Imposibilitatea acordării concomitente a despăgubirii pentru concediere nelegală, prevăzută de art. 78 C. muncii şi a compensaţiilor pentru concediere prevăzute de art. 67 C. muncii
1. Anularea concedierii are drept consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară prin reintegrarea salariatului în funcţia deţinută anterior şi plata despăgubirii egale cu salariul indexat, majorat
şi reactualizat şi celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat de la concediere la reintegrare, prevăzută de art. 78(1] C. muncii.
2. Instanţa este obligată ca, odată cu anularea concedierii, să oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Chiar dacă reclamanţii nu solicită acest lucru,
9 7
fiind incidente dispoziţiile art. 38 C. muncii, potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, din oficiu, instanţa trebuie să dea eficienţă dispoziţiilor art. 78 C. muncii.
3. Foştii salariaţi nu pot beneficia, ca urmare a anulării concedierii, şi de plata salariilor prevăzute de art. 78 C. muncii şi de plata compensaţiilor care se acordă întocmai în urma concedierii în temeiul art. 67 C. muncii.
C.A. Timişoara, s. lit. mun., dec. nr. 207 din 14 februarie 2008, Jurindex
Notă: Cu privire la caracterul imperativ al art. 78 C. muncii, se impun câteva precizări legate de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil. în situatia anulării concedierii, fără ca fostul salariat să solicite reintegrarea şi plata despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la concediere până la reintegrare, există în practică şi soluţii contrare celei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, expusă mai sus. Astfel s-a considerat că, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa nu poate acorda despăgubirea prevăzută de art. 78 C. muncii, dacă salariatul precizează concret că nu o solicită.
Prin sentinţa civilă nr. 1261, pronunţată de Tribunalul Arad, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii E.J. şi L.S. împotriva
SC E.N. SRL. In consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a deciziilor de concediere nr. 38/02.05.2007, nr. 36/02.05.207 şi nr. 32/02.05.2007 pentru nerespectarea procedurii prevăzute de lege; s-au anulat deciziile de concediere şi s-a dispus emiterea unor noi decizii, cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SC E.N. SRL şi la nivelul SC E. SA; s-a obligat unitatea la respectarea dreptului de preaviz prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în caz contrar fiind obligată unitatea la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi reactualizat şi celelalte drepturi salariale ce reveneau angajaţilor. A fost respins capătul de cerere privind obligarea unităţii la plata compensaţiilor prevăzute în Planul social încheiat între SC E. SA şi Federaţia sindicatelor libere, în
Hotărârea Consiliului de administraţie al SC E. SA, în procesul de reorganizare al SC E. SA cât şi în contractele colective de muncă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorii au fost salariaţii unităţii intimate, iar la data de
02.05.2007 a fost emisă de către unitatea angajatoare SC N. SRL decizia de concediere a acestora, prin care intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă a contestatorilor în temeiul art. 65 C. muncii, fiind concediaţi peste 10 salariaţi din totalul cuprins între 20 şi 100 salariaţi ai unităţii intimate. Aplicabile sunt dispoziţiile art. 68 C. muncii, concedierea fiind una colectivă. Unitatea intimată arată că motivul încetării activităţii îl reprezintă desfiinţarea posturilor ocupate de
salariaţi ca urmare a reorganizării activităţii. In cuprinsul deciziei se face referire la faptul că SC E. SRL nu dispune de posturi vacante compatibile cu pregătirea salariaţilor, iar la desfiinţarea posturilor aferente criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere nu se pot aplica.
Tribunalul a reţinut că nu s-a respectat procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 70-71 C. muncii, referitoare la notificările adresate Inspectoratului teritorial de muncă, iar aceasta atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere. A mai reţinut că nu angajatorul nu a respectat prevederile art. 54 din Contractul colectiv de muncă încheiat între SNP E. SA şi salariaţii reprezentaţi de G.E., care sunt aplicabile conform art. 69 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul E.N. SRL.
Cu privire la plata compensaţiilor acordate conform art. 4 din Planul social, pretinse de reclamanţi, a reţinut că acţiunea este nedovedită, nefiind depus acest plan la dosar.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii L.S.Ş. şi E.J. şi pârâta SC E.N. SRL.
Reclamanţii şi-au întemeiat recursul, generic, pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. şi au criticat sentinţa ca neîntemeiată, pentru greşita respingere a capătului de cerere prin care s-au pretins compensaţiile prevăzute în planul social, susţinând că la dosar se află proiectul de concediere colectivă emis de SC E. SA şi acest proiect prevede că în cazul salariaţilor cu o vechime între 5 şi 15 ani se acordă 12 salarii medii brute. S-a mai criticat sentinţa şi pentru neacordarca unei indemnizaţii egale cu salariul cuvenit pe două luni pentru nerespectarea termenului legal de preaviz, drept prevăzut de proiectul de concediere colectivă şi de art. 48 din Contractul colectiv de muncă al SC E. SA, precum şi pentru neacordarea drepturilor băneşti prevăzute de art. 50 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivelul SC E. SA – 3 salarii medii nete.
