Reintegrarea angajatului ca urmare a hotărârii judecătoreşti. Concedierea a doua oară a angajatului, pe motivul reorganizării activităţii. Constatarea nelegalităţii celei de-a doua decizii de concediere. Lipsa menţiunilor obligatorii, precum şi netemeinicia acesteia. Importanţa elementelor concrete ale comiterii faptei ilicite. Cuantificarea prejudiciului
C. muncii., art. 65 alin. (2), art. 74 ,
art. 75 , art. 76
1. Nelegalitatea şi netemeinicia celei de-a doua decizii de concediere determină angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului.
Concedierea abuzivă, act ce face parte dintr-un şir de acţiuni prin care s-a urmărit înlăturarea salariatului din cadrul instituţiei angajatoare, este, fără îndoială, un act cauzator de prejudiciu.
2. Prejudiciul, pentru a atrage răspunderea angajatorului, trebuie să aibă o anumită gravitate, să se datoreze culpei angajatorului, care să-l fi sancţionat pe nedrept şi să fi rezultat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul, condiţii care, de asemenea, nu au fost probate de către contestator, motiv pentru care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în emiterea unei decizii (ordin) de concediere nelegale de către angajator, nelegalitatea şi netemeinicia acesteia fiind analizate.
Prejudiciul constă în atingerea adusă imaginii şi demnităţii con-testatorului salariat prin emiterea deciziei de concediere nelegale.
Elementele concrete privind condiţiile în care s-a dispus concedierea, respectiv a doua concediere nelegală, împrejurarea că angajatul ocupa un post de conducere de aproximativ 8 ani şi se bucura de prestigiu profesional au relevanţă pentru cuantificarea prejudiciului.
De asemenea, concedierea abuzivă, act ce face parte dintr-un şir de acţiuni prin care s-a urmărit înlăturarea acestuia din cadrul instituţiei intimate, este, fără îndoială, un act cauzator de prejudiciu.
Sub aspectul vinovăţiei, în materia contractuală a raportului juridic dedus judecăţii, s-a instituit principiul răspunderii civile şi pen-
în urma republicării, art. 76 C. muncii (M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011).
în urma republicării, art. 77 C. muncii (M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011).
în urma republicării, art. 78 C. muncii (M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011).
tru fapta săvârşită cu cea mai uşoară vinovăţie, angajatorul răspunzând şi pentru faptele săvârşite din culpă.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 4279 din 10 iunie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 319/15.01.2009, Tribunalul Bucureşti, Sccţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul N.M. în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. şi a anulat Ordinul nr. 938/02.06.2008, emis de către intimată, a respins cererea privind anularea adresei nr. P/3261/14.05.2008, emisă de intimată, ca neîntemeiată, a dispus reintegrarea contestatorului în postul şi funcţia deţinute anterior concedierii, a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii şi până la data reintegrării efective, a respins pretenţiile contestatorului pentru suma de 200.000 lei, reprezentând daune morale, ca neîntemeiate.
In considerente a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă, contestatorul fiind angajatul intimatei în funcţia de director la Direcţia Executări Silite, Creanţe Fiscale, potrivit contractului individual de muncă nr. 105/22.03.200 şi actelor adiţionale la acesta, având atribuţiile menţionate în fişa postului semnată de acesta la data de 30.07.2007.
La data de 02.06.2008, societatea intimată a emis ordinul nr. 938, prin care înceta contractul de muncă al salariatului, după expirarea unui preaviz de 20 de zile lucrătoare, cu acordarea unor salarii compensatorii prevăzute de C.C.M. la nivel de unitate pe anii 2008-2009, care a fost comunicat salariatului în aceeaşi zi.
împotriva măsurii concedierii salariatul a formulat contestaţie în termenul legal, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie ale deciziei.
Decizia emisă de intimată, concretizând o măsură de concediere luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C. muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Or, analizând decizia contestată prin prisma cerinţelor de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, Tribunalul a
constatat faptul că accasta nu cuprindea menţiunile obligatorii, în sensul că, deşi s-a menţionat un act decizional în temeiul căruia societatea pârâtă a decis reorganizarea societăţii, respectiv Hotărârea CSI nr. 6/12.05.2008, nu s-a făcut dovada existenţei unui plan de reorganizare/restructurare sau că măsura luată a condus la eficientizarea societăţii. Totodată, nu au fost indicate nici posturile vacante existente în cadrul societăţii, pentru a-i da posibilitatea contestatorului să facă o alegere anterior concedierii.
In ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reţinut următoarele:
In conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie „desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, determinată de unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă [art. 65 alin. (2)]. Stabilind desfiinţarea postului contestatorului prin reorganizarea societăţii, i s-a propus să rămână în continuare în societate pe postul de expert financiar la Direcţia Valorificare Creanţe, însă acesta a refuzat la data de
02.06.2008. Din aceasta cauză s-a emis ordinul contestat, iar contractul a fost desfăcut, conform art. 65 alin. (1) C. muncii. Ca urmare, eliberarea contestatorului din funcţia publică desfiinţată a fost dispusă cu respectarea prevederilor legale.
Răspunzând apărărilor intimatei în sensul că salariatul nu a dorit să rămână în societate pe postul oferit de aceasta, instanţa a apreciat că refuzul său nu poate fi considerat abuziv, câtă vreme postul oferit nu corespundea specializării şi competenţei sale.
Revenind la cauza desfiinţării locului de muncă, pe care intimata o apreciază reală şi serioasă, instanţa a constatat că exigenţele legale (art. 65 C. muncii) nu sunt îndeplinite, pentru a se justifica concedierea salariatului.
Din motivarea ordinului, rezultă că desfiinţarea postului contestatorului nu se încadra în concedierea colectivă dispusă prin aplicarea
H.G. nr. 68/2008, însă ar fi o consecinţă a concedierii colective, întrucât desfiinţarea unor posturi de execuţie a determinat şi desfiinţarea unor posturi de conducere, impunându-se modificarea structurii organizatorice, cu scopul eficientizării activităţii şi evitării disfuncţionalităţilor între direcţiile generale.
S-a reţinut că ocuparea postului de director la Direcţia Executări Silite, Creanţe Fiscale din cadrul Direcţiei Generale Valorificare Creanţe a avut loc prin reintegrarea salariatului dispusă prin hotărârea judecătorească pronunţată în soluţionarea contestaţiilor împotriva ordinului de concediere nr. 8548/11.01.2007 şi a ordinului de trecere în altă funcţie nr. 8072/08.01.2007. Contestaţiile au fost soluţionate prin sentinţa civilă
nr. 483/00.07.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, rămasă irevocabilă, ambele ordine fiind anulate.
Verificând măsura concedierii prin prisma motivelor invocate în ordinul ce o conţine, instanţa a reţinut că angajatorul nu a dovedit că desfiinţarea postului contestatorului arc o cauză reală şi serioasă, cerinţă impusă de art. 65 alin. (2) C. muncii.
Motivarea desfiinţării postului menţionată în ordin conţine termeni generali, arătându-se că se impune, pentru eficientizarea activităţii, evitarea disfuncţionalităţilor între direcţiile generale, corelarea atribuţiilor într-un mod corect şi obiectiv, cu scopul înlăturării unui eventual paralelism şi corelarea cu cadrul legal intern şi internaţional, ce are incidenţă asupra obiectului de activitate, echilibrarea volumului de muncă raportat la capacitatea fiecărui salariat. Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că desfiinţarea postului s-a impus din necesităţi evidente pentru îmbunătăţirea activităţii, nefiind probată imposibilitatea continuării activităţii contestatorului la locul de muncă, independent de buna sau reaua-credinţă a angajatorului.
Din împrejurările cauzei se desprinde concluzia că, în realitate, angajatorul nu a probat în vreun mod că menţinerea acestuia pe un post pe care îl ocupa de 8 ani nu se mai justifică, în timp ce păstrarea altor salariaţi ce ocupă posturi similare, dar care au fost angajaţi ulterior acestuia, ar fi necesară şi oportună.
In lumina celor mai sus expuse, faţă de nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă ale deciziei de concediere contestate, ce a determinat caracterul nelegal şi netemeinic al acesteia, Tribunalul, văzând dispoziţiile art. 76 şi art. 78 C. muncii, a admis contestaţia precizată şi completată, a anulat Ordinul nr. 938/02.06.2008, a repus părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, prin reintegrarea contestatorului în postul şi funcţia avute anterior concedierii şi la solicitarea contestatorului [conform art. 78 alin. (2)], a obligat angajatorul Ia plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data concedierii şi până la efectiva reintegrare.
Pentru motivele menţionate, instanţa a respins cererea de anulare a adresei nr. 3261/14.05.2008 ca neîntemeiată.
