în condiţiile în care instanta de fond a încuviintat părţilor probele pe care acestea le-au propus în dovedirea afirmaţiilor lor, nu reprezintă o lipsă a rolului activ în aflarea adevărului faptul că nu a considerat relevante în soluţionarea cauzei toate aceste probe, fiind atributul instanţei să reţină numai împrejurările şi mijloacele de probă determinante în stabilirea adevărului judiciar.
Alegaţiile părţii în sensul că înlăturarea probelor administrate ar fi determinat o judecată lipsită de imparţialitate, ceea ce a afectat dreptul său la apărare, sunt lipsite de temei real, în condiţiile în care nu s-a dovedit că interpretarea materialului probator în cauză ar fi fost făcută în alt scop decât cel al stabilirii adevărului judiciar, în limitele învestirii instanţei de fond.
înregistrarea audio nu este o probă ce poate fi încadrată de printre cele care se administrează legal în faţa instanţei de judecată, neavând un caracter direct şi nemijlocit pentru instanţă, nefiind reglementată ca atare de legislaţia procesuală civilă. Nici Codul civil [din 1864 – n.n.], în vigoare la data învestirii instanţei, nu prevedea în sistemul probator al unui litigiu civil o categorie de probe în care să poată fi încadrată o astfel de înregistrare.
în condiţiile în care înregistrarea audio nu poate fi asimilată niciunei probe admisibile într-un litigiu civil, nici transcrierea acestei înregistrări nu poate avea valoarea probatorie a unui înscris în sensul de instrumentum probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la o parte pentru a putea fi opus acesteia.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 2361/R din 21 martie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 9519/31.10.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins contestaţia precizată, formulată de contestatoarea B.E., în contradictoriu cu intimata SC F.A.T., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti contestatoarea a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 65/23.07.2010; în temeiul art. 78 alin. (2) C. muncii, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere prin reintegrarea în funcţia deţinută; în temeiul art. 78 alin. (1) C. muncii, obligarea angajatorului la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea în funcţia ocupată anterior.
La termenul de judecată din data de 23.05.2011, contestatoarea a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat şi obligarea intimatei la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale.
în fapt, s-a reţinut de către prima instanţă următoarea situaţie de fapt:
Contestatoarea B.E.M. a fost angajata intimatei SC F.A.T., în baza CIM nr. x/VI/U/02.04.2009.
Prin decizia nr. 60/15.07.2010 s-a numit comisia de cercetare disciplinară prealabilă pentru salariata B.E.M. Prin notificarea nr. 61/
16.07.2010 comunicată sub semnătură de primire la 19.07.2010, contestatoarei i s-a pus în vedere ca la 23.07.2010, ora 14.00, să se prezinte la sediul societăţii din Bucureşti, în vederea efectuării cercetării disciplinare cu privire la persoana sa.
La data de 23.07.2010, contestatoarea, însoţită de numitul B.N., s-a prezentat la cercetarea disciplinară prealabilă, fiind întocmit procesul-verbal cu aceeaşi dată privind rezultatul cercetării disciplinare. în cuprinsul procesului-verbal, nesemnat de contestatoare, se menţionează că aceasta a părăsit sediul firmei până la momentul întocmirii procesului-verbal în formă electronică, fară a comunica dacă se mai întoarce şi dacă are vreo menţiune de făcut.
La data de 23.07.2010, SC F.A.T. a emis decizia nr. 65/23.07.2010, prin care a dispus desfacerea CIM încheiat cu B.E.M. în conformitate cu dispoziţiile art. 61 lit. a) C. muncii, începând cu data de 23.07.2010. în decizia de concediere se menţionează că desfacerea CIM se datorează lipsei nemotivate a salariatei de la serviciu începând cu data de 17.06.2010.
împotriva deciziei de concediere nr. 65/23.07.2010, în termen legal, contestatoarea a formulat prezenta contestaţie.
în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere, Tribunalul a apreciat că aceste aspecte se analizează în raport de motivele invocate de către contestatoare prin acţiunea introductivă şi de situaţia de drept şi de fapt existentă la momentul emiterii deciziei. Sub aspectul legalităţii, Tribunalul a constatat că decizia de concediere întruneşte toate condiţiile prevăzute, în mod obligatoriu, potrivit dispoziţiilor art. 76 C. muncii.
în ceea ce priveşte temeinicia deciziei de încetare a CIM, din probele administrate s-a constatat că intimata a respectat toate dispoziţiile legale cu privire la concedierea pe motive disciplinare în baza art. 61 lit. a) C. muncii: „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară”.
