şi au fost respinse cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor brute de 1306 de lei, cu titlu de primă de vacanţă şi de 820 de lei, cu titlu de stimulent de Crăciun, pentru 2009, ca rămasă fară obiect, precum şi cererea de obligare a pârâtei la plata bonusului aferent anului 2009 şi a drepturilor băneşti pentru munca suplimentară, aferente perioadei august 2007-aprilie 2009, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta a avut calitatea de salariat al pârâtei începând cu 08.09.1999, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 905/08.09.1999. Raporturile de muncă au încetat prin decizia nr. 494/29.04.2009, în baza art. 65 C. muncii. Potrivit menţiunilor deciziei de concediere, măsura se datorează desfiinţării locului de muncă ocupat de salariată şi este cauzată de reorganizarea activităţii societăţii. Articolul 65 C. muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului în cazul în care se desfiinţează locul de muncă ocupat de salariat. Potrivit art. 74 alin. (1) C. muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa a constatat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) C. muncii, respectiv durata preavizului, de 20 de zile lucrătoare, şi motivele care au determinat concedierea.
A susţinut reclamanta că decizia nu cuprinde menţiunea locurilor de muncă vacante disponibile în societate, însă această împrejurare nu este de natură să anuleze măsura concedierii, cât timp pârâta nu avea astfel de obligaţie. Condiţia prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. d)
C. muncii, conform căreia decizia de concediere trebuie să conţină în
mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64, se referă la forma actului prin care s-a dispus concedierea şi trebuie îndeplinită numai în situaţia prevăzută la art. 64 C. muncii. Articolul 64 impune angajatorului obligaţia oferirii unui loc de muncă vacant numai în situaţia concedierii dispuse în temeiul art. 61 lit. c) şi d), în cazul constatării inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului sau al necorespunderii profesionale cu locul de muncă.
Cum în cuprinsul art. 64, care reglementează obligaţia oferirii de către angajator a unui loc de muncă vacant, această obligaţie nu a fost stipulată şi în situaţia concedierii determinate de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, nu se poate trage concluzia că prin art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii s-a extins obligaţia şi în alte situaţii, de vreme ce art. 74 reglementează condiţii de formă ale deciziei de concediere. A se interpreta dispoziţia din art. 74 lit. d) în sensul instituirii obligaţiei menţionate şi în cazul concedierii pentru motive neimputabile salariatului ar însemna să fie sancţionat angajatorul pentru nerespectarea unei norme juridice care nu este previzibilă, căci obligaţia nu rezultă în mod cert din acest text, putând fi cel mult interpretată.
Intimata, care are sarcina probei potrivit art. 287 C. muncii, a depus la dosar înscrisuri prin care a probat faptul că măsura concedierii este legală, în condiţiile art. 65 alin. (2) C. muncii, şi anume din care rezultă că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăseşte în organigrama acesteia, că are o cauză reală şi că este serioasă, respectiv că este impusă de situaţia economică şi că nu disimulează realitatea. Astfel, comparând organigramele societăţii din perioada anterioară şi ulterioară concedierii contestatoarei, rezultă că întregul Departament managementul calităţii totale a fost desfiinţat şi, implicit, postul ocupat de reclamantă a fost desfiinţat efectiv, fiind suprimat din structura angajatorului, deci desfiinţarea postului de coordonator regional calitate este efectivă.
Dc asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, constând în nota nr. 222/05.02.2009 a Direcţiei dezvoltare afaceri şi produse retail şi în anexele la acest document, a rezultat că, la data de 27.02.2009, Consiliul de Supraveghere al SC B. SA, în urma analizei notei de fundamentare menţionată, a decis să aprobe proiectul de restructurare şi reorganizare a activităţii în domeniul vânzării produselor bancare, principalele schimbări de natură organizatorică fiind reorganizarea şi integrarea în
cadrul Direcţiei dezvoltare afaceri şi produse retail – Departamentul customer relationship management (Departamentul Managementul Riscului de Credit Clienţi Corporate) a activităţii de management al calităţii servirii şi management al reclamaţiilor clienţilor de tip retail, activitate care se desfăşura în cadrul Departamentului managementul calităţii totale, precum şi integrarea în cadrul Direcţiei suport şi dezvoltare produse corporate a activităţilor referitoare la clienţii de tip corporate privind managementul reclamaţiilor, activitate care de asemenea se desfăşura în cadrul Departamentului managementul calităţii totale, cu consecinţa desfiinţării acestui din urmă departament după realizarea transferului de responsabilităţi. Prin acelaşi document s-au făcut şi propuneri de modificări a structurii organizatorice, cu definirea atribuţiilor noului departament, a structurii de posturi, posturile preluate în structura Departamentului customer relationship management urmând a fi redefinite prin crearea unor noi fişe de post şi ocupate prin concurs. De asemenea, în cadrul procedurii de selecţie, s-a propus organizarea unui concurs într-o primă etapă pentru candidaţii ce au ocupat posturile desfiinţate din vechile structuri.
