S-a statuat că art. 65 C. muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului în cazul în care se desfiinţează locul de muncă ocupat de salariat. Totodată, potrivit art. 74 alin. 1 C. muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa de fond a constatat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art. 74 alin. 1 lit. a), b) şi d) C. muncii, respectiv durata preavizului, cuprinsă în perioada 21.05.2007 – 15.06.2007, motivele care au determinat concedierea, faptul că salariatei i s-a oferit un loc de muncă la SC C V. SRL, pe aceeaşi funcţie şi cu aceleaşi drepturi salariale, însă aceasta a refuzat noul loc de muncă.
Contestatoarea a invocat că decizia nu este motivată în drept, că nu sunt prevăzute criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi nici locurile de muncă vacante, însă aceste critici nu au putut fi reţinute, atâta timp cât actul prin care s-a dispus concedierea conţine menţiunile referitoare la temeiul de drept al măsurii, şi anume dispoziţiile Codului muncii şi ale contractului colectiv de muncă înregistrat în
25.05.2006, menţiunile referitoare la oferta de încheiere a unui nou contract individual de muncă cu o altă societate ce face parte din acelaşi grup de firme ca şi intimata, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi drepturi, rezultând în mod implicit că intimata nu dispune de locuri de muncă vacante, în condiţiile în care majoritatea serviciilor sale se externalizează.
Referitor la lipsa menţiunilor ce vizau criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, tribunalul a analizat în ce măsură aceste menţiuni ar fi trebuit să facă parte din decizia de concediere, căci, potrivit art. 74 lit. c) C. muncii, acestea trebuie să figureze în decizia de concediere numai în cazul concedierilor colective.
Astfel, art. 68 alin. 1 C. muncii defineşte concedierea colectivă ca fiind concedierea efectuată într-o perioadă de 30 de zile, din motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr ce reprezintă cel puţin 10% din salariaţi, în cazul angajatorului ce are cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi. Potrivit alin. 2, la stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi colectiv se iau în calcul şi acei salariaţi cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din iniţiativa angajatorului, din motive fără legătură cu persoana salariatului, cu condiţia a cel puţin 5 concedieri.
S-a apreciat din înscrisul aflat la dosar, constând în planul de concediere colectivă emis de intimată, înregistrat la ITM Bucureşti în 7.03.2007, că societatea avea la data adoptării hotărârii de reorganizare 127 de angajaţi, dintre care 23 de salariaţi urmau să fie afectaţi de concedierea determinată de reorganizarea societăţii. Aceste 23 de persoane vizate sunt enumerate la dosar. Or, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, constând în decizii emise de intimată în perioada 1.03.2007 – 30.07.2007, contractele de muncă ale unui număr de 22 de salariaţi din cei 23 au încetat în baza acordului părţilor. Dintre aceşti 22 de salariaţi menţionaţi, 18 aveau deja încetate raporturile de muncă cu intimata la data concedierii contestatoarei. De aici rezultă că, deşi iniţial procesul a avut caracterul unei concedieri colective, într-o perioadă de 30 de zile nu au fost concediaţi salariaţi în numărul cerut de lege pentru a fi calificată procedura drept concediere colectivă, întrucât în final raporturile de muncă cu cei 18 din cei 23 de salariaţi vizaţi de măsura concedierii colective au încetat din iniţiativa ambelor părţi, iar nu din iniţiativa angajatorului, astfel cum prevede textul legal menţionat.
în consecinţă, cum concedierea contestatoarei a fost una individuală, condiţia prevăzută de art. 74 lit. c) C. muncii nu trebuia respectată, critica aceasta fiind de asemenea neîntemeiată.
în privinţa temeiniciei măsurii adoptate prin decizia ce face obiectul contestaţiei, prima instanţă a apreciat că intimata, care are sarcina probei, potrivit art. 287 C. muncii, a depus la dosar înscrisuri prin care a probat faptul că măsura concedierii este legală, în condiţiile art. 65 alin. 2 C. muncii, şi anume din care să rezulte că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăseşte în
organigrama acesteia, că are o cauză reală şi că este serioasă, respectiv că este impusă de reorganizarea activităţii şi că nu disimulează realitatea.
Astfel, comparând organigramele societăţii şi statele de funcţii din perioada anterioară şi ulterioară concedierii contestatoarei, s-a constatat că postul ocupat de reclamantă a fost desfiinţat efectiv, fiind suprimat din structura angajatorului, deci desfiinţarea postului de referent în cadrul Compartimentului Renovare – Investiţii, Aprovizionare, Investiţii, Protecţia Muncii este efectivă.