Contestatorul a solicitat şi obligarea intimatei la plata unor daune morale în cuantum de 200.000 lei, în temeiul art. 269 alin. (1) C. muncii
Deşi este incontestabil că acesta a suferit un prejudiciu moral prin faptul că este a doua oară când intimata îl pune în postura de fi concediat în mod nelegal, doar simpla afirmare a unor suferinţe psihice şi atingerea adusă prestigiului profesional al persoanei, nesusţinută de probe, nu face admisibilă cererea formulată. Admiterea unei asemenea cereri este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din
care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus salariatului, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăşi existenţa măsurii desfacerii disciplinare a contractului de muncă.
Pe de altă parte, pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie să aibă o anumită gravitate, să se datoreze culpei angajatorului care să-l fi sancţionat pe nedrept şi să fi rezultat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul, condiţii care, de asemenea, nu au fost probate de către contestator, motiv pentru care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs A.V.A.S. şi recurentul-contestator N.M., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin decizia civilă nr. 4279/10.06.2009, a fost respins recursul formulat de recurenta-intimată A.V.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 319/15.01.2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu recurentul-contestator N.M., ca nefondat, a fost admis recursul formulat de recu-rentul-contestator N.M., a fost modificată în parte sentinţa recurată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata a 30.000 lei, cu titlu de daune morale către reclamant şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
In motivarea deciziei, s-a reţinut că recurentul-contestator a fost salariatul recurentei-intimate A.V.A.S., fiind angajat pe funcţia de director în cadrul Direcţiei Executări Silite, Creanţe Fiscale, în baza contractului individual de muncă nr. 105/22.03.2000 şi actelor adiţionale la acesta.
Prin Ordinul nr. 938/02.06.2008, angajatorul a dispus încetarea contractului de muncă al salariatului, după expirarea unui preaviz de 20 de zile lucrătoare, măsura fiind luată în baza H.G. nr. 68/2008, Hotărârii CSI nr. 6/12.05.2008 privind aprobarea noii structuri organizatorice şi ROI al A.V.A.S., intrată în vigoare din 02.06.2008 şi în baza prevederilor art. 65 C. muncii.
Aşa cum rezultă din conţinutul acesteia, decizia este motivată pe faptul desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator, ca urmare a modificării structurii organizatorice a A.V.A.S. prin Hotărârea CSI nr. 6/12.05.2008, modificare ce a fost dispusă pentru eficientizarea activităţii şi evitării disfuncţionalităţilor între direcţiile generale şi corelarea atribuţiilor într-un mod corect şi obiectiv cu scopul de a înlătura un eventual paralelism şi corelarea acestora cu actualul cadru intern şi internaţional ce au incidenţă asupra obiectului de activitate al A.V.A.S., precum şi echilibrarea volumului de muncă raportat la capacitatea fiecă-
rui salariat. In ordin este indicată şi H.G. nr. 68/2008 pentru modificarea
şi completarea art. 4 din H.G. nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea A.V.A.S., ce a avut ca rezultat concedierea colectivă şi diminuarea numărului de posturi de la 610 la 510.
Curtea a constatat că, faţă de temeiul de drept care a stat la baza conccdierii, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 74 C. muncii, potrivit cărora decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Or, analizând ordinul contestat prin prisma cerinţelor obligatorii de formă, Curtea a reţinut lipsa menţiunii prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, respectiv „lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite”.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, în măsura în care, la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile (cât şi obligaţia să acorde reclamantului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant), să menţioneze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerinţă legală obligatorie nu a fost respectată.
Prevederile art. 64 C. muncii, referitoare atât la obligaţia legală pozitivă anterioară concedierii, ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, cât şi la menţiunea în cuprinsul deciziei, potrivit art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor art. 74 alin. (1) C. muncii, care indică expres menţiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art. 68 C. muncii, respectiv menţiunea de la lit. c), fiind evidentă intenţia legiuitorului ca restul menţiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Prin urmare, art. 74 lit. d) C. muncii instituie direct o condiţie de formă, iar indirect o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, numai pentru a nu mai reitera conţinutul acestuia.
Aceeaşi interpretare se impune şi prin completarea acestor prevederi cu prevederile art. 80 alin. (1) şi (2) din Contractul colectiv de muncă
unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Or, această obligaţie nu a fost îndeplinită de către intimată, deoarece simpla ofertă a unui singur post (cel de expert financiar) nu echivalează cu lista tuturor posturilor vacante şi nu a realizat scopul propus de legiuitor, respectiv protecţia salariatului. Obligaţia de a comunica aceste posturi ar rămâne fară finalitate, fiind doar iluzorie, dacă angajatorul ar putea eluda măsurile legale de protecţie a salariaţilor în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana acestora, nefiind suficientă simpla formalitate a oferirii unui alt loc de muncă. Salariatului trebuie să i se dea posibilitatea efectivă, concretă să opteze pentru unul dintre aceste posturi din lista completă, deoarece legea nu apără drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete, efective.
Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art. 76 alin. (1) C. muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută cid validitatem.
In ceea ce priveşte temeinicia măsurii luate, în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă determinată de dificultăţile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă [art. 65 alin. (2) C. muncii].
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală, când are un caracter obiectiv şi este serioasă, când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Curtea a constatat că în perioada precedentă, recurenta-intimată a recurs la concedieri colective, reducând numărul posturilor de la 610 la 510. Postul recurentului nu a fost inclus în această reorganizare, deşi desfiinţarea ulterioară este motivată tocmai pe faptul concedierii colective anterioare. Dacă urmarea, aşa cum a motivat, eficientizarea activităţii şi evitării disfuncţionalităţilor între direcţiile generale şi corelarea atribuţiilor într-un mod corect şi obiectiv, cu scopul de a înlătura un
eventual paralelism şi corelarea acestora cu actualul cadru intern şi internaţional ce au incidenţă asupra obiectului de activitate al A.V.A.S., precum şi echilibrarea volumului de muncă raportat la capacitatea fiecărui salariat, intimata ar fi observat necesitatea desfiinţării postului încă din perioada preliminară concedierii colective.
Desfiinţarea unui post, ulterior concedierii colective, dar motivată tocmai pe desfiinţarea posturilor de execuţie ca urmare a concedierii colective, nu se încadrează în condiţiile art. 65 alin. (1) C. muncii, urmărindu-se în fapt înlăturarea salariatului, şi nu desfiinţarea postului, deoarece această finalitate era uşor de observat încă din momentul concedierii colective.
In mod corect s-a constatat că intimata nu a dovedit în mod real, concret că suprimarea celor 100 de posturi a necesitat redimensionarea posturilor de conducere şi desfiinţarea celui ocupat de contestator, în condiţiile în care, potrivit noii organigrame, rezultă că marea majoritate a direcţiilor şi departamentelor s-au păstrat în cadrul noii structuri create şi a avut loc mai mult o migraţiune a posturilor între departamente, şi nu o restructurare a posturilor în raport de nişte criterii obiective
In situaţia în care reorganizarea activităţii ar fi fost făcută în raport de criterii clare şi pertinente, este greu de crezut că, ulterior unei concedieri colective, ar mai fi fost necesară desfiinţarea altor posturi sau că la nivelul societăţii ar mai fi existat posturi vacante de natura celui oferit contestatorului.
In aceste condiţii, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond, văzând dispoziţiile art. 76 şi art. 78 C. muncii, a admis contestaţia şi a anulat ordinul nr. 938/02.06.2008, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, prin reintegrarea contestatorului în postul şi funcţia avute anterior concedierii şi plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data concedierii şi până la efectiva reintegrare.
In ceea ce priveşte recursul recurentului-contestator, Curtea a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 C. muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului faţă de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale: existenţa contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciul şi faptă, precum şi vinovăţia.
Aşa cum s-a arătat, contestatorul avea calitatea de salariat al intimatei la data producerii prejudiciului. Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în emiterea unei decizii (ordin) de concediere nelegale de către angajator, nelegalitatea şi netemeinicia acesteia fiind analizate mai sus. Prejudiciul constă în atingerea adusă imaginii şi demnităţii contestatorului prin emiterea deciziei de concediere nelegalc. Instanţa a reţinut din materialul probator administrat în cauză faptul că este a doua oară când intimata îl pune în postura de a fi concediat în mod nelegal. De asemenea, acesta a avut un post de conducere timp de 8 ani, bucurându-se de prestigiu profesional, având nevoie de autoritate în faţa subordo-
naţilor. In aceste condiţii, concedierea abuzivă, act ce face parte dintr-un şir de acţiuni prin care s-a urmărit înlăturarea acestuia din cadrul insti-
tuţiei intimate, este, fară îndoială, un act cauzator de prejudiciu. In acest fel, Curtea a analizat şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu. In privinţa vinovăţiei, având în vedere materia contractuală a raportului juridic dedus judecăţii, s-a instituit principiul răspunderii civile şi pentru fapta săvârşită cu cea mai uşoară vinovăţie, angajatorul răspunzând şi pentru faptele săvârşite din culpă.