Toate acestea conduc la concluzia că societatea intimată şi-a justificat măsura de a-şi reorganiza activitatea, bazată pe raţiuni economice, fiind la latitudinea angajatorului adoptarea unor noi soluţii manageriale, apreciate ca necesare pentru eficientizarea activităţii sale, motiv pentru care a procedat la desfiinţarea postului ocupat de
reclamantă. In consecinţă, desfiinţarea locului de muncă al reclamantei are un caracter real şi serios întrucât prezintă caracter obiectiv, fiind impusă de situaţia economică, are la bază studii în scopul îmbunătăţirii activităţii şi nu disimulează realitatea.
Astfel, reţinând că măsura concedierii este dispusă cu respectarea condiţiilor de formă şi a procedurii prevăzute de lege, instanţa a respins contestaţia.
Articolul 9 din anexa nr. 2 a C.C.M. al B. SA, înregistrat cu nr. 1009/04.03.2009, reglementează la alin. (1) dreptul salariaţilor băncii la încasarea unei prime de vacanţă, care reprezintă echivalentul salariului de bază brut lunar avut la data plăţii, proporţional cu timpul lucrat efectiv de la începutul anului în bancă, plătită proporţional cu rata de realizare a ţintei de profit brut la nivelul B. SA. Potrivit alin. (3) al textului convenţional, plata a 50% din cuantumul primei de vacanţă se face în luna august, în corelaţie cu gradul de realizare a ţintei de profit brut la nivelul B. SA pentru primele 6 luni ale anului, şi restul de 50% în luna februarie a anului următor, în corelaţie cu gradul de
realizare a ţintei de profit brut la nivelul B. SA pentru întregul an. Prin art. 18 din anexa nr. 1 a C.C.M. al B. SA, s-a convenit asupra acordării în beneficiul salariaţilor băncii a unui stimulent cu ocazia sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou, care reprezintă echivalentul salariului de bază brut lunar avut la data plăţii, proporţional cu timpul efectiv lucrat de la începutul anului în bancă, în funcţie de gradul de realizare a ţintei B. SA de profit brut stabilit în luna octombrie a anului curent, data plăţii fiind luna decembrie a anului curent. Alineatul (4) prevede că de acest stimulent beneficiază şi personalul concediat pentru motive neimputabile acestora.
Faţă de dispoziţiile acestor norme convenţionale, având în vedere că, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, pârâtei îi incumbă obligaţia de a plăti reclamantei prima de vacanţă pentru anul 2009 şi stimulentul ocazionat de sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou.
Potrivit concluziilor expertului în specialitatea contabilitate, M.I., prima de vacanţă cuvenită reclamantei pentru anul 2009 are valoarea de 1.432 de lei brut, din care pârâta a achitat suma de 1.306 de lei, iar stimulentul de Crăciun aferent anului 2009 este în cuantum brut de 900 de lei, din care s-a plătit suma de 820 de lei. In consecinţă, pârâta datorează fostei salariate sumele brute de 126 de lei, respectiv de 80 de lei, cu titlu de primă de vacanţă şi stimulent de Crăciun, ambele aferente anului 2009, cererea având ca obiect partea din cele două beneficii, care au fost achitate pe parcursul procesului, fiind rămasă fară obiect.
în ceea ce priveşte obligaţia de plată a bonusului aferent anului 2009, art. 17 din anexa nr. 1 a C.C.M. al B. SA prevede obligaţia pârâtei de a plăti salariaţilor, în vederea stimulării acestora pentru aportul direct la realizarea obiectivelor băncii, în condiţii de eficienţă şi competitivitate, aport concretizat prin rezultate deosebite obţinute în activitatea individuală sau prin lucrări apreciate ca valoroase, a unor premii, în limita a 23% din fondul de salarii de bază realizat anual, dacă ţintele financiare ale B. SA s-au atins. Alineatul (4) exclude de la beneficiul premiilor persoanele care nu mai au calitatea de salariat la data plăţii acestui drept. Totodată, potrivit alin. (6), prima nu constituie un drept al fiecărui salariat, obligatoriu a se acorda de către angajator, ci premierea se face în raport de rezultatele obţinute de fiecare salariat şi de rezultatele financiare la nivelul B. SA, criteriile şi modalitatea de calcul fiind detaliate în proceduri interne.