De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că intimata a hotărât externalizarea tuturor serviciilor din cadrul societăţii, pe etape, începând cu 1.02.2007, respectiv reorganizarea ca urmare a preluării de către operatorul internaţional R.S. a managementului hotelului, a înfiinţării punctelor de lucru C.V. şi B. şi a operării clubului de sănătate de către W.C.A., oferirea către salariaţii din departamentele sale a posibilităţii de a-şi continua activitatea în cadrul unei alte societăţi, care face parte din acelaşi grup ca şi intimata, în aceleaşi condiţii şi pe aceleaşi funcţii, precum şi concedierea angajaţilor care au refuzat locul de muncă oferit. Toate acestea au condus la concluzia că societatea intimată se află în proces de reorganizare, în vederea eficientizării activităţii sale, dreptul angajatorului de a stabili organizarea şi funcţionarea sa fiind reglementat de art. 40 alin. 1 lit. a) C. muncii. S-a statuat astfel că pentru acest motiv întemeiat a procedat la desfiinţarea postului ocupat de reclamantă. în consecinţă, desfiinţarea locului de muncă al reclamantei are un caracter real şi serios.
S-a constatat, de asemenea, că, în concret, critica reclamantei ce a vizat suma stabilită de pârâtă cu titlu de salarii compensatorii nu este de natură să atragă nulitatea deciziei, deoarece acest element nu constituie o condiţie de valabilitate a măsurii concedierii, fiind un drept născut în patrimoniul salariatului ca efect al concedierii, care poate fi pretins în cadrul unei cereri distincte, în situaţia în care salariata se consideră nedreptăţită de suma acordată de fostul angajator.
Astfel, reţinând că măsura concedierii a fost dispusă cu respectarea condiţiilor de formă şi a procedurii prevăzută de lege, instanţa a respins contestaţia.
Celelalte cereri privind reintegrarea în funcţia deţinută anterior, obligarea societăţii la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, reactualizate şi a altor drepturi au caracter accesoriu faţă de cererea de anulare a deciziei de concediere, întrucât depind de soluţia pronunţată asupra acesteia din urmă, motiv pentru care vor avea aceeaşi soartă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal contestatoarea, criti-când-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând temeiurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. pr. civ.
Recurenta susţine, în esenţă, că în mod greşit ar fi reţinut tribunalul că desfiinţarea postului ocupat de reclamantă este efectivă şi că ar avea un caracter real şi serios, că decizia de concediere contestată este motivată în drept şi legală, că SC C.V. face parte din acelaşi grup cu SC B.T. SA. De asemenea, tribunalul reţine că această concediere este individuală, şi nu una colectivă; fiind o concediere colectivă trebuiau respectate criteriile ordinii de prioritate la concediere stabilite de C.C.M., respectiv conţinerea acestor criterii în decizia de concediere şi aplicarea lor. Pretinde recurenta că deşi a criticat cele două decizii din 2007, precum şi semnătura aplicată pe una dintre ele, contestată în cauză, tribunalul nu a soluţionat aceste critici, a nesocotit că cele două organigrame şi state de funcţii înfăţişate de intimată nu reflectă realitatea, fiind întocmite în favoarea pârâtei.
Ultimele critici ale sentinţei recurate vizează neplata ajutorului de şomaj, pe considerentul că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată la bugetul
asigurărilor pentru şomaj a contribuţiilor aferente, în perioada 2003-2007 virând cu intermitenţe aceste drepturi, cât şi nesoluţionarea criticii vizând încălcarea art. 15 din Contractul colectiv de muncă prin concedierea personalului odată cu redeschiderea Hotelului. Se arată astfel, în susţinerea criticilor vizând legalitatea deciziei, că aceasta nu este motivată în drept şi nu este legală, contrar celor reţinute de prima instanţă. în decizie nu se menţionează temeiul de drept al concedierii, ci se face referire la decizia nr. 1 din 22.01.2007 emisă de Administratorul Unic. De asemenea, contrar recunoaşterii reprezentantului SC B.T. SA, ce a susţinut că natura concedierii a fost colectivă, tribunalul greşit a apreciat că nu se aplică criteriile ordinii de prioritate la concediere, acestea fiind prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de societate, aplicându-se la toate concedierile ce nu ţin de persoana salariatului [respectiv art. 59 lit. e) şi f) din contractele colective de muncă la nivel de societate].
