1. Nu există temei legal care să permită angajatorului repunerea în fiinţă a unui contract de muncă pe care l-a desfăcut în mod unilateral după data desfacerii acestuia şi nici temei contractual, întrucât prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voinţa sa unilaterală, dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat.
2. Deciziile emise după data încetării raporturilor de muncă dintre părţi sunt caduce, angajatorul neputând emite decizii referitoare la executarea, încetarea etc. contractului individual de muncă dintre părţi decât pe perioada existenţei acestuia. în lipsa revocării
deciziei de concediere până la momentul la care aceasta îşi produce efectele (data comunicării către salariat), „revocarea” deciziei comunicate salariatului şi contestate de acesta în instanţă şi emiterea unei noi decizii de încetare a aceluiaşi contract individual de muncă al salariatului deja concediat sau orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu pot produce niciun efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.
3. Revocarea deciziei de concediere şi emiterea unei noi decizii pentru a face respectate prevederile referitoare la durata preavizului nu sunt de natură să repună în vigoare un contract de muncă încetat la o dată anterioară. După încetarea contractului de muncă prin concediere, raporturile de muncă dintre părţi nu pot fi reluate decât fie prin încheierea unui nou contract de muncă, fie prin anularea cu caracter retroactiv a actului de concediere de către instantă; în caz contrar s-ar permite angajatorului care a dat eficienţă încetării contractului de muncă al salariatului să revină temporar asupra actului astfel emis şi să scoată actul nul de sub controlul instanţei, cât şi să i se permită să salvgardeze actul lovit de nulitate prin emiterea unor acte reparatorii şi cu efect retroactiv.
4. Nu există posibilitatea legală ca angajatorul să emită acte unilaterale cu efect retroactiv, actele unilaterale ale angajatorului producând efecte de la data comunicării lor salariatului, numai nulitatea putând retroactiva, iar nulitatea nu se poate constata sau pronunţa în cazul deciziei de concediere decât de către instanta de
judecată, potrivit prevederilor art. 76-781 J C. muncii, care reglementează controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 6660 din 18 noiembrie 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 3416/23.04.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte cererile concxe, astfel cum au fost precizatc, a admis contestaţia precizată, formulată de contestatorul N.E.J. în contradictoriu cu intimata SC N.E. SRL, a dispus anularea deciziilor de concediere nr. 1/12.02.2008 şi nr. 4/08.05.2008, emise de intimată, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziilor anulate prin reintegrarea contestatorului în postul şi funcţia deţinută anterior emiterii deciziilor de concediere şi obligarea intimatei la plata către contestator a unor despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate pe perioada înce-
pând cu 30.06.2008 şi până la reintegrarea efectivă şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că recurentul-contestator a fost angajatul societăţii pârâte în funcţia de „asistent comercial”, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat cu contestatorul în data de 21.11.2005, înregistrat la I.T.M. sub nr. 3265 din 12.12.2005.
Prin decizia nr. 1/12.02.2008 comunicată contestatorului la data de
07.03.2008 s-a dispus de către intimată „desfacerea contractului individual de muncă încheiat cu N.E.J., încadrat în funcţia de asistent comercial, începând cu data de 14.03.2008”, conform prevederilor art. 65 C. muncii, având în vedere decizia SC N.E. SRL din 10.02. 2008, de modificare a structurii de personal.
Ulterior, după data comunicării citaţiei (comunicare ce s-a făcut la data de 18.03.2008, după expirarea datei de încetare a contractului individual de muncă al salariatului, respectiv după data de 14.03.2008, prevăzută în decizia de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1 din 12 februarie 2008 şi chiar după data la care contractul individual de muncă al salariatului a încetat prin expirarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare ce a început să curgă la data de 07.03.2008), la data de
08.05.2008, dată la care contractul individual de muncă al salariatului încetase prin efectul primei decizii comunicate salariatului, intimata emite două decizii consecutive: decizia nr. 3 din 08.05.2008, de revocare a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă al contestatorului, respectiv a deciziei nr. 1 din 12.02.2008, urmată de emiterea unei noi decizii de concediere, respectiv decizia nr. 4/08.05.2008, comunicată contestatorului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire (data confirmării primirii fiind 13.05.2008), prin care se decidc încetarea contractului de muncă începând cu data de 30 iunie 2008, în baza art. 65 C. muncii şi cu respectarea dispoziţiilor art. 73 C. muncii.