Astfel, în urma cercetării disciplinare efectuate de comisia de cercetare constituită prin decizia nr. 60/15.07.2010, a rezultat faptul că începând cu data de 17.06.2010 contestatoarea a absentat nemotivat de la serviciu, fapt ce încalcă dispoziţiile R.O.I., care la art. 22 pct. 4 califică absenţele nemotivate de la serviciu ca abatere disciplinară.
A fost înlăturată susţinerea contestatoarei în sensul că din data de
16.06.2010 nu i s-a mai permis accesul în unitate pentru a-şi desfăşură
activitatea, faţă de depoziţia martorei B.R.A., care a declarat că nu a auzit nicio discuţie prin care contestatoarei să i se interzică accesul în firmă, că uşa se deschidea dimineaţa de primul angajat venit, ulterior putând intra orice persoană de pe stradă. Cu privire la blocarea contului, martora a arătat că acesta se poate bloca accidental, fapt ce face necesară contactarea colegului din T. pentru deblocare.
Tribunalul nu a reţinut nici apărarea contestatoarei în sensul că nu s-a mai prezentat la firmă pentru că fusese concediată „verbal” de reprezentantul societăţii, având în vedere toată corespondenţa trimisă de societate în scopul determinării contestatoarei să-şi reia activitatea. Astfel, prin notificarea nr. 49/18.06.2010 intimata i-a comunicat contestatoarei că începând cu data de 17.06.2010 absentează nemotivat de la serviciu şi i-a solicitat să se prezinte la locul de muncă pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu. Cu acelaşi prilej, intimata i-a comunicat că nu poate să efectueze concediul de odihnă la acel moment, dat fiind că nu a solicitat acest lucru în scris cu cel puţin 60 de zile anterioare efectuării concediului, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (4) C. muncii. Ulterior, intimata a reiterat invitaţia adresată contestatoarei de a se prezenta la serviciu pentru reluarea activităţii, comunicându-i notificarea nr. 53/08.07.2010. în aceste condiţii, Tribunalul nu a putut reţine că
B.E.M. s-ar fi aflat în eroare cu privire la aşa-zisa concediere „verbală” (pentru care contestatoarea nu a administrat nicio probă), din moment ce în mod sistematic intimata i-a solicitat să se reîntoarcă la serviciu pentru reluarea activităţii. în consecinţă, Tribunalul a constatat că B.E.M. a absentat nemotivat de la serviciu începând cu data de 17.06.2010, fapt ce reprezintă o abatere disciplinară gravă, astfel încât intimata era îndreptăţită să procedeze la desfacerea disciplinară a CIM.
Tribunalul a mai reţinut că intimata a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, prevăzută de art. 247 şi urm. C. muncii, dându-i contestatoarei dreptul de a-şi face toate apărările. Analizând însă cuprinsul transcrierii înregistrării audierii din cuprinsul cercetării prealabile din data de
23.07.2010, a constatat că B.E.M. (personal sau prin reprezentantul său
B.N.) nu a invocat nicio apărare pe fondul problemei, susţinând doar că se impune prezenţa unui traducător de limba turcă, deşi discuţiile se purtau în limba engleză, pe care contestatoarea o cunoaşte, şi invocând lipsa calităţii de reprezentant a domnului M.M., în condiţiile în care chiar reprezentantul său a refuzat să-şi decline identitatea. Or, tocmai pentru a-i garanta dreptul la apărare, intimata a fost de acord ca domnul B.N. să participe la discuţii alături de contestatoare.
în ceea ce priveşte imposibilitatea de a semna procesul-verbal întocmit cu ocazia cercetării prealabile, invocată de contestatoare, Tribunalul a reţinut că din declaraţiile ambilor martori audiaţi în cauză rezultă că aceasta a părăsit sediul firmei înainte de a se finaliza tehnoredactarea
procesului-verbal. Or, dacă aceasta ar fi considerat necesar să semneze procesul-verbal, ar fi trebuit să rămână în incinta societăţii, până la definitivarea tehnoredactării lui, atitudinea contestatoarei de a părăsi sediul neputând fi imputată intimatei.