Dacă societatea ar fi respectat criteriile de concediere stabilite de art. 58 lit. e) din Contractul colectiv de muncă nu ar fi emis decizia nr. 8/2007, deoarece recurenta a realizat dovada că este unica întreţinătoare a familiei, că soţul său a fost concediat de pârâtă, că a intervenit divorţul soţilor prin sentinţa civilă nr. 10440/21.12.2005, a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, că i-a fost încredinţat spre creştere şi educare minorul rezultat din căsătorie, că acest minor are vârstă şcolară. Astfel, în cazul concedierii prevăzute la art. 65 C. muncii, tribunalul trebuia să verifice dacă pârâta a respectat întocmai dispoziţiile art. 67 C. muncii şi dacă au fost respectate cu prioritate dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de societate, dispoziţii obligatorii.
Decizia nr. 8/2007 contestată în cauză nu respectă dispoziţiile art. 62 alin. 2 şi pe cele ale art. 76 C. muncii, sancţiunea fiind nulitatea absolută. Lipsa temeiului legal în decizia de concediere nr. 8/18.05.2007, respectiv neîncadrarea în articolele Codului muncii a formei concedierii dispuse şi Contractului colectiv de muncă, ca şi modul echivoc în care pârâta pretinde că s-ar fi realizat concedierea colectivă în întâmpinarea depusă la instanţa de fond, dar şi încadrarea diferită a concedierii în carnetul de muncă dovedeşte încălcarea cadrului legal a procedurilor concedierii recurentei-reclamante.
Se apreciază totodată că decizia de concediere este emisă şi semnată de o persoană fără calitate, încălcându-se actul constitutiv – art. 21.2 lit. v) şi art. 23.2, respectiv de administratorul unic, şi nu de persoana abilitată – Directorul General, nu poartă ştampila administratorului – persoană juridică al SC B.T. SA.
Deşi a criticat deciziile din 2007, precum şi semnătura aplicată pe una dintre ele, tribunalul nu soluţionează aceste critici; administratorul unic fiind persoană juridică, nu s-a făcut dovada mandatului dat în acest sens reprezentantului său permanent. Regimul în care au fost aplicate toate deciziile Administratorului Unic la SC B.T. SA prin reducerea de personal şi concedierea recurentei s-au realizat cu încălcarea Legii nr. 297/2004 şi nr. 31/1990, nefiind înregistrate în prealabil la Oficiul Registrului Comerţului.
Pe aspectul temeiniciei deciziei de concediere, consideră recurenta că greşit tribunalul a reţinut că desfiinţarea postului ocupat de recurentă ar avea un caracter real şi serios, întrucât, dat fiind caracterul concedierii – concediere colectivă -, în realitate au existat doar două concedieri, a recurentei şi a numitului S.F.
Caracterul concedierii este dat şi de numărul salariilor compensatorii – 4, prevăzut în decizia din 2007 şi confirmă faptul că s-a avut în vedere concedierea colectivă – art. 16 alin. 4 ultima liniuţă din C.C.M. -, recurenta având o vechime în muncă de 20 de ani.
Se arată că reprezentantul societăţii nu a înţeles să depună la dosar extrasul autentic privind personalul salariat, protocolul încheiat cu SC C V. SRL, de natură să
confirme acordul dintre cele două societăţi şi condiţiile în care urma să fie preluată din această societate.
Tribunalul omite a avea în vedere cererile formulate de recurentă înregistrate în
22.03.2007 şi 22.03.2007, din care rezultă fără echivoc că este de acord cu transferul la SC C.V., solicitând totuşi să i se realizeze dovada protocolului/acordului încheiat între cele două societăţi.
Decizia nr. 1/22.01.2007 a Administratorului Unic de externalizare şi concediere încalcă hotărârile Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor din 27 aprilie 2007, care prin hotărârea nr. 4 a adoptat „Programul de activitate pentru exerciţiul financiar aferent anului 2007, ce stabileşte mărirea numărului de salariaţi în anul 2007 faţă de anul 2006, şi nu concedierea acestora. în realitate, prin hotărârea nr. 4 a AGOA din
27.04.2007 s-a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul financiar 2007 şi programul de activitate pentru exerciţiul financiar 2007, program ce stabileşte mărirea numărului de salariaţi în anul 2007 faţă de anul 2006 de la 127 salariaţi la
31.12.2006 la un număr de 140 salariaţi în anul 2007, şi nu externalizarea serviciilor şi concedierea salariaţilor.
