C. muncii, art. 40 lit. a), art. 52 alin. (2)
Salariatul este îndreptăţit, în baza art. 52 alin. (2) C. muncii, la o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, iar nu şi după încetarea perioadei de suspendare.
Despăgubirea se datorează de unitate, chiar dacă se dovedeşte că aceasta nu este în culpă pentru suspendarea contractului de muncă al salariatului.
După ce a luat cunoştinţă de rezoluţia parchetului de scoatere de sub urmărire penală, salariatul are obligaţia de a-şi relua
activitatea, fiindu-i imputabil faptul că s-a adresat, la circa 7 luni de la această dată, angajatorului cu notificare în sensul de a se lua act de încetarea cauzei care a condus la suspendarea contractului individual de muncă.
C.A. Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 4096/R din 3 iunie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 7245 din data de 20 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea formulată de reclamantul N.M.G. în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL; a obligat pârâta la plata sumei actualizate în cuantum de 49.326,23 lei cu titlu de despăgubiri către reclamant; a obligat pârâta la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept: între reclamant şi pârâta SC A SRL a fost încheiat contractul individual de muncă înregistrat cu nr. 1769 din 21 ianuarie 1999. La data de 30 septembrie 2005, intimata a dispus suspendarea contractului de muncă al reclamantului, motivat de faptul că a formulat plângere penală împotriva acestuia, împrejurare necontestată. Prin rezoluţia din 20 aprilie 2007, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului în temeiul art. 249 C. proc. civ. raportat la art. 10 lit. d) C. penal, reţinând că nu se poate preciza dacă piesele declarate lipsă au ajuns în gestiune în mod efectiv sau confirmarea de primire a fost făcută fictiv de învinuiţi, că aceştia nu au recunoscut însuşirea bunurilor sau a banilor din gestiune, astfel încât nu se poate dovedi că şi-au însuşit aceste bunuri. S-a mai arătat că simpla existenţă a pagubei nu echivalează cu săvârşirea unei fapte penale, cât timp nu s-a probat însuşirea, folosirea, traficarea. Prin notificarea din data de 26 noiembrie 2007, reclamantul a solicitat pârâtei să ia act de încetarea cauzei care a condus la suspendarea contractului său de muncă. Prin decizia nr. 292 din data de 20 decembrie 2007, s-a dispus încetarea suspendării contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 20 aprilie 2007, salariatul urmând sa îşi reia activitatea la data de 7 ianuarie 2008. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin decizia nr. 14 din 7 ianuarie 2008 prin acordul părţilor, la iniţiativa reclamantului.
Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. muncii, înlăturând apărarea pârâtei în legătură cu neconstatarea
vinovăţiei reclamantului, în raport de motivarea rezoluţiei de scoatcre de sub urmărire penală.
Este adevărat, a mai reţinut tribunalul, că vinovăţia penală nu exclude culpa civilă, însă ipoteza reglementată de art. 52 lit. c) C. muncii, temeiul suspendării contractului individual de muncă al reclamantului, are în vedere numai vinovăţia penală. Cât timp aceasta nu s-a constatat, nu are vreo relevanţă, din perspectiva aplicării art. 52 alin. (2) C. muncii, că salariatul nu şi-a respectat sarcinile de serviciu, întrucât angajatorul dispune de dreptul de a controla, organiza şi conduce activitatea salariatului, putându-1 sancţiona disciplinar pe acesta, sau are dreptul de a solicita repararea pagubei în baza răspunderii civile patrimoniale a angajatului. Chiar dacă angajatorul ar fi acţionat în acest sens, nu se poate înlătura aplicabilitatea art. 52 alin. (2) C. muncii, situaţiile menţionate fiind diferite.
Prin urmare, pentru perioada 30 septembrie 2005 – 20 aprilie 2007, despăgubirea prevăzută de art. 52 alin. (2) C. muncii se cuvine reclamantului, având în vedere că angajatorul se află în culpă pentru faptul că salariatul nu a putut presta din cauza suspendării contractului, fară a se proba temeinicia acuzaţiilor aduse. Sunt îndeplinite astfel condiţiile răspunderii civile contractuale la care face trimitere art. 52 alin. (2) C. muncii, reclamantul fiind prejudiciat prin faptul ca a fost lipsit de mijloacele de existenţă pe această perioadă.
A mai reţinut prima instanţă că, deşi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului din data de 20 aprilie 2008, pârâta nu a luat vreo măsură pentru ca reclamantul să îşi reia activitatea.
Având în vedere că art. 40 lit. a) C. muncii impune angajatorului obligaţia de a informa salariaţii asupra elementelor carc privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă, instanţa a considerat că pârâta avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa reclamantului modalitatea în care activitatea acestuia se va desfăşura. Această atitudine pasivă îi este imputabilă, iar faptul că reclamantul nu şi-a manifestat intenţia de a relua activitatea decât la data de 26 noiembrie 2007 nu o poate exonera de responsabilitate.
însăşi pârâta a considerat necesar să emită o decizie prin care a constatat încetată cauza de suspendare şi a dispus reluarea activităţii cu data de 7 ianuarie 2008. Mai mult, a stabilit instanţa de fond, constatarea la data de 20 decembrie 2007 a încetării cauzei de suspendare a contractului de muncă al reclamantului, începând cu data de 20 aprilie 2007, este pur formală, deoarece îl pune pe acesta în
situaţia de a nu putea presta munca în perioada dintre cele două momente şi de a primi salariul pentru munca depusă.
Prin urmare, s-a apreciat că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru perioada 21 aprilie 2007 – 7 ianuarie 2008 din aceleaşi motive avute în vedere şi pentru situaţia anterioară datei de 21 aprilie 2007, în baza principiilor răspunderii civile contractuale. Tribunalul a apreciat că se impune acoperirea integrală a prejudiciului încercat de reclamant, prin actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie, astfel încât sumele reprezentând drepturile salariale şi alte drepturi să aibă aceeaşi valoare pe care o aveau la momentul la care ar fi trebuit achitate.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, curtea a constatat că sunt întemeiate în parte critici le aduse de recurentă hotărârii atacate. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin decizia nr. 14 din 7 ianuarie 2008, prin acordul părţilor, la iniţiativa
reclamantului. In mod corect prima instanţă a identificat ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. muncii, în conformitate cu care, „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi c), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civilc contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de carc a fost lipsit pe perioada suspendării contractului”.
In raport de dispoziţiile textului legal evocat, prima instanţă a făcut o justă interpretare şi aplicare a legii, stabilind că despăgubirea se datorează de unitate, chiar dacă se dovedeşte că aceasta nu este în culpă pentru suspendarea contractului de muncă al salariatului, deoarece, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, avea dreptul să ia această măsură.
Cum, potrivit deciziei nr. 292 din 20 decembrie 2007, emisă de unitatea recurentă, suspendarea contractului individual de muncă al salariatului a încetat începând cu data de 20 aprilie 2007 şi cum salariatul este îndreptăţit, în baza art. 52 alin. (2) C. muncii, singurul text legal invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, la o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, iar nu şi după încetarea perioadei de suspendare, curtea a constatat că este justificată obligarea pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu salariul şi celelalte drepturi de care acesta a fost lipsit numai pe perioada
cuprinsă între 30 septembrie 2005 (data suspendării contractului de muncă al reclamantului) şi 20 aprilie 2007 (data încetării suspendării), actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.
