Revocarea unei decizii de concediere este posibilă cu condiţia să îmbrace o formă similară actului pe care îl revocă, ceea ce înseamnă cerinţa formei scrise drept condiţie ad validitatem a deciziei de revocare a deciziei de concediere, grefată însă pe o manifestare expresă a angajatorului în sensul revocării actului emis anterior.
Cerinţa de formă a deciziei de concediere se referă la
„durată”, iar nu la data de început şi de sfârşit a unui termen de preaviz, fiind îndeplinită în măsura în care menţionează termenul de preaviz ca durată totală, ca număr total de zile lucrătoare în care salariatul al cărui loc de muncă a fost desfiinţat se găseşte în situaţia specială a unei persoane al cărei raport de muncă va înceta în viitor ia un moment determinat.
Data la care raportul de muncă va înceta nu poate fi cunoscută cu exactitate decât în plan ipotetic, acest termen putând fi întrerupt pentru diverse motive, cum ar fi de exemplu starea de incapacitate temporară de muncă a salariatului aflat în preaviz, motiv pentru care, pentru a se respecta cerinţa de legalitate, este suficientă menţiunea duratei totale a preavizului în decizia de concediere, cu condiţia ca momentul încetării
raportului de muncă să fie determinat de angajator sau determinabil prin raportare la data comunicării actului juridic către salariatul în cauză.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5339/R din 10 octombrie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 5825/02.06.2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia tardivităţii contestării deciziei nr. 7/11.08.2010, a admis în parte acţiunea formulată de contestatoarea T.M.M. în contradictoriu cu intimata SC D.R. SRL, astfel cum a fost modificată, a anulat decizia nr. 448B/14.06.2010 de concediere, a obligat intimata să reintegreze contestatoarea pe postul deţinut anterior concedierii, a obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi la celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit începând cu data concedierii şi până la efectiva reîncadrare; a respins ca tardiv formulată contestaţia împotriva deciziei nr. 7/15.08.2010 şi ca neîntemeiate capetele de cerere privind anularea deciziei nr. 1 /14.05.2010 şi 447B/14.06.2010, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că T.M.M. a fost salariata intimatei SC D.R. SRL începând cu data de 04.01.2008, pe postul de igienist.
Prin decizia nr. 1/14.05.2010, intimata a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părţi în baza dispoziţiilor art. 65 C. muncii. în motivarea deciziei s-a arătat că „SC D.R. SRL a suferit o restructurare şi o reorganizare majoră a activităţii sale, posturi din departamentele marketing, vânzări şi consultanţă fiind suprimate din structura funcţional-organizatorică a societăţii. Această restructurare a fost consecinţa restructurării activităţii şi a reorganizării internaţionale a societăţii mamă şi a subsidiarilor acesteia, incluzând schimbarea denumirii, precum şi a reducerii majore a
bugetului, pe fondul crizei financiare şi economice internaţionale”. De asemenea, se menţionează că preavizul de 20 de zile începe să curgă de la data comunicării deciziei, iar raporturile de muncă încetează la data expirării preavizului.
întrucât contestatoarea a refuzat primirea deciziei, angajatorul a comunicat-o prin judecătoresc prin notificarea nr. 176/
20.05.2010. începând cu 18.05.2010, contestatoarea s-a aflat în concediu medical până la 13.06.2010. în timp ce se afla în concediu medical, contestatoarea s-a prezentat la serviciu în data de 11.06.2010 şi a acceptat înmânarea deciziei de concediere nr. 1/14.05.2010, semnând de primire.
întrucât a apreciat că, în speţă, comunicarea deciziei de concediere în perioada în care salariata se afla în concediu medical ar atrage invalidarea ei, angajatorul a emis la data de 14.06.2010 decizia nr. 447B, prin care a dispus revocarea deciziei nr. 1/14.05.2010.
Tribunalul a apreciat că prin emiterea deciziei nr. 447B/14.06.2010 prima decizie de concediere nr. 1/14.05.2010 a rămas fară efect.