Tribunalul omite că pârâta din proprie iniţiativă a emis decizia din 16.04.2007 (dosar fond), prin care i se schimbă locul de muncă la Compartimentul „Renovare Investiţii, Aprovizionare Investiţii, Protecţia Muncii”, loc de muncă ce nu a fost şi nu este supus reorganizării, loc de muncă funcţional şi indispensabil în orice tip şi fază de organizare/reorganizare loc de muncă. Acest loc de muncă a fost prevăzut în Departamentul Renovare şi nu este prevăzut pentru restructurare şi externalizare, fapt confirmat de organigrama valabilă la data de 16.04.2007, înregistrată în 16.04.2007 (dosar fond).
Departamentul sus menţionat nu intră în categoria serviciilor externalizate prevăzute de deciziile din 22.01.2007 şi din 01.03.2007 ale administratorului unic.
Nu trebuie neglijat că pe perioada convocărilor realizate la societate cu privire la trecerea recurentei la SC C.V., se afla în concediul legal de odihnă succedat de concediu medical şi nu i s-a realizat o rechemare la serviciu din concediul de odihnă.
S-a nesocotit că recurenta nu a refuzat trecerea la SC C.V., ci a solicitat relaţii cu privire la această societate, sens în care s-au adresat pârâtei cereri la care aceasta nu a răspuns. Greşit reţine astfel tribunalul că SC C.V. face parte din acelaşi grup ca şi SC
B.T. SA. Astfel, din relaţiile emise de Oficiul Registrului Comerţului ataşate la dosar fond, rezultă că C.V. nu face parte din acelaşi grup de societăţi cu SC B.T. SA, căci nu are un acţionariat comun cu aceasta. Conform extraselor O.R.C., firma C.V. este deţinută de firma SC B.H., asociat unic, care nu mai este asociat/proprietar al niciunei alte firme înregistrate în şi nici firma SC C.V. nu este înregistrată ca asociat persoană juridică în alte societăţi comerciale, ceea ce infirmă susţinerile intimatei că firma sus menţionată face parte din acelaşi grup de firme cu SC B.T. SA.
Mai mult, SC C.V. nu are patrimoniu şi are sediul social stabilit prin contract de închiriere într-o cameră din incinta Hotelului B.A., contract expirat în luna mai 2007.
Tribunalul reţine că pârâta are înfiinţate puncte de lucru, deşi nu s-a făcut dovada, dar nu critică faptul că externalizarea serviciilor nu se face către acestea, ci către o terţă societate pentru care recurenta a solicitat să i se prezinte protocolul de preluare a personalului şi acordul dintre cele două societăţi, fiind obligată să demisioneze pentru a semna un alt contract individual de muncă la o altă societate, aceste înscrisuri nefiind prezentate nici recurentei şi nici tribunalului.
La dosar nu s-a depus şi nu s-a făcut dovada reorganizării prin preluarea serviciilor de către operatorul internaţional R.S., fiind doar simple afirmaţii, pe care tribunalul şi-a întemeiat hotărârea pronunţată. Din relaţiile emise de Oficiul Registrului Comerţului, rezultă că nici SC R.S. nu este înregistrată în evidenţele O.R.C. pe teritoriul României, deşi intimata-pârâtă susţine că a externalizat serviciile către aceasta.
Se arată că cele două organigrame şi state de funcţii nu reflectă realitatea, ci sunt întocmite în favoarea pârâtei.
Astfel, deşi recurenta a arătat şi a dovedit, tribunalul nu a luat în considerare faptul că la data reintegrării prin decizia din 26.10.2006 în baza sentinţei civile din 8.12.2005, a Tribunalului Bucureşti, pârâta nu a modificat Organigrama şi Statul de funcţii, postul recurentei nu exista nici înainte şi nici după data de 16.04.2007. Prin urmare, pârâta nu a respectat întocmai sentinţa sus menţionată, definitivă şi irevocabilă. De altfel, postul recurentei nu s-a regăsit nici în grila de salarizare, respectiv anexa 7 la C.C.M. – fapt constatat de Tribunalul Bucureşti în dosarul din 2006, ulterior fiind nevoită a formula o altă cerere înregistrată în 2007 pentru ca postul acesteia să se regăsească în grila de salarizare.