Pârâta SC E.N. SRL a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii în tot şi şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în motivarea recursului s-a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că măsura concedierii s-a datorat problemelor financiare, în
realitate având loc o reorganizare decisă de asociatul majoritar SC E. SA, care a hotărât preluarea activităţii de distribuţie a carburanţilor desfaşurată de SC E.N. SRL de către o altă societate, SC E.P. Distri-bution SRL, iar reclamanţii nu au fost de acord cu transferul la această societate, aşa cum li s-a ofertat. S-a mai susţinut că prin decizia de concediere li s-a respectat dreptul la preaviz conform Codului muncii şi, totodată, li s-au acordat 3 salarii nete compensatorii, plus 2 salarii de bază ca indemnizaţie de concediere. S-a mai susţinut de către pârâta-recurentă că la data emiterii deciziei de concediere contractul colectiv de muncă nu mai era în vigoare, iar prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de SC E. SA nu sunt aplicabile, cele două societăţi fiind distincte.
Prin concluziile scrise depuse de pârâta SC E.N. SRL, s-a solicitat respingerea recursului, prcluându-se susţinerile din propriile motive de recurs. S-a mai susţinut, în plus, că nu a avut loc o concediere colectivă.
Prin decizia civilă nr. 207 din 14 februarie 2008, Curtea de Apel Timişoara, examinând cauza în raport de motivele de recurs şi, totodată, sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a constatat că ambele recursuri sunt fondate şi a dispus modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul că: obligă pârâta la plata către reclamanţi a unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi reactualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanţii cu începere de la data desfacerii contractului de muncă şi până la pronunţarea prezentei decizii – 14.02.2008; respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de concediere şi respectarea preavizului; menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate; compensează cheltuielile pentru următoarele considerente:
Pârâta nu a făcut dovada, în faţa instanţei de fond, că nu ar fi avut loc o concediere colectivă şi nici că a respectat procedura impusă de dispoziţiile art. 70-71 C. muncii aşa cum corect s-a reţinut. Prin urmare, s-a reţinut în mod justificat că sunt incidente dispoziţiile art. 76 C. muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege fiind lovită de nulitate absolută.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 C. muncii, instanţa a dispus, în mod corect, anularea deciziilor de concediere şi cu privire la acest aspect criticile pârâtei nu sunt fondate. Instanţa, în raport de dispoziţiile imperative ale Codului muncii, era însă obligată ca odată cu anularea concedierii să oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Chiar dacă reclamanţii nu au solicitat acest lucru prin motivele de recurs, fiind incidente dispoziţiile art. 38 C. muncii, potrivit cărora
salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, din oficiu, instanţa trebuie să dea eficienţă dispoziţiilor art. 78 C. muncii.
Constatând acest aspect de nelegalitate, în baza art. 3041, art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., a fost admis recursul şi a fost modificată sentinţa, în sensul că pârâta a fost obligată la plata drepturilor salariale de care au fost lipsiţi reclamanţii recurenţi de la data concedierii şi până la data pronunţării prezentei decizii.
Recursul pârâtei este fondat pentru următorul motiv, constatat în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
In conformitate cu dispoziţiile art. 78 C. muncii, în cazul în care constată nulitatea concedierii sau netemeinicia ei, instanţa anulează decizia de concediere, obligă la despăgubiri egale cu drepturile salariale şi, la solicitarea salariaţilor, repune părţile în situaţia anterioară concedierii. Reclamanţii nu au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară dar, fară vreun temei legal, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de conccdiere şi la respectarea preavizului, o asemenea obligaţie neputând fi impusă angajatorului.
Prin urmare, aceste capete de cerere au fost admise în mod nelegal şi pentru acest motiv, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a fost modificată sentinţa în sensul respingerii lor.
Criticile formulate de pârâtă cu privire la inexistenţa unei concedieri colective sunt nefondate, acest aspect nefiind invocat şi dovedit în faţa instanţei de fond, deşi, conform art. 287 C. muncii, angajatorul avea sarcina probei şi obligaţia să depună dovezi în apărare până la prima zi de înfăţişare.
Criticile cu privire la neacordarea compensaţiilor sunt nefondate pentru următoarele motive: reclamanţii au contestat legalitatea
concedierii şi, totodată, au solicitat despăgubiri egale cu salariul indexat majorat şi reactualizat. Aceştia nu pot însă beneficia şi de plata salariilor ca urmare a anulării concedierii şi de plata compensaţiilor care se acordă întocmai în urma concedierii şi pentru acest motiv a fost menţinută sentinţa cu privire la acest aspect.