Atât doctrina de specialitate, cât şi practica judecătorească recunosc dreptul angajatorului de a-şi revoca deciziile de concediere cât timp raporturile juridice de muncă dintre părţi nu au încetat, nefiind necesar acordul salariatului în acest sens. Doctrina de specialitate acceptă posibilitatea angajatorului de a revoca o decizie de concediere pe motiv de nelegalitate a acesteia, având în vedere că nu constituie un act jurisdicţional, precum şi împrejurarea că nu există niciun text legal pozitiv în legislaţia muncii care să interzică actul de revocare.
Nu interesează, în opinia instanţei, dacă motivul de nelegalitate invocat de angajator pentru revocarea deciziei de concediere este întemeiat sau dacă angajatorul se află în eroare cu privire la acesta. în consecinţă, s-a apreciat că decizia nr. 447B/14.06.2010 este temeinică şi legală.
Tribunalul a mai reţinut că tot la data de 14.06.2010 angajatorul a emis o nouă decizie de concediere cu nr. 448B, prin care a dispus concedierea salariatei, act decizional despre care arată în întâmpinarea formulată la 05.04.2011 că reprezintă actul în baza căruia au încetat raporturile de muncă dintre părţi. Cu toate acestea, la dosar a fost depusă o a treia decizie de concediere cu nr. 7/11.08.2010, în care se prevede că, începând cu data de 11.08.2010, încetează raporturile de muncă cu contestatoarea în baza dispoziţiilor art. 65 C. muncii. Cu privire la această ultimă decizie intimata a arătat în completarea întâmpinării că a fost emisă la rugămintea contestatoarei de a mai avea venituri până la mijlocul lunii august 2010, fiind înregistrată şi în carnetul de muncă al salariatei. în concluziile scrise însă, intimata a arătat că decizia nr. 448B/14.06.2010 a fost desfiinţată prin acordul părţilor şi a produs toate efectele prevăzute de lege pentru desfiinţarea raporturilor de muncă.
Tribunalul a apreciat că decizia nr. 448B/14.06.2010 nu putea fi revocată de societatea emitentă, chiar şi cu acordul salariatei, fară a se întocmi un înscris în acest sens. Cum dispoziţiile art. 62 alin. (3) şi art. 76
C. muncii republicat prevăd obligativitatea întocmirii în formă scrisă a deciziei de concediere, respectând principiul simetriei actelor juridice rezultă că şi revocarea deciziei de concediere trebuie să îmbrace forma scrisă, condiţie ce ţine de validitatea actului de revocare. Este firesc ca actul care determină ineficienţa unui act juridic pentru care legea cere ca element esenţial forma scrisă să îmbrace şi el forma scrisă. Din acest punct de vedere a fost înlăturată apărarea că o decizie de concediere poate fi revocată implicit sau tacit.
Nefiind revocată decizia nr. 448B/14.06.2010, aceasta şi-a produs pe deplin efectele juridice. Consecinţa este aceea că decizia nr. 7/11.08.2010 nu mai putea avea ca efect încetarea CIM al contestatoarei la data de
11.08.2010, conform menţiunilor din această decizie, întrucât raporturile de muncă erau deja încetate începând cu 09.08.2010, la data expirării preavizului de 20 de zile de la data comunicării deciziei nr. 448B/14.06.2010 la 12.07.2010 prin executor judecătoresc.
De altfel, ultima decizie de concediere nr. 7/11.08.20110 a fost contestată cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii, întrucât, deşi fusese comunicată contestatoarei la data de 11.08.2008, a fost contestată doar la data de 07.04.2011 prin completarea acţiunii.
în concluzie, actul decizional ce a produs efectul încetării raporturilor de muncă dintre părţi a fost decizia 448B/14.06.2010 pe care prima instanţă a analizat-o sub aspectul conţinutului şi al temeiniciei.