Acestea fiind condiţiile de acordare a premiilor pentru activitatea individuală, având în vedere că plata acestui drept este lăsată la latitudinea angajatorului, în funcţie de modul de apreciere a rezultatelor activităţii profesionale a fiecărui salariat, precum şi faptul că din dispoziţiile Ghidului de alocare a premiilor individuale pentru anul 2009 şi ale Sistemului de performanţă şi dezvoltare profesională rezultă că plata premiului pentru categoria de personal din care face parte reclamanta se face anual, în corelaţie cu rezultatele evaluării performanţei individuale, iar la data când ar fi trebuit să se achite acest drept salariaţilor reclamanta nu mai avea raporturi de muncă cu pârâta, cererea de plată a bonusului aferent anului 2009 a fost respinsă ca neîntemeiată.
A mai pretins reclamanta că a prestat muncă suplimentară în perioada august 2007-aprilie 2009, întemeindu-se pe înscrisuri reprezentând corespondenţă electronică, din care rezultă data transmiterii documentelor şi faptul că respectiva corespondenţă s-a purtat cu angajaţi ai pârâtei. La rândul său, pârâta a depus la dosar condica de prezenţă şi pontaje.
Pe baza tuturor acestor documente, expertul judiciar a stabilit efectuarea a 186 de ore de muncă suplimentară în perioada
19.08.2008-30.04.2009, evaluată la suma brută de 5.572 de lei, raportându-se la ora de sosire menţionată în condica de prezenţă şi la orele de transmitere a corespondenţei electronice. Ca urmare a obiecţiunilor formulate de către reclamantă, expertul a calculat numărul orelor de muncă suplimentară şi în varianta valorificării programului de lucru cu începere de la ora 8.30, rezultând 242 ore de muncă suplimentară şi suma brută de 7250 de lei, ca reprezentând contravaloarea muncii suplimentare astfel determinată.
Potrivit art. 118 C. muncii, munca suplimentară se efectuează numai la solicitarea angajatorului. Articolul 119 reglementează obligaţia angajatorului de a compensa munca suplimentară prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile de la efectuarea acesteia, iar în cazul în care compensarea nu este posibilă, munca suplimentară se plăteşte prin adăugarea unui spor la salariu, care se negociază prin contractul colectiv sau individual de muncă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 119 şi art. 120 C. muncii.
Condiţiile efectuării muncii suplimentare şi drepturile cuvenite au fost inserate în art. 12 din C.C.M. încheiat la nivelul pârâtei. Alineatul (3) prevede retribuirea muncii suplimentare cu un spor de 100% din
salariul de bază brut, iar alin. (4) condiţionează acordarea sporului de prestarea muncii suplimentare în baza dispoziţiei scrise a conducerii entităţii funcţionale, în situaţii deosebite, legate de realizarea în bune condiţii şi la termen a unor lucrări de volum, cu caracter temporar, din sfera de atribuţii a compartimentelor de muncă. Din alin. (6) şi (7) ale art. 12 rezultă că desfăşurarea activităţii peste durata normală a programului de lucru se realizează pe baza referatului întocmit de fiecare entitate funcţională, care cuprinde justificarea desfăşurării activităţii în acest regim de lucru şi nominalizarea persoanelor ce urmează să presteze activitatea, cu semnătura de accept a acestora, evidenţa muncii suplimentare făcându-se pentru fiecare salariat în parte.
Pârâta a infirmat prestarea de către reclamantă a activităţii peste durata normală a programului de lucru şi, implicit, existenţa documentelor de justificare şi de evidenţă a muncii în acest regim reglementate de art. 12 din C.C.M., astfel că, în aceste condiţii, apreciind că înscrisurile constând în corespondenţa electronică purtată de reclamantă după terminarea programului normal de lucru constituie numai un început de dovadă scrisă, care nu a fost completată cu alte mijloace probatorii, din care să rezulte că reclamanta a desfăşurat muncă suplimentară în condiţiile prevăzute de art. 118 C. muncii, instanţa nu a putut constata dreptul reclamantei la plata sporului pentru munca desfăşurată în aceste condiţii.
Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, în termenul legal şi motivat, contestatoarea C.C.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. (…)
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi în baza art. 304′ C. proc. civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Criticile recurentei referitoare la greşita aplicare a legii de către instanţa de fond nu pot fi reţinute, concedierea recurentei fiind determinată, astfel cum rezultă din decizia nr. 494/29.04.2009, contestată de desfiinţarea locului de muncă, urmare a reorganizării activităţii societăţii prin desfiinţarea Departamentului managementul calităţii totale (D.M.C.T.) şi a tuturor posturilor din statul acestei Direcţii şi de dezvoltarea în cadrul unei alte entităţi funcţionale a unei noi activităţi de management al relaţiei cu clienţii şi a unui nou flux de administrare a sesizărilor clienţilor automatizat şi integrat cu sistemul de evidenţă şi urmărire a sesizărilor clienţilor grupului E.
La baza emiterii acestei decizii a stat hotărârea consiliului de supraveghere, prin care s-a aprobat nota Direcţiei dezvoltare afaceri şi produse retail (D.D.A.P.R.) nr. 222/05.02.2009, prin care a fost aprobată nota D.D.A.P.R. nr. 222/05.02.2009 referitoare la reorganizarea Direcţiei dezvoltare afaceri şi produse retail şi la desfiinţarea Departamentului managementul calităţii totale (D.M.C.T.). Potrivit dispoziţiilor art. 25.1 lit. d) şi g) din actul constitutiv al B. SA, consiliul de supraveghere are printre atribuţiile sale principale şi aprobarea structurii organizatorice a băncii, precum şi aprobarea strategiei acesteia şi a fiecărei filiale a intimatei.
Se reţine faptul că, atât în doctrină, cât şi în practica judecătorească, s-a stabilit că desfiinţarea unui post este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acesteia ori în statul de funcţii. Desfiinţarea nu este efectivă dacă este urmată de reînfiinţarea după scurt timp a aceluiaşi loc de muncă, în acest sens nici schimbarea denumirii postului neputând fi considerată o desfiinţare efectivă a locului de muncă.
Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice sau transformări tehnologice, independentă de buna sau reaua-credinţă a angajatorului şi serioasă atunci când se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii
şi nu disimulează realitatea. In speţă, angajatorul a invocat dificultăţi economice şi financiare datorită crizei mondiale, măsura concedierii fiind impusă de necesitatea reducerii cheltuielilor de personal, bazân-du-se pe indicatorii economici şi pe performanţa reală a societăţii, neputându-se nega dreptul unei societăţi de a face schimbări la nivel organizatoric, care implică inclusiv concedieri, intimata justificând schimbările de structură pe calea reorganizării datorită dificultăţilor economice prin care trece, reorganizarea activităţii şi implicit desfiinţarea postului ocupat de recurentă impunându-se cu necesitate pentru raţiuni legate de eficientizarea activităţii.
Cât priveşte desfiinţarea efectivă a locului de muncă ocupat de recurentă, se reţine faptul că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul de fond, respectiv statul de funcţii al Departamentului managementul calităţii totale înainte de desfiinţare, statul de funcţii al Direcţiei dezvoltare afaceri şi produse retail după desfiinţarea
D.M.C.T., structura organizatorică a administraţiei centrale a SC B. SA la data de 01.04.2009 şi la 01.05.2009 după desfiinţarea D.M.C.T., organigramele Direcţiei dezvoltare afaceri şi produse retail şi ale
Direcţiei suport şi dezvoltare produse corporate, locul de muncă ocupat de recurentă, respectiv coordonator regional al calităţii, a fost desfiinţat din structura organizatorică a intimatei, iar începând cu data de 01.05.2009 funcţiile specifice activităţii desfiinţate, înscrise în Nomenclatorul de funcţii al B. SA până la acea dată, au fost desfiinţate din respectivul Nomenclator, alături de cele de manager calitate manager executiv calitate şi specialist în sistemul calităţii.
In ceea ce priveşte caracterul real şi serios al cauzei desfiinţării locului de muncă al recurentei, şi această cerinţă a legii este îndeplinită, cât timp hotărârea de reorganizare a fost determinată de motivele identificate în nota D.D.A.P.R. nr. 222/05.02.2009, ca urmare a crizei mondiale, iar, pe de altă parte, angajatorul a apreciat oportună reorganizarea activităţii prin adoptarea unei noi soluţii manageriale necesare pentru eficientizarea activităţii sale, în scopul utilizării cu maxim randament a resurselor umane şi financiare, nefiind obligatoriu ca societatea să aibă o situaţie economică precară, modalitatea de organizare a activităţii fiind atributul exclusiv al angajatorului.