Statele de funcţiuni şi organigrama societăţii nu sunt aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor SC B.T. SA, care prin hotărârea AGOA a decis contrariul, mărirea numărului de salariaţi, iar ca decizii administrative nu sunt înregistrate la ORCTB, încălcându-se astfel art. 236.3 din Legea nr. 297/2004 şi neputând fi aduse la îndeplinire.
Totodată şi organigrama şi statul de funcţiuni valabil de la 16.04.2007 sunt adoptate şi aplicate cu încălcarea Actului Constitutiv al Societăţii, deoarece nu au fost înregistrate nici în Registrul Administratorului Unic de la societate (respectiv nu au număr, fiind înregistrate doar în registratura generală), deşi sunt decizii administrative, încălcându-se astfel prevederile Actului constitutiv, art. 27.1 lit. b).
Susţine recurenta că de la data concedierii şi până în prezent nu a beneficiat de ajutorul de şomaj, întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată la bugetul asigurărilor de stat, a contribuţiei pentru şomaj.
Deşi a criticat încălcarea art. 15 din C.C.M. prin concedierea personalului odată cu redeschiderea hotelului, tribunalul nu a soluţionat această critică.
SC B.T. SA nu putea încheia un contract de operare hotelieră cu R.S., fără să ţină cont de salariaţii existenţi, sau de obligaţia de a-i repune în posturi pe salariaţii care şi-au încetat activitatea fiind concediaţi colectiv în anul 2003 odată cu demararea lucrărilor de renovare a hotelului, această obligaţie fiind prevăzută în art. 15 al Contractului colectiv de muncă.
în susţinerea recursului şi în contra dovada motivelor de recurs s-a solicitat proba cu înscrisuri, probă încuviinţată doar în parte pentru recurentă şi în totalitate pentru intimată, pentru considerentele înfăţişate în cuprinsul încheierii din 29 ianuarie 2009.
Examinând sentinţa civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză şi probelor noi administrate în calea de atac a recursului, Curtea a apreciat fondat recursul, doar pentru motivele ce se vor înfăţişa în cuprinsul acestei decizii.
Nu se poate reţine incidenţa în cauză a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. pr. civ., respectiv depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti, întrucât recurenta nu concretizează în ce constă imixtiunea instanţei de judecată „în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică”.
Totodată, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ., invocat de recurentă, nu va fi reţinut de Curte, întrucât prima instanţă a respectat principiul disponibilităţii procesuale, în sensul că a statuat în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului s-a pronunţat asupra şi în limitele pretenţiilor deduse în justiţie, respectând dispoziţiile art. 129 alin. 6 C. pr. civ. în acest context, instanţa de control judiciar nu va primi critica sentinţei atacate privind acordarea ajutorului de şomaj, respectiv cea de a şaptea critică a sentinţei recurate, întrucât recurenta nu a învestit prima instanţă cu un capăt de cerere distinct în acest sens. Or, această cerere este fără echivoc o cerere nouă, inadmisibilă în calea de atac a recursului, conform art. 294 alin. 1 C. pr. civ. prin raportare la art. 315 C. pr. civ., cale de atac în care se poate examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.
Nu se poate reţine nici incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, astfel soluţia respingerii contestaţiei prin dispozitiv se justifică prin considerentele sentinţei atacate. împrejurarea că la anumite critici vizând calitatea semnatarului deciziei de concediere, obiectivitatea organigramelor şi statelor de funcţii, prima instanţă nu a răspuns, constituie aspecte de fond ce trebuie analizate în cadrul legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere, lipsa analizei lor putând fi complinită de instanţa de control judiciar, neechivalând cu o nemotivare a hotărârii judecătoreşti.
Curtea va reţine însă fondate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., ce vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi a normelor de drept material aplicabile în cauză şi în acest context va analiza legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere contestată în cauză.