în ceea ce priveşte comportamentul violent, fizic şi psihic, al reprezentantului intimatei, pretins de contestatoare, Tribunalul a apreciat că aceasta nu a reuşit să facă dovada acestui aspect, deşi avea această obligaţie. Din contră, din schimbul de mesaje electronice purtat între părţi rezultă că domnul M.M. a avut o atitudine binevoitoare faţă de contestatoare, ajutând-o în diverse ocazii, chiar dacă nu era în legătură directă cu activitatea profesională (a se vedea corespondenţa electronică din perioada 31.08.2010 – 28.09.2010).
Faţă de toate argumentele expuse anterior, apreciind că B.E.M. a săvârşit o abatere disciplinară gravă prin absenţa nemotivată de la serviciu timp de aproximativ o lună de zile, că intimata a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă impusă de lege şi că decizia de concediere nr. 65/23.07.2010 a fost emisă în mod legal şi temeinic, Tribunalul a respins contestaţia formulată, astfel cum a fost precizată, cu toate capetele de cerere accesorii, inclusiv daunele morale, ca neîntemeiată.
împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurenta-reclamantă B.E.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, cu aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele: în primul motiv de recurs, contestatoarea a invocat încălcarea unor principii procesuale civile care vizează aspecte de nelegalitate ale sentinţei recurate, respectiv lipsa de rol activ a judecătorului, principiul continuităţii, principiul celerităţii, principiul imparţialităţii şi obiectivităti, dar şi principiul egalităţii în drepturi, prin omisiunea unor probe existente la dosar ale contestatoarei şi prin analiza şi interpretarea părtinitoare a probelor intimatei.
Curtea apreciază că, din actele dosarului, nu rezultă încălcarea acestor principii procesuale, de natură a atrage reformarea hotărârii recurate. Astfel, instanţa de fond a încuviinţat părţilor probele pe care acestea le-au propus în dovedirea afirmaţiilor lor, iar faptul că nu a considerat relevante în soluţionarea cauzei toate aceste probe nu reprezintă o lipsă a rolului activ în aflarea adevărului, fiind atributul instanţei să reţină numai împrejurările şi mijloacele de probă determinante în stabilirea adevărului judiciar.
Cu privire la continuitatea completului de judecată, dispoziţia legală invocată de recurentă este prevăzută în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, act normativ ce nu a intrat încă în vigoare, astfel că nu poate fi aplicat în forma invocată de recurentă. Totuşi, principiul
continuităţii este reglementat în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi detaliat în Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, însă, din acest punct de vedere, câtă vreme dosarul a fost repartizat aleatoriu şi a fost păstrat pe rolul unui complet de judecată, nu prezintă importanţă schimbarea fizică a unui judecător, câtă vreme aceasta s-a făcut conform planificării în şedinţa de judecată şi a fost încuviinţată, pe baza unor motive obiective, apreciate ca atare de către de colegiul de conducere al instanţei.
Nici critica referitoare la perioada de amânare a pronunţării nu este fondată, în condiţiile în care, la data dezbaterilor în fond a cauzei,
24.10.2011, dispoziţiile Legii nr. 168/1999 care dispuneau în acest sens au fost abrogate prin Legea nr. 61/2010 a dialogului social care nu mai conţine o astfel de prevedere. De altfel, nici termenul de 48 de ore prevăzut de art. 78 alin. (2) din lege nu era reglementat sub sancţiunea vreunei nulităţi procesuale.
Cu privire la dovezile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia, Curtea apreciază că aceasta a dat valoare probatorie acelora care au demonstrat susţinerile părţilor în ceea ce priveşte situaţia de fapt dedusă judecăţii. Alegaţiile recurentei în sensul că înlăturarea probelor pe care ea le-a administrat ar fi determinat o judecată lipsită de imparţialitate, ceea ce a afectat dreptul părţii la apărare, sunt lipsite de temei real, în condiţiile în care nu s-a dovedit că interpretarea materialului probator în cauză ar fi fost făcută în alt scop decât cel al stabilirii adevărului judiciar, în limitele învestirii instanţei de fond.
Analizând aspectele ce ţin de temeinicia soluţiei pronunţate, Curtea reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect validitatea deciziei de concediere, atât sub aspectul respectării condiţiilor de formă, cât şi al condiţiilor de fond.
Astfel, recurenta-contestatoare a susţinut că nu ar fi fost luate în considerare notificările părţilor şi înregistrările audio transcrise pe suport de hârtie, din care rezultă atitudinea abuzivă a angajatorului care nu i-a mai permis accesul în societate şi apoi i-a reproşat absenţele nemotivate. De asemenea, recurenta a contestat o serie de afirmaţii din sentinţa recurată şi a criticat aplicarea sancţiunii peste termenul de 30 de zile prevăzut de Codul muncii. Totodată, a susţinut că avertismentul aplicat anterior este un act abuziv al angajatorului, astfel că nu se poate fi considera că ar fi săvârşit abateri disciplinare repetate.