In legătură cu efectele comunicării deciziei de conccdiere a salariatului, efecte produse potrivit legii şi cu posibilitatea angajatorului de a reveni asupra deciziei de concediere în mod unilateral după producerea acestor efecte, Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 74 alin. (1) C. muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris, iar potrivit art. 75 C. muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului. Efectul specific al comunicării deciziei de concediere îl reprezintă încetarea contractului individual de muncă al salariatului.
Tribunalul a constatat că preavizarea contestatorului s-a făcut în cazul deciziilor contestate odată cu comunicarea deciziei de concediere,
fiind concomitentă cu aceasta. Tribunalul a reţinut două aspecte de nelegalitate:
Un prim aspect de nelegalitate vizează nerespectarea de către angajator a obligaţiei de a încunoştinţa salariatul anterior emiterii deciziei de concediere cu privire la desfiinţarea locului său de muncă şi de aducere la cunoştinţa acestuia a duratei preavizului şi a datei concrete de începere a termenului de preaviz. Or, aşa cum îi este şi denumirea, preavizul este anterior concedierii şi are scopul de a înştiinţa persoana al cărei loc de muncă urmează a fi desfiinţat despre luarea măsurii încetării contractului său individual de muncă la data expirării termenului de preaviz.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din interpretarea sistematică şi logică a reglementării, textul urmând a primi o interpretare sistematică, prin raportare la conţinutul întregului act normativ, textele inter-pretându-se unele prin altele, dându-se acestora interpretarea ce rezultă din întregul act, cât şi din locul pe care îl ocupă textul analizat în cadrul actului normativ interpretat.
Astfel, întreaga secţiune a 6-a din Capitolul V, „încetarea contractului individual de muncă”, poartă denumirea „Dreptul la preaviz”. Acest drept este reglementat de art. 73 C. muncii printr-un text anterior şi distinct de prevederile ce reglementează conţinutul deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, prevederi reglementate în art. 74 C. muncii, astfel încât se exclude interpretarea că preavizul ar putea fi inclus în cuprinsul deciziei de concediere, astfel cum a procedat intimata.
Concluzia că acordarea preavizului salariatului este anterioară emiterii deciziei de concediere şi comunicării acesteia către salariat se desprinde indubitabil din prevederile art. 73 alin. (3) C. muncii: „(3) în situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, cu excepţia cazului prevăzut la art. 51 alin. (2)”, prin raportare la prevederile art. 75 C. muncii: „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, fiind exclusă interpretarea în care ar putea produce efecte atât suspendarea contractului de muncă şi, implicit, a termenului de preaviz, cât şi încetarea contractului individual de muncă prin emiterea şi comunicarea deciziei de concediere.
De altfel, textele contractelor colective de muncă referitoare la acordarea preavizului sunt neîndoielnice în sensul că angajatorului îi revine obligaţia de a comunica în scris angajatului afectat perioada de preaviz de 20 de zile lucrătoare, anterior emiterii deciziei de concediere, întrucât emiterea acestei decizii şi comunicarea acesteia salariatului echivalează cu încetarea contractului individual de muncă (produce efectul încetării contractului individual de muncă al acestuia, potrivit
prevederilor art. 75 C. muncii), astfel încât o comunicare concomitentă presupune neacordarea, în fapt, a preavizului.