La verificarea menţiunilor obligatorii pe care o decizie de concediere trebuie să le cuprindă, Tribunalul a apreciat că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 lit. b) C. muncii, în forma avută la data emiterii deciziei, potrivit cărora decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu durata preavizului. Este evident că prin „durata preavizului” se înţelege data când a început să curgă şi când a expirat, cu precizarea eventual a cauzelor care au determinat suspendarea preavizului conform art. 74 alin. (2) C. muncii şi care au dus la prelungirea duratei acestuia. Menţionarea „duratei preavizului” nu înseamnă precizarea numărului de zile acordate ca preaviz, pentru că acest număr rezultă din CIM sau din CCM.
în cazul dedus judecaţii angajatorul nu numai că a omis să indice în decizie durata preavizului, ci a dispus acordarea acestuia concomitent cu emiterea deciziei de concediere, şi nu anterior, cum era firesc.
Prin definiţie, preavizul presupune înştiinţarea prealabilă a celeilalte părţi despre încetarea raporturilor de muncă având drept scop evitarea consecinţelor negative pe care le-ar produce denunţarea unilaterală a
contractului. Pentru salariat, reglementarea preavizului constituie şi o garanţie a dreptului la muncă şi a stabilităţii în muncă.
Aşadar, preavizul în scopul concedierii reprezintă înştiinţarea făcută salariatului de către angajator despre intenţia sa de a-i desface într-un viitor apropiat contractul de muncă. Aceasta presupune că are loc înainte de emiterea deciziei de concediere şi nu odată cu emiterea acesteia pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 75 C. muncii, decizia de concediere produce efecte în sensul încetării raporturilor de muncă de la data comunicării ei salariatului, or, curgerea preavizului după această dată este lipsită de sens câtă vreme raportul de muncă şi-a încetat existenţa potrivit dispoziţiilor legale.
în speţă, în decizia de concediere intimata a prevăzut că la expirarea duratei preavizului încetează contractul de muncă al contestatoarei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 C. muncii.
Analizând temeinicia deciziei de concediere contestată, Tribunalul a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 65 C. muncii, potrivit cărora concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea CIM determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia, iar desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Are cauză reală şi serioasă când prezintă caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice, transformări tehnologice etc. şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
în practica şi doctrina judecătorească s-a statuat că măsura desfacerii CIM se justifică dacă se face dovada că efectiv a avut loc o reorganizare şi o restrângere de activitate a unităţii, iar acestea corespund unei cerinţe reale, impusă de nevoile unităţii. Or, în speţă, intimata nu a depus la dosar nicio analiză internă, niciun referat sau raport de fundamentare a necesităţii desfiinţării postului ocupat de contestatoare care să convingă instanţa că încetarea raporturilor de muncă reprezenta un mijloc necesar şi totodată suficient pentru creşterea eficienţei activităţii societăţii.
în dovedirea caracterului real al desfiinţării postului ocupat de contestatoare, intimata nu a depus la dosar decât un înscris, „Anunţ privind structura sectorului de vânzări şi Strategii I&L Europa Sud-Estică – SEE”, din care nu rezultă decât faptul că la nivelul grupului internaţional
D. s-au stabilit începând cu 01.01.2010 competenţele persoanelor cu funcţii de conducere din structura I&L din partea de S-E a Europei. Nu rezultă în niciun fel din acest act justificarea necesităţii restructurării societăţii.
Pentru argumentele expuse, apreciind că decizia de concediere nr. 448B/14.06.2010 este netemeinică şi nelegală, Tribunalul a dispus anularea acesteia şi a obligat intimata să reintegreze contestatoarea pe postul deţinut anterior concedierii şi să plătească acesteia o despăgubire.
împotriva acestei hotărâri la data de 08.09.2011 au declarat recurs contestatoarea T.M.M., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 15.09.2011, precum şi intimata SC D. SRL, la data de 15.09.2011.
Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate, după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
Curtea va analiza cu prioritate recursul declarat de societatea intimată, întrucât antamează pretenţia principală dedusă judecăţii, respectiv contestaţia împotriva deciziei de concediere a salariatei contestatoare cu pretenţiile accesorii de reintegrare pe postul deţinut anterior şi plata unei despăgubiri băneşti. întrucât instanţa de fond a dispus anularea deciziei de concediere, cu reintegrarea salariatei şi plata despăgubirii, pentru motive de nelegalitate dar şi de netemeinicie, vor fi cercetate susţinerile recurentei-intimate încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce presupune analiza temeiul legal al hotărârii, a modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.
Ca o precizare prealabilă asupra actelor juridice emise de societatea angajatoare în concretizarea unei singure măsuri de concediere a salariatei T.M.M., fiind dovedit în cauză că prima decizie de concediere nr. 1/14.05.2010 a fost revocată prin decizia nr. 447B/14.06.2010, urmată de decizia de concediere nr. 448B/14.06.2010, urmată de o nouă decizie de concediere nr. 7/15.08.2010, vor fi lămurite efectele juridice produse asupra raportului juridic de muncă dintre părţi.
Curtea consideră că sunt corecte aprecierile primei instanţe în sensul că revocarea unei decizii de concediere este posibilă cu condiţia să îmbrace o formă similară actului pe care îl revocă, ceea ce înseamnă cerinţa formei scrise drept condiţie ad validitatem a deciziei de revocare a deciziei de concediere, grefată însă pe o manifestare expresă a angajatorului în sensul revocării actului emis anterior. Cu alte cuvinte, este necesar ca o decizie de revocare a concedierii să fie făcută prin act juridic în formă scrisă şi să conţină expres menţiunea revocării actului anterior.
Or, aceste condiţii sunt îndeplinite în privinţa deciziei nr. 447B/
14.06.2010 în care într-un articol unic se arată că „se revocă decizia nr. 1/14.05.2010 de desfacere a contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. sub nr. 27/VI/10.01.2001 (…) întrucât la data comunicării deciziei salariatul era în incapacitate temporară de muncă dovedită cu certificat medical”. Această decizie este emisă în formă scrisă şi cuprinde manifestarea neechivocă a angajatorului emitent de înlăturare a valabilităţii deciziei anterioare nr. 1/14.05.2010.
Condiţiile însă nu sunt îndeplinite pentru revocarea deciziei de concediere nr. 448B/14.06.2010 prin decizia ulterioară nr. 7/11.08.2010, deoarece această ultimă decizie nu conţine nicio referire expresă la decizia anterioară, iar revocarea unui act juridic nu poate fi implicită. Prin urmare, corect a considerat Tribunalul că decizia care conţine manifestarea de voinţă a angajatorului, în sensul încetării CIM al salariatei TMM în temeiul art. 65 C. muncii, este decizia nr. 448B/14.06.2010.
împrejurarea afirmată de societatea recurentă pentru a justifica emiterea ultimei decizii din august 2010, şi anume că printr-o înţelegere cu salariata concediată pentru prelungirea raportului de muncă cu plata unor drepturi salariale până în luna august 2010 s-a ajuns la situaţia revocării implicite a deciziei din iunie 2010, cu emiterea unei a treia decizii de concediere în august 2010, nu poate fi considerată pertinentă, întrucât efectele actelor juridice amintite nu depind de astfel de aspecte de negociere între părţi. Consecinţele produse de ultima decizie de concediere din august 2010 vor fi analizate numai în măsura în care soluţia primei instanţe de anulare a deciziei de concediere din iunie 2010 va fi găsită corectă şi păstrată. în caz contrar, dacă soluţia de anulare va fi înlăturată, atunci se impune concluzia că ultima decizie de concediere a devenit caducă.
Cât priveşte motivele pentru care Tribunalul a declarat nulitatea deciziei de concediere nr. 448B/14.06.2010, se impune o primă observaţie asupra faptului că, deşi se analizează corect mai întâi îndeplinirea condiţiilor de formă ale deciziei pe care legea le prevede sub sancţiunea nulităţii absolute şi se apreciază că una din acestea nu este îndeplinită, totuşi se procedează şi la verificarea temeiniciei prin analiza condiţiilor de fond ale concedierii în temeiul art. 65 C. muncii. în atare situaţie, instanţa de recurs va cerceta susţinerile intimatei, atât pe condiţiile de legalitate, cât şi pe condiţiile de temeinicie.