Curtea apreciază că susţinerile recurentei sunt nefondate.
Astfel, în evoluţia cronologică a evenimentelor se constată că contestatoarei i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară cu avertisment, prin decizia nr. 29/26.04.2010, fară ca aceasta să conteste decizia de sancţionare în faţa instanţei de judecată. Prin urmare, orice analiză a abaterii
disciplinare reţinută în acea decizie este tardivă, neputându-se analiza în litigiul pendinte, nici chiar pe cale incidentală, ca precedent disciplinar al contestatoarei.
In ceea ce priveşte avertismentul din data de 16.07.2010, nici acest act decizional al angajatorului nu a fost contestat, astfel că îşi produce depline efecte juridice.
Recurenta a contestat modul în care susţinerile sale au fost preluate în partea introductivă a sentinţei recurate. Curtea nu va reţine o astfel de împrejurare, în condiţiile în care instanţa a preluat cu exactitate afirmaţiile contestatoarei din acţiunea introductivă de instanţă, în partea din hotărâre în care se redau susţinerile părţilor.
De asemenea, recurenta a contestat situaţia de fapt reţinută în decizie şi a arătat că nu a absentat nemotivat, ci i s-a interzis accesul în firmă, deşi a adăugat că a continuat să rezolve solicitările clienţilor până pe data de 19.07.2010 şi a indicat atitudinea necorespunzătoare a reprezentantului societăţii care a folosit de mai multe ori un limbaj trivial şi gesturi jignitoare, punând-o într-o situaţie jenantă şi de umilinţă în faţa celorlalţi colegi care erau de faţă, a manifestat o atitudine agresivă, a ţipat la ea, în prezenţa aceloraşi colegi, spunându-i că este concediată, invitând-o să părăsească sediul.
De asemenea, a susţinut că a încercat să negocieze condiţiile plecării din societate, iar în urma refuzului împuternicitului societăţii a solicitat efectuarea concediului de odihnă şi a zilelor de recuperare în compensarea celor lucrate, în cuantum de circa 31 de zile.
Cu privire la înregistrarea audio a convorbirii dintre contestatoare şi reprezentantul societăţii, transcrisă şi tradusă, pe care îşi întemeiază susţinerea privind interzicerea accesului în firmă, Curtea reţine, din analiza conţinutului încheierilor de şedinţă din data de 4.08.2011 şi
10.10.2011, că instanţa de fond a dispus iniţial depunerea la dosar a transcrierii materialului audio depus pe suport CD, după care intimata nu a mai insistat în efectuarea unei expertize tehnice a înregistrării, iar instanţa nu a încuviinţat expres administrarea acestei probe.
De altfel, înregistrarea audio nu este o probă ce poate fi încadrată de Codul de procedură civilă printre cele care se administrează legal în faţa instanţei de judecată, neavând un caracter direct şi nemijlocit pentru instanţă, aşa cum cere art. 169 alin. (1) C. proc. civ., nefiind reglementată ca atare de legislaţia procesuală civilă. Nici Codul civil, în prezent abrogat, dar în vigoare la data învestirii instanţei, nu prevedea în sistemul probator al unui litigiu civil o categorie de probe în care să poată fi încadrată o astfel de înregistrare.
în condiţiile în care înregistrarea audio nu poate fi asimilată niciunei probe admisibile într-un litigiu civil, nici transcrierea acestei înregistrări nu poate avea valoarea probatorie a unui înscris în sensul de intrumentum
probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la o parte pentru a putea fi opus acesteia.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a dat valoare probatorie înscrisurilor emanând direct de la părţi şi mărturiilor administrate în cauză din care nu rezultă atitudinea abuzivă a angajatorului de natură să împiedice dreptul contestatoarei de a se prezenta la muncă.
Astfel, Curtea nu va reţine, în primul rând, modul în care contestatoarea şi-a justificat absenţa, întrucât, pe de o parte, pentru a efectua concediul de odihnă sau zilele libere plătite, este necesar acordul angajatorului, ceea ce în speţă nu s-a dovedit. Dimpotrivă, din notificările emise de angajator la data de 18.06 şi 08.07, ca răspuns la cea a contestatoarei din data de
18.06.2010, rezultă că acesta nu a considerat-o în concediu de odihnă şi a invitat-o la serviciu.