în aceste condiţii, se va reţine că prin decizia din 22.01.2007 a Administratorului Unic al SC B.T. SA, anexată la dosar fond, s-a decis externalizarea tuturor serviciilor din cadrul SC B, SA, pe etape, începând cu data de 01.02.2007, societatea reorganizându-se ca urmare a preluării de operatorul internaţional R.S. a managementului hotelului. în acest context, intimata a pretins că, prin externalizarea serviciilor în cadrul SC T. SA, nu mai rămâneau structuri ale activităţii de serviciu, ci numai în cadrul Departamentului financiar şi ale conducerii, tuturor angajaţilor societăţii fiindu-le propusă alternativa de a-şi continua activitatea în cadrul SC C.V. SRL. Ulterior, prin decizia din 1.03.2007 a intimatei, aceasta a decis concedierea colectivă a angajaţilor ce au refuzat locul de muncă oferit în cadrul SC C.V. SRL, printre care pretinde că s-ar afla şi recurenta, sens în care i-a fost emisă acesteia decizia din 18.05.2007, contestată în cauză, ce are evident caracterul unei decizii de concediere colective cum însăşi reprezentantul intimatei o recunoaşte. împrejurarea că pe parcursul a 30 de zile nu au fost concediaţi salariaţi în numărul solicitat de lege, pentru ca procedura iniţiată de intimată să fie calificată drept o concediere colectivă (întrucât raporturile de muncă a 21 de salariaţi vizaţi de concedierea colectivă au încetat la iniţiativa părţilor) şi că în cauză ar fi incidenţă situaţia unei concedieri individuale cum susţine prima instanţă, nu poate fi primită.
în aceste condiţii, intimata era obligată să materializeze natura concedierii printr-o decizie în acest sens, prin care să o califice ca fiind individuală, demers ce nu l-a întreprins, sens în care Curtea va analiza legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere, ca o decizie de concediere colectivă, calificată de însăşi intimată prin deciziile din 22.01.2007 şi 1.03.2007, planul de concediere colectivă-dosar fond.
Drept urmare, se va analiza legalitatea deciziei pentru îndeplinirea cerinţelor obligatorii prevăzute de art. 74 alin. 1 C. muncii. Se va avea în vedere în acest sens că art. 74 alin. 1 C. muncii conţine patru dispoziţii obligatorii care trebuie prevăzute în decizia de concediere, lipsa oricăreia dintre ele determinând nulitatea. Se va constata că sub acest aspect hotărârea instanţei de fond este nelegală, apreciind-o ca o concediere individuală, nu s-au analizat condiţiile de valabilitate prevăzute de articolul sus menţionat, această decizie fiind nulă absolut pentru nerespectarea cerinţelor prevăzute la art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) C. muncii.
Astfel, potrivit art. 74 alin. 1 lit. a) C. muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu „motivele ce determină concedierea”. Menţionarea motivelor ce determină concedierea trebuie realizată în chiar cuprinsul deciziei, fiind necesară o expunere explicită şi fără echivoc a acestor motive.
Decizia din 18.05.2007 nu prevede motivul pentru care se decide concedierea recurentei, neindicându-se temeiul concedierii, specificându-se doar că această măsură este luată în baza deciziei din 22.01.2007 emisă de Administratorul Unic al intimatei, făcându-se trimitere la reorganizarea activităţii recurentei. Simpla trimitere la decizia din 22.01,2007 emisă de intimată şi precizarea unei situaţii de fapt ca reorganizare a recurentei nu echivalează cu justificarea deciziei de concediere.
Motivarea deciziei de concediere în chiar cuprinsul său, aşa cum este cerută în mod obligatoriu de lege, presupune o expunere explicată a acestor motive, respectiv descrierea clară şi completă a situaţiei de fapt ce determină luarea acestei decizii.
Este adevărat că intimata a depus la dosarul cauzei acte care stau la baza deciziei de reorganizare, însă acestea nu pot valida decizia de concediere, în lipsa temeiului legal al acesteia, deoarece, conform art. 77 C. muncii, validitatea acesteia se apreciază doar în funcţie de motivele de fapt şi de drept prevăzute în chiar cuprinsul deciziei.
Totodată, potrivit art. 74 alin. 1 lit. c) C. muncii, decizia de concediere trebuie să prevadă în mod obligatoriu criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, iar decizia contestată nu face referire la ordinea de prioritate care a condus la concedierea recurentei.
Intimata solicită respingerea acestui motiv de nulitate a deciziei de concediere, cu motivaţia că decizia recurentei s-a finalizat ca una individuală. Neconcretizarea acestei forme a concedierii printr-un act decizional este culpa intimatei, sens în care aceste apărări nu pot fi primite. Or, se va constata că dacă această menţiune ar fi fost inserată în decizia de concediere, nu s-ar fi putut dispune concedierea recurentei, întrucât aceasta contravenea dispoziţiilor art. 59 lit. e) şi f) din C.C.M., în cauza dedusă judecăţii, prin probatoriul administrat aceasta a dovedit că este singura întreţinătoare a familiei, soţul său fiind de asemenea concediat, având în întreţinere un minor de vârstă şcolară, conform sentinţei civile din 21.12.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Din cele mai sus expuse, rezultă cu claritate că neîndeplinirea cerinţelor prevăzute în mod obligatoriu în art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) C. muncii, atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere.