în opinia instanţei de fond, condiţia prevăzută de art. 74 lit. b) C. muncii, potrivit căruia decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu durata preavizului, nu este îndeplinită numai prin simpla menţionare a termenului de 20 de zile lucrătoare de la data comunicării deciziei, fiind imperativ necesar a fi prevăzută data în care începe curgerea termenului de preaviz şi data calendaristică în care acesta s-a împlinit.
Contrar acestei consideraţii, Curtea apreciază că cerinţa de formă a deciziei este îndeplinită în măsura în care se menţionează termenul de preaviz ca durată totală, ca număr total de zile lucrătoare în care salariatul al cărui loc de muncă a fost desfiinţat se găseşte în situaţia specială a unei persoane al cărei raport de muncă va înceta în viitor la un moment determinat. O astfel de menţiune în decizie îndeplineşte cerinţa legii care se referă la „durată”, iar nu la data de început şi de sfârşit a unui termen de preaviz.
în plus, raţionamentul primei instanţe conduce la ideea că preavizul este obligatoriu un act anterior deciziei de concediere, câtă vreme salariatul trebuie încunoştinţat despre această situaţie juridică înaintea începerii preavizului. Dar, data la care raportul de muncă va înceta nu poate fi cunoscută cu exactitate decât în plan ipotetic, acest termen putând fi întrerupt pentru diverse motive, cum ar fi de exemplu starea de incapacitate temporară de muncă a salariatului aflat în preaviz, ceea ce s-a şi întâmplat în cauză.
în concluzie, pentru a se respecta cerinţa de legalitate este suficientă menţiunea duratei totale a preavizului în decizia de concediere, cu condiţia ca momentul încetării raportului de muncă să fie determinat de angajator sau determinabil prin raportare la data comunicării actului juridic către salariatul în cauză.
Cât priveşte aprecierea Tribunalului asupra neîndeplinirii condiţiilor de fond ale concedierii analizate, şi anume desfiinţarea efectivă a locului de muncă dintr-o cauză reală şi serioasă, Curtea consideră că şi sub acest aspect s-au săvârşit erori de apreciere a probelor administrate în cauză pentru aspectele impuse de concedierea pe temeiul art. 65 C. muncii.
Astfel, principala observaţie a Tribunalului este aceea că nu s-a luat măsura desfiinţării postului contestatoarei de către persoana cu atribuţii în acest sens câtă vreme înscrisurile depuse la dosar de societate pentru această teză probatorie vizează doar modificarea competenţelor persoanelor cu funcţii de conducere din structura multinaţionalei pentru partea de S-E a Europei, începând cu 01.01.2010.
Curtea consideră că acest înscris, prezentat la dosarul cauzei în legalizată din limba engleză, constituie o decizie luată la nivelul conducerii societăţii multinaţionale pentru reorganizarea întregii activităţi prin reducerea posturilor şi eficientizarea activităţii, care a determinat măsuri concrete de reorganizare la niveluri subsidiarei din România. Astfel, în recurs s-a depus la dosar decizia nr. 62/28.01.2010 luată de administratorii SC J.D.R. SRL (înainte de modificarea denumirii în SC D.R. SRL), prin care s-au hotărât următoarele: 1) firma va proceda la aplicarea măsurilor de reorganizare a personalului în linie cu reorganizarea sectoarelor de activitate comunicate la nivel internaţional; 2) toate funcţiile suport necesare desfăşurării activităţii vor fi externalizate după implementarea suportului tehnologic care să permită prelucrarea acestor funcţii de către un furnizor de servicii extern; 3) angajaţii care îndeplinesc funcţii cumulative (regionale şi locale) vor avea centre de cost individuale; 4) în organigramă se vor păstra strict funcţiile integrate structurii matriceale regionale, cu directă în vânzări, marketing, planificare, aprovizionare marfa şi susţinere clienţi, precum şi în control afacere şi control financiar; 5) în mod concret, cu aplicare din 2010, vor fi disponibilizate următoarele funcţii: igienist, asistent logistic şi şef şi, cu aplicare din 2011, director financiar şi asistent siguranţă şi conformitate.