In această ipoteză, fie contractul individual de muncă al salariatului încetează la data comunicării deciziei de concediere, situaţie în care angajatorul nu a acordat preavizul prevăzut de lege iar menţiunea din cuprinsul deciziei referitoare la durata preavizului acordat este fictivă, astfel încât disimulează realitatea – iar înscrierea unei menţiuni fictive echivalează cu lipsa acestei menţiuni -, fie angajatorul „ignoră” prevederea legală referitoare la efectele comunicării deciziei de concediere, cu consecinţa că situează data desfacerii contractului individual de muncă
la un moment incert, undeva după momentul comunicării deciziei, cu ignorarea prevederilor art. 75 C. muncii.
Aşadar, angajatorul nu poate dispune în acelaşi timp concedierea şi efectuarea perioadei de preaviz. Tribunalul a constatat că în acest caz urmează a se da eficienţă prevederii legale, respectiv prevederii art. 75 C. muncii, referitoare la producerea efectului încetării contractului individual de muncă al salariatului la data comunicării deciziei de concediere, aceste efecte producându-se în virtutea legii, iar nu actelor angajatorului emise cu ignorarea prevederii legale.
In acest context, decizia de revocare a deciziei de concediere anterioară este lipsită de temei legal şi în acelaşi timp contravine unor dispoziţii legale (nu există temei legal care să permită angajatorului să repună în fiinţă un contract de muncă pe care l-a desfăcut în mod unilateral după data la care a procedat la desfacerea acestuia), precum şi de temei contractual (întrucât, prin ipoteză, raporturile de muncă au încetat prin voinţa unilaterală a angajatorului, care nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat) şi, în plus, aceste decizii ulterioare au fost emise după data încetării raporturilor de muncă dintre părţi, situaţie în care ar deveni caduce, fiind evident că angajatorul nu poate emite decizii referitoare la executarea, încctarea etc. contractului individual de muncă dintre părţi decât pe perioada existenţei acestuia. Astfel, în lipsa revocării deciziei de conccdicre până la momentul la care aceasta îşi producc efectele (data comunicării acesteia către salariat), „revocarea,, la data de
08.05.2008 a decizici deja comunicate salariatului şi contestată de acesta în instanţă şi emiterea unei noi decizii de încetare a aceluiaşi contract individual de muncă al salariatului deja concediat sau orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce niciun efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.
Chiar şi în situaţia în care s-ar ignora prevederea legală referitoare la momentul producerii efectelor deciziei de concediere, se poate constata
că la data de 08.05.2008, data emiterii celor două decizii, respectiv nr. 3/08.05.2008 de revocare şi nr. 4/08.05.2008 de concediere a salariatului, contractul individual de muncă al salariatului încetase oricum, prin expirarea datei prevăzute în cuprinsul său ca dată a încetării (desfacerii), respectiv data de 14.03.2008, sau cel mai târziu la data de 07.04.2008, dată la care au expirat cele 20 de zile lucrătoare de preaviz acordate de angajator şi care ar fi început să curgă de la data comunicării primei decizii de concediere cu preaviz concomitent, respectiv de la 07.03.2008.
împrejurarea că intimata a dat eficienţă primei decizii de concediere a salariatului şi a procedat la desfacerea în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii a contractului individual de muncă al acestuia la data de 14.03.2008, înscrisă în cuprinsul deciziei nr. 01/12.02.2008, rezultă şi din înscrierea acestei menţiuni în carnetul de muncă al salariatului, anterior datei emiterii deciziei de revocare, astfel încât, după data de 14.03.2008, raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin producerea efectelor acestei decizii.
Intimata, după solicitarea de către contestator a efectuării controlului de legalitate a concedierii de către instanţa de judecată şi deci pe parcursul soluţionării cauzei, cunoscând cauza şi critica de nulitate, a procedat la „revocarea deciziei de concediere” şi la emiterea unei noi decizii pentru a face respectate prevederile referitoare la durata preavizului. Acest fapt nu este de natură să repună în vigoare un contract de muncă încetat la o dată situată anterior, după încetarea acestui contract de muncă prin concediere raporturile de muncă dintre părţi neputând fi reluate decât fie prin încheierea unui nou contract de muncă, fie prin anularea cu caracter retroactiv a actului de concediere de către instanţă.