Pe de altă parte, susţinerea contestatoarei în sensul că nu a mai fost primită la serviciu nu este dovedită, în condiţiile în care probele testimoniale administrate în acest sens nu converg către o astfel de concluzie. Astfel, înscrisurile prin care angajatorul solicită prezenţa la serviciu a contestatoarei se coroborează cu declaraţiile martorei B.R.A. din care rezultă că nu a existat o dispoziţie a conducerii societăţii prin care să se interzică accesul contestatoarei în agenţie, nu a remarcat o atitudine violentă sau jignitoare a reprezentantului societăţii, iar contestatoarea i-a confirmat faptul că nu mai revine la serviciu.
Este adevărat că declaraţia acestei martore contravine celei a martorului B.N., propus de contestatoare, însă acesta a declarat în legătură cu atitudinea violentă a angajatorului din 14.06.2010 aspecte pe care le cunoştea exclusiv de la contestatoare, nu a fost prezent la discuţiile dintre ea şi reprezentantul societăţii şi a confirmat că a discutat personal la data de 15.06.2010 cu împuternicitul societăţii, care i-ar fi confirmat că a demis-o pe contestatoare.
Curtea apreciază că această declaraţie nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză şi poate avea caracter subiectiv, dată fiind relaţia de prietenie dintre contestatoare şi martorul acesteia, căruia i-a conferit un mandat de reprezentare în acest litigiu, acesta fiind şi persoana cu care s-a prezentat la cercetarea disciplinară şi căreia i s-a contestat calitatea de reprezentant legal. Prin urmare, Curtea apreciază că instanţa de fond a interpretat corect materialul probator administrat atunci când a apreciat că, în speţă, contestatoarea nu a justificat absenţele de la locul de muncă ca fiind provocate exclusiv de atitudinea angajatorului.
Cu privire la cercetarea disciplinară, Curtea va reţine, pentru identitate de raţiune, aceleaşi concluzii referitoare la înregistrarea audio transcrisă, înlăturând-o ca probă admisibilă în procesul civil.
A susţinut recurenta că a fost împiedicată să asiste la întocmirea procesului-verbal de constatare a tuturor discuţiilor care au avut loc cu acest prilej, astfel încât a fost în imposibilitatea să îl semneze şi să verifice legalitatea şi temeinicia relatărilor.
Analizând conţinutul procesului-verbal, Curtea reţine că discuţiile din timpul cercetării prealabile s-au rezumat la aspecte procedurale, respectiv la calitatea de reprezentant legal a persoanei care o însoţea pe contestatoare şi limba în care urma a purta discuţia. Or, aceste aspecte nu pot fi invocate de contestatoare drept cauze de nulitate a cercetării disciplinare, întrucât nu denotă o vătămare ce i s-ar fi adus în exercitarea dreptului conferit de lege de a expune angajatorului punctul său de vedere cu privire la fapta pentru care era cercetată disciplinar. Faptul că a plecat înaintea finalizării redactării procesului-verbal, de asemenea, nu poate fi imputat angajatorului.
Prin urmare, Curtea reţine ca pertinente menţiunile angajatorului din decizia de sancţionare, în sensul că partea contestatoare este cea care a refuzat să răspundă în faţa comisiei cu privire la fapta imputabilă.
Cu privire la constituirea comisiei disciplinare, Curtea reţine că această critică a fost formulată pentru prima dată în recurs, neputând fi analizată, întrucât în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi formulate cereri noi.
Cu privire la prescripţia dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară, apărare învederată instanţei de fond prin notele depuse de contestatoare la dosarul cauzei, Curtea reţine că neprezentarea salariatului la locul de muncă are un caracter continuu pe toată durata de absenţă, astfel că poate fi constatată şi sancţionată în tot intervalul de timp în care se înregistrează.
în consecinţă, întrucât în sarcina contestatoarei s-au reţinut absenţe nemotivate începând cu data de 17.06.2010 şi până la emiterea deciziei,
23.07.2010, neexistând o dovadă a reluării prezenţei la serviciu a contestatoarei, angajatorul era în drept să constate oricând, în această perioadă, existenţa absenţelor şi caracterul nemotivat al acestora, moment de la care se declanşează procedura disciplinară de aplicare a sancţiunii.
Faţă de toate aceste împrejurări, Curtea constată că instanţa de fond a apreciat corect situaţia de fapt dedusă judecăţii prin prisma probatoriilor administrate, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