Critica vizând nesemnarea deciziei de concediere de către o persoană fără calitatea prin încălcare actului constitutiv al societăţii, art. 21.1 lit. v şi art. 23.2 nu va fi primită, întrucât nu este o condiţie de validitate a unei decizii de concediere, conform art. 268 C. muncii.
Nelegalitatea deciziei de concediere face de prisos analizarea temeiniciei aceleiaşi decizii. Cum recurenta a formulat critici şi pe acest aspect, Curtea va proceda la analiza lor. Se invocă astfel încălcarea dispoziţiilor art. 68 alin. 1 lit. b) C. muncii, în
speţa dedusă judecăţii realizându-se doar concedierea a două persoane, a recurentei şi a numitului S.F.
De asemenea, trebuie avut în vedere că desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiat în statul de funcţii şi organigramă şi implică nu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când are un caracter obiectiv şi este serioasă, când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Contestatoarea a invocat că reorganizarea societăţii nu este una temeinică, întrucât locul său de muncă, respectiv cel din Compartimentul Renovare, Investiţii, Aprovizionare Investiţii, Protecţia Muncii se află în cadrul Departamentului Complex, compartiment ce nu a fost prevăzut pentru restructurare, externalizare, fapt confirmat de organigrama valabilă la data de 16.04.2007. De altfel, în acest sens angajatorul din proprie iniţiativă a emis decizia din 16.04.2007, schimbându-i locul de muncă în Compartimentul Renovare Investiţii, Protecţia Muncii, loc de muncă ce nu a fost suspus reorganizării, conform menţiunilor de la fila 47 dosar fond.
Deşi, prin decizia din 16.07.2007, intimata a decis ca efect al unei hotărâri judecătoreşti anterioare să o reintegreze pe contestatoare, pe postul de referent în cadrul compartimentului sus menţionat, respectiv Renovare Investiţii, Aprovizionare Investiţii, Protecţia Muncii, acest post nu a fost inclus în statul de funcţii, nu este nominalizat distinct în organigrama societăţii din 16.04.2007. în consecinţă, reintegrarea sa a fost pur fictivă şi concedierea dispusă în cauză nelegală, compartimentul sus menţionat nefiind propus pentru externalizare.
în concluzie, desfiinţarea locului de muncă nu este nici efectivă, nici serioasă, în acest context, nu prezintă relevanţă dacă recurenta ar fi refuzat sau nu un post similar la SC C V. pe motivul externalizării majorităţii serviciilor, întrucât propunerea viza locul de muncă ocupat anterior de aceasta, până la data de 16.04.2007, respectiv postul de referent la Depozitul Investiţii Consumabile, nicidecum locul la care fusese transferată la aceeaşi dată prin decizia din 16.04.2007, respectiv cel de la Compartimentul Renovare Investiţii, Protecţia Muncii. Or, acest ultim loc de muncă este individualizat prin decizia de concediere, post din cadrul compartimentului menţionat în organigrama de la data emiterii deciziei de transfer, respectiv la
16.04.2007, compartiment ce nu a fost supus reorganizării.
De altfel, intimata prin reprezentantul său a precizat că nu există o convenţie sau acord de preluare de către societatea SC C V. a salariaţilor săi pentru serviciile exter-nalizate, deşi sarcina probei îi revenea, nu a fost în măsură să probeze că astfel de contracte cu societatea sus menţionată au fost încheiate cu alţi salariaţi ai săi.
Or, potrivit principiului consacrat de art. 8 alin. 1 C. muncii, respectiv principiul bunei-credinţe în cadrul raporturilor de muncă, intimata trebuia să-i ofere un minim de garanţii recurentei că astfel de contracte s-au derulat, garanţie ce nu a fost realizată în speţa de faţă. Mai mult, nici nu s-a realizat dovada că societatea sus menţionată are patrimoniu propriu, având sediul expirat, în luna mai 2007, conform adresei din
28.05.2007 a Oficiului Registrului Comerţului.