în preambulul acestei decizii sunt prezentate date economice ale firmei care justifică măsurile enumerate, şi anume o puternică scădere a cifrei de afaceri cu 10% în ultimii 2 ani simultan cu o creştere a cheltuielilor cu personalul cu 28% în aceeaşi perioadă, aliniat cu deciziile de schimbare organizatorică ce constau în matricealizarea tuturor funcţiilor la nivel global în locul structurii arborescente la nivel local.
Pe baza acestei decizii interne a administratorilor subsidiarei din România a fost emisă decizia nr. 2/28.02.2010 prin care s-a desfiinţat postul de igienist ocupat de T.M.M., ca urmare a reorganizării şi restructurării societăţii-mamă şi a subsidiarelor acesteia.
Desfiinţarea efectivă a postului de igienist s-a evidenţiat în structura organizatorică a firmei, organigrama ulterioară lunii februarie 2010 nemaievidenţiind postul de igienist configurat anterior în subordinea directorului departamentului Retail/BSCs/Channel Sales, în condiţiile în care întreg departamentul a fost reconfigurat.
Faţă de cele expuse, Curtea consideră că în cauză a fost îndeplinită şi dovedită atât cauza reală şi serioasă a desfiinţării postului ocupat de salariata contestatoare, de natură economică, cât şi efectivitatea desfiinţării acestui post, motiv pentru care concedierea este legal dispusă prin decizia nr. 448B/14.06.2010, act juridic care produce efecte juridice depline şi va fi păstrat. Urmează astfel ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se admită recursul declarat de societatea intimată, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei atacate şi a respingerii pretenţiilor de anulare a deciziei de concediere şi a cererilor accesorii de reintegrare în postul ocupat anterior şi de plată a despăgubirii.
Cât priveşte recursul declarat de contestatoarea T.M.M., acesta vizează exclusiv dispoziţia de respingere a cererii de reparare a prejudiciului moral prin plata unor daune de 150.000 lei.
O primă critică a recurentei-contestatoare vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., soluţia amintită anterior nefiind susţinută de vreun considerent de fapt sau de drept în cuprinsul hotărârii. Deşi această observaţie este corectă, Curtea va proceda la analiza temeiurilor invocate de partea care a formulat o astfel de acţiune în pretenţii pentru a verifica temeinicia soluţiei de respingere.
Or, în cuprinsul cererii de chemare în judecată contestatoarea s-a limitat la o prezentare a situaţiei de fapt, prin arătarea deciziei de concediere şi a concediilor medicale în care s-a găsit, urmată de consideraţii punctuale asupra motivelor de nelegalitate a concedierii, în sensul nerespectării dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi d) C. muncii, a împrejurării că sunt indicate greşit domiciliul său şi codul numeric personal. Mai
apoi, sunt arătate considerente de fapt şi de drept pe fondul concedierii vizând nedesfiinţarea efectivă a postului şi inexistenţa unei cauze reale şi serioase, fară nici cel mai mic considerent care să susţină cererea de daune morale.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul cererii precizatoare din data de 03.08.2010, partea contestatoare dezvoltând situaţia de fapt şi de drept a revocării primei decizii de concediere şi emiterea unei alte decizii de concediere.
în atare situaţie, dezvoltările părţii contestatoare în cererea de recurs, limitate la temeinicia daunelor morale pretinse, prin prezentarea suferinţelor fizice, materiale sau de altă natură suferite ca urmare a concedierii sale, nu pot fi cercetate pe fondul lor, întrucât completează nepermis argumente care nu au fost arătate în cererea de chemare în judecată. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-contestatoare.