In caz contrar, s-ar permite angajatorului care a dat eficienţă încetării contractului de muncă al salariatului să revină temporar asupra actului astfel emis şi să scoată actul nul de sub controlul instanţei, cât şi să i se permită să salvgardeze actul lovit de nulitate prin emiterea unor acte reparatorii şi cu efect retroactiv.
De altfel, angajatorul nu poate suplini prin act unilateral de voinţă consimţământul salariatului la reluarea raporturilor de muncă după data încctării contractului de muncă şi nici nu are posibilitatea (prevăzută de lege) de a suplini inexistenţa raporturilor de muncă şi executarea contractului de muncă pe perioada cuprinsă între data conccdierii salariatului şi la data la care „decide” revocarea deciziei de concediere, întrucât, faţă de caracterul succesiv al executării prestaţiilor contractului de muncă, decizia de revocare nu poate suplini lipsa acestor prestaţii şi inexistenţa, în concret, a unor raporturi de muncă în perioada cuprinsă între data de 14.03.2008 şi data emiterii deciziei de revocare, respectiv
08.05.2008,
Mai mult, nu există posibilitatea legală ca angajatorul să emită acte unilaterale cu efect retroactiv, actele unilaterale ale angajatorului producând efecte de la data comunicării lor salariatului, numai nulitatea putând retroactiva, iar nulitatea nu se poate constata sau pronunţa în cazul deciziei de concediere decât de către instanţa de judecată, potrivit prevederilor art. 76-78 C. muncii care reglementează controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale.
Având în vedere împrejurarea că angajatorul a procedat nelegal la emiterea a două decizii de concediere a salariatului, Tribunalul a constatat că prima decizie comunicată salariatului a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatului la data de 07.03.2008, potrivit art. 75 C. muncii, sau cel mai târziu la data de 07.04.2008 (data expirării termenului de preaviz acordat prin acea decizie), astfel încât celelalte două decizii ulterioare sunt caduce, întrucât tind să repună în fiinţă, cu efect retroactiv şi în lipsa unor prevederi legale, în lipsa consimţământului salariatului şi în lipsa existenţei unor raporturi de muncă între data producerii efectelor primei decizii şi data „revocării” acesteia, un contract de muncă ce încetase cu mai mult de două luni anterior „reluării” prin voinţa unilaterală a angajatorului a raporturilor de muncă, astfel încât nu pot produce efectele în scopul cărora au fost emise.
în acest context, Tribunalul a constatat că susţinerea rămânerii fară obiect a contestaţiei reclamantului formulată împotriva decizie nr. 1 din
12.02.2008 nu poate fi primită, Tribunalul procedând la analizarea
acesteia sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei. In acest context, Tribunalul a analizat atât legalitatea şi temeinicia măsurii concedierii luate de intimată prin emiterea celor două decizii de concediere, cât şi respectarea la emiterea acestora a procedurii prevăzute de lege.
Prin decizia civilă nr. 6660/18.11.2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată SC E. SRL, reţinând următoarele:
Referitor la acordarea termenului de preaviz, Curtea a observat că, în cauză, recurenta a procedat în mod nelegal la emiterea a două decizii de concediere a intimatului. Prima dintre acestea a produs efectul încetării contractului de muncă al salariatului la data de 07.03.2008, conform art. 75 C. muncii.
Celelalte două decizii de concediere în mod corect au fost apreciate de Tribunal ca fiind caduce. Nu se poate admite repunerea în fiinţă a raporturilor de muncă la iniţiativa unilaterală a angajatorului, în absenţa consimţământului salariatului.