Chiar dacă noul departament C.R.M. a preluat câteva din atribuţiile D.M.C.T., acesta are şi atribuţii noi ce nu se regăseau în fişele de post ale salariaţilor, precum crearea şi gestionarea unei matrice privind nivelele de autoritate pentru tratarea rapidă a reclamaţiilor clienţilor de retail, oferirea de suport unităţilor teritoriale pentru o mai bună înţelegere a produselor băncii etc., iar faptul că o parte din atribuţiile unei structuri au fost preluate în cadrul unui alt departament nu a presupus şi preluarea întregului personal din vechea structură, cât timp rolul acestei reorganizări a fost acela de creştere a eficienţei organizării şi monitorizării acestei activităţi şi de automatizare şi integrare a managementului sesizărilor în sistemul specific grupului E.
Cât priveşte susţinerile recurentei referitoare la lipsa de fundamentare a notei nr. 222/05.02.2009, acestea sunt nefondate, cât timp, astfel cum s-a arătat mai sus, la baza concedierii recurentei a stat hotărârea consiliului de supraveghere consemnată în proce-sul-verbal nr. 8/27.02.2009, prin care s-a aprobat nota D.D.A.P.R. nr. 222/05.02.2009, prin care s-a propus desfiinţarea Departamentului managementul calităţii totale, în respectiva notă fiind analizate procesele economice esenţiale activităţii băncii şi în vederea perfecţionării activităţii, considerându-se necesar să se constituie o structură organizatorică centralizată integrată de tratare a clienţilor, din momentul pregătirii actului de vânzare a produselor şi serviciilor bancare până
la faza de retenţie şi recâştigare, precum şi coordonarea integrală a bugetului privind cheltuielile de personal şi cele operaţionale, modalitatea de organizare a activităţii fiind atributul exclusiv al angajatorului.
Cum în urma reorganizării posturile din structura D.D.A.P.R.-C.R.M. au fost fie posturi nou-create, fie redefinite prin crearea unei noi fişe de post, angajatorul a decis ocuparea acestora prin concurs, în primă etapă, acesta urmând a se organiza cu candidaţi din personalul care ocupau posturile din vechile structuri funcţionale, însă recurenta nu şi-a manifestat opţiunea pentru vreunul dintre aceste posturi.
Cât priveşte dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii, care impun comunicarea tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile doar în cazul concedierilor colective, iar nu în situaţia concedierilor individuale, cât timp acest text de lege face referire expresă la dispoziţiile art. 64 C. muncii care reglementează concedierea pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d) şi art. 56 lit. f) C. muncii, în acest sens fiind şi Decizia I.C.C.J. nr. 6/09.05.2011 în dosarul nr. 5/2011, prin care a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 C. muncii. Potrivit dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
In ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la plata primei de vacanţă cuvenite recurentei, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate, intimata făcând dovada plăţii către recurentă a tranşei I a primei de vacanţă, iar cât priveşte plata tranşei a Il-a a respectivei prime, aceasta nu putea fi solicitată mai devreme de luna februarie a anului 2010, conform art. 9 alin. (3) din C.C.M., iar potrivit art. 9 din anexa nr. 2 la C.C.M. al intimatei, salariaţii beneficiază de acordarea unei prime de vacanţă care reprezintă echivalentul salariului de bază brut lunar avut la data plăţii, proporţional cu timpul efectiv lucrat de la începutul anului în bancă, plătită proporţional cu rata de realizare a ţintei de profit brut la nivelul B. SA, însă în semestrul II al anului 2009 recurenta nu a lucrat.
Potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, recurenta a primit pentru prima tranşă suma de 1.306 de lei brut, rezultând o diferenţă de primit în sumă de 126 de lei brut, rezultată din omiterea din baza
de calcul a zilelor de concediu aferente perioadei lucrate, iar pentru tranşa a 11-a expertiza a constatat că intimata a aplicat în mod corect formula de calcul stabilită prin contractul colectiv de muncă.
In ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la plata bonusului aferent anului 2009, Curtea apreciază că nici aceste critici nu sunt fondate, instanţa de fond dând interpretarea corectă dispoziţiilor art. 17 din anexa nr. 1 a C.C.M. al B. SA şi cum plata acestui drept este lăsată la latitudinea angajatorului, în funcţie de modul de apreciere a rezultatelor activităţii profesionale a fiecărui salariat, iar din dispoziţiile Ghidului de alocare a premiilor individuale pentru anul 2009 şi ale Sistemului de performanţă şi dezvoltare profesională rezultă că plata premiului pentru categoria de personal din care face parte recurenta se face anual, în corelaţie cu rezultatele evaluării performanţei individuale, la data când ar fi trebuit să se achite acest drept salariaţilor accasta nemaiavând raporturi de muncă cu pârâta, cererea de plată a bonusului aferent anului 2009 a fost respinsă în mod corect ca neîntemeiată.
In ceea ce priveşte critica referitoare la plata orelor suplimentare aferente perioadei aprilie 2007-aprilie 2009, Curtea constată că pretenţiile recurentei sunt parţial fondate, din următoarele considerente:
Plata orelor suplimentare constituie drepturi recunoscute angajatului prin prevederile Codului muncii şi ale C.C.M. la nivel naţional pentru anii 2007-2010, precum şi de unitate. Chiar dacă, potrivit art. 287 C. muncii, în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului, aceasta nu presupune că regimul probatoriu este administrat unilateral şi în exclusivitate de către angajator, acesta fiind obligat să depună la dosar înscrisurile aflate în posesia sa relevante pentru situaţia de fapt, în egală măsură însă, probele putând fi administrate şi de către angajat, dacă tind la dovedirea pretenţiilor sale.
Expertiza contabilă dispusă în cauză nu s-a efectuat ipotetic, ci a avut la bază înscrisuri ce privesc corespondenţa electronică ce evidenţiază participarea contestatoarei la activităţi desfăşurate în afara programului de lucru al intimatei, din respectivele înscrisuri rezultând ora transmiterii acelui document şi cadrul relaţional pentru care expertul a obţinut confirmarea intimatei că la data respectivă acele persoane făceau parte din organigrama intimatei. Expertul desemnat în cauză a stabilit faptul că în condica de prezenţă prezentată de către intimată pentru intervalul august 2007-august 2008 nu sunt prevăzute ore de venire şi de plecare din incinta intimatei, iar pentru perioada de referinţă expertiza a avut în vedere corespondenţa electronică ce
provine din sistemul intranet B. SA şi care poate fi accesat doar prin computerul de serviciu, rezultând un număr de 242 ore suplimentare calculate prin raportare la ora 8:30, ora sosirii şi ora transmiterii ultimului mail de către contestatoare, corespunzătoare perioadei 18.09.2007-20.12.2008 (Anexa 1 a răspunsului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă), iar cât priveşte perioada ulterioară acestei date se observă că recurenta a depăşit cele 8 ore zilnice corespunzătoare programului său de lucru, însă a beneficiat de zile libere, de învoiri şi de recuperări, astfel cum rezultă din Anexa 1 a raportului de expertiză contabilă întocmit la dosarul de fond, iar pe de altă parte, la dosarul cauzei nu s-a depus corespondenţă electronică pentru perioada ulterioară datei de 20.12.2008 din care să rezulte că în intervalul de timp care depăşeşte programul zilnic de lucru, conform menţiunilor din condica de prezenţă, recurenta a prestat muncă în folosul angajatorului.
Intimata consideră că, potrivit art. 12 alin. (4) din Anexa nr. 1 la C.C.M. al B. SA, plata orelor suplimentare se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă în scris de către conducerea entităţii funcţionale, în speţă nefiind îndeplinită această
cerinţă. Insă este evident din conţinutul corespondenţei electronice depuse la dosarul cauzei că orele prestate suplimentar de către recurentă au fost în interesul angajatorului, iar cât timp angajatorul a beneficiat de munca salariatei, acceptând această situaţie în mod tacit, recurenta are dreptul la remuneraţie pentru activitatea desfaşurată, în condiţiile în care neefectuarea lucrărilor specifice în termen putea atrage răspunderea recurentei, dreptul acesteia decurgând din situaţia de fapt a efectuării muncii suplimentare.
împrejurarea că, în pontajele depuse la dosar, recurenta figurează doar cu 8 ore lucrate, este contrazisă de corespondenţa electronică la care s-a făcut mai sus referire, fiind evident că respectivele pontaje au fost întocmite pe baza menţiunilor din contractul individual de muncă, fără a se ţine seama de munca suplimentară prestată de către recurentă.
Drept consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de reintegrare a recurentei contestatoare, a admis recursul, a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 7.250 de lei brut, reprezentând contravaloarea a 242 ore suplimentare efectuate de aceasta în perioada 18.09.2007-20.12.2008.