în speţă, nu se poate reţine însă încălcarea art. 15 din Contractul colectiv de muncă prin concedierea personalului odată cu redeschiderea hotelului, împrejurarea că anumite subunităţi ale intimatei au fost închise temporar nu are relevanţă asupra deciziei de restructurare a intimatei, întrucât în speţă nu se analizează oportunitatea măsurii de reorganizare, prin preluarea sa de operatorul intimatei R.S., ci caracter real şi efectiv al concedierii recurentei.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., va admite recursul, va modifica în tot sentinţa atacată, în sensul că va admite contestaţia, va anula decizia din 18.05.2007 emisă de intimată.
Trebuie reţinut că, potrivit principiului de drept quod nullum est, nullum producit effectum, consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii constau în lipsirea actului anulat de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă şi restabilirea legalităţii. Or, restabilirea legalităţii, ca efect al nulităţii, presupune restabilirea situaţiei anterioare restitutio in integrum, devenind aplicabile dispoziţiile art. 76 şi cele ale art. 78 C. muncii. Drept urmare, concedierea fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, este lovită de nulitate absolută şi va fi obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale, cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, operând totodată şi reintegrarea sa în situaţia anterioară concedierii.
Obligaţia de plată a drepturilor sus menţionate va opera de la data concedierii până la efectiva reintegrare.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. pr. civ., va fi obligată intimata la plata sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat fond şi recurs.
7. Competenţa teritorială în materia conflictelor de drepturi este exclusivă
– Codul muncii: art. 284 alin. 2
Potrivit art. 284 alin. 2 C. muncii, cererea referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul are domiciliul sau reşedinţa, ori după caz sediul. Rezultă că textul prin termenii imperativi pe care-i utilizează a instituit în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă teritorială exclusivă şi derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun.
în cauză este vorba despre o competenţă teritorială, exclusivă, guvernată de norme imperative, pe care nici instanţa, nici părţile nu o pot înlătura.
(Decizia civilă nr. 327/R din data de 22.01.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin sentinţa civilă nr. 3150/11.04.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatoarea I.G. în contradictoriu cu intimata Universitatea C.D.C. în favoarea Tribunalului Constanţa.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta are domiciliul în Constanţa, domiciliu ce a atras competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. 2 C. muncii. în consecinţă, a admis excepţia invocată din oficiu şi a dispus declinarea soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Constanţa.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
încadrând criticile formulate în motivul de-recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea va constata că se susţine, în esenţă, pronunţarea sentinţei atacate cu aplicarea greşită a legii, respectiv a normelor privind competenţa teritorială. Se apreciază, astfel că, potrivit normelor Codului de procedură civilă, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei de la domiciliul pârâtului, în speţă sediul unităţii. Cum contestatoarea a fost angajata universităţii ce are sediul în Bucureşti, Facultatea din Constanţa fiind o facultate din cadrul acestei instituţii, dovadă fiind şi menţiunile din carnetul de muncă al contestatoarei, confirmate de Inspectoratul Teritorial de Muncă, competenţa de soluţionare a litigiului revine Tribunalului Bucureşti.
Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul, pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei decizii.
Potrivit art. 284 alin. 2 C. muncii, cererea referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul are domiciliul sau reşedinţa, ori după caz sediul. Rezultă că textul, prin termenii imperativi pe care-i utilizează, a instituit în domeniul conflictelor de muncă un caz de competenţă teritorială exclusivă şi derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun.
Aceasta deoarece, potrivit dreptului comun – art. 5 C. pr. civ. – invocat în cererea de recurs: „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului, conform principiului tradiţional actor sequitur forum rei”.
Cum, în cauză este vorba despre o competenţă teritorială, exclusivă, guvernată de norme imperative, pe care nici instanţa, nici părţile nu o pot înlătura, legal a statuat tribunalul că, raportat la domiciliul reclamantei în Constanţa, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Constanţa, conform art. 284 alin. 2 C. muncii.
Nu trebuie nesocotit astfel că, prin instituirea unei competenţe teritoriale în favoarea reclamantului, s-a avut în vedere protejarea salariaţilor când au calitatea de reclamanţi, situaţie incidenţă în cauză, spre a le facilita accesul la instanţele judecătoreşti. Legiuitorul, din raţiuni de protecţie, a recurs la această soluţie pozitivă, echitabilă pentru a nu-i descuraja pe salariaţi, în sensul deducerii pretenţiilor lor pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa atacată, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză -în speţă, art. 284 alin. 2 C. muncii.
