„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publica si in condiţii prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.
Secţia civilă pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 9522 din 10 noiembrie 2011
Asupra recursului de față.
Prin sentința recurată s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a MADR și pe fond s-a respins acțiunea reclamantei față de acest pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta Agenția Domeniilor Statului.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N. D. N. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului sector 1 și pe cale de consecință:
A fost obligată pârâta ADS la plata diferenței de 25% din drepturile salariale aferente lunilor iulie 2010 – decembrie 2010.
S-a respins în rest cererea.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
în ceea ce privește excepțiile:
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de MADR deoarece această instituție nu este parte nici a raportului juridic de muncă și nici parte la încheierea contractului colectiv de muncă, acesteia îi va putea fi opozabilă orice convenție numai în măsura în care o și semnează și pe cale de consecință și-o asumă.
S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii deoarece reclamanta nu a făcut decât să uzeze de un drept al său, cererea adresată instanței trebuind analizată pe fondul cauzei în virtutea respectării dreptului de acces la justiție.
în ceea ce privește fondul:
Reclamanta face parte din personalul contractual al Agenției Domeniilor Statului, ocupând postul de expert cu un salariu de 1436 lei, spor de încordare psihică de 20 și spor de confidențialitate de 10% (fila 11 de la dosar).
La acesta a fost încheiat act adițional nr. 1 la data de 16.11.2009 prin care a fost modificat salariul de bază lunar la suma de 1867 lei și în aceeași zi act adițional nr. 2 prin care s-a modificat salariul de bază lunar la suma de 2668 lei fără să se mai prevadă și acordarea altor sporuri (filele 15 – 16 de la dosar).
Prin Legea 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, Agenția Domeniilor Statului a fost reorganizată, devenind instituție finanțată integral de la bugetul de stat prin bugetul MADR.
Acest fapt a avut drept consecință că dintr-o instituție publică finanțată din fonduri proprii ADS a devenit o instituție publică finanțată integral de la buget.
Prin urmare, orice plată trebuie justificată și efectuată în limita creditelor bugetare aprobate.
Cu privire la plata contravalorii tichetelor de masă
Prin art. 43 alin. (1) lit. b) din Contractul colectiv de muncă s-a prevăzut acordarea tichetelor de masă (fila 20 de la dosar) dar în conformitate cu prevederile legale, deci nu ca drept pur și simplu ci în condițiile prevăzute de legiuitor.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome si din sectorul bugetar pot primi o alocație individuala de hrana, acordata sub forma tichetelor de masa, suportata integral pe costuri de angajator.
Insa prin art. 1 alin. (2) al Legii nr. 142/1998 s-a prevăzut că tichetele de masa se acorda in limita prevederilor bugetului de stat pentru unitățile din sectorul bugetar.
împrejurarea ca nu s-au mai prevăzut resurse financiare pentru acordarea acestora are acoperire legala, de vreme ce la bugetul statului în dispozițiile anterior enunțate.
Este nevoie nu numai ca in contractul colectiv de sa se prevadă acordarea unor drepturi suplimentare, de natura celor aflate in litigiu in prezenta cauză, ci trebuie sa existe si resurse financiare pentru alocarea efectiva a acestora, condiție care in cauza de fata nu este îndeplinită.
Cu privire la acordarea diferenței de 25% din ajutorul de căsătorie
Acest drept nu este prevăzut de contractul individual de muncă în clauza „L” litera „b”, așa cum pretinde reclamanta, ci în actul adițional nr. 1 încheiat la data de 16.11.2009 prin care a fost modificat este prevăzut de contractul colectiv de muncă pe anii 2008 – 2010 la clauza „L” lit. „e”, fără ca în cuprinsul Contractului colectiv de muncă să existe vreo prevedere în acest sens.
Mai mult decât atât nu există vreun act normativ emis de vreuna din autoritățile cu atribuții în domeniu prin care să se fi prevăzut posibilitatea acordării unei sume de bani cu titlu de „ajutor de căsătorie”.
Chiar dacă este prevăzut de actul adițional al contractului individual de muncă acest drept nu este prevăzut de lege.
Așadar în privința personalului din sectorul bugetar e nevoie de satisfacerea unei condiții esențiale, fără de care nu este posibilă recunoașterea acordării unui anumit drept de natură salarială și anume să fie prevăzut a se acorda personalului bugetar de un act normativ (lege, H.G., ordin).
Dacă această condiție este îndeplinită nu este necesar stipularea dreptului în cuprinsul contractului individual de muncă sau al contractului colectiv de muncă, pentru că el se acordă în virtutea legii.
în situația contrară, în care dreptul nu este prevăzut a fi acordat personalului din sectorul bugetar de un act normativ, el nu va putea fi acordat căci nu se poate adăuga la lege de către orice instituție publică cu finalitatea plății unor drepturi de natură salariale din fonduri publice fără ca dreptul să fie acordat de legiuitor și nu de angajator.
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin Legea nr. 329/2009 s-a schimbat și modalitatea de finanțare, angajatorul reclamantei nemaiavând un regim de finanțare din fonduri proprii, însă și aceste condiții există probleme de legalitate deoarece veniturile obținute din desfășurarea activității se fac la bugetul de stat și nu se întorc sub diverse forme de sporuri și ajutoare ce nu sunt prevăzute de un act normativ, către angajații instituției.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 este interzisă negocierea contractelor colective de muncă referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale în cazul salariaților din instituții bugetare.
Această normă are caracter special și are ca finalitate excluderea de la negociere a drepturilor salariale deoarece în cazul acestora cuantumul și modalitatea de acordare este prevăzut de legiuitor.
Nici măcar existența acordului angajatorului, în speța de față înscris în cuprinsul actului adițional al contractului individual de muncă nu poate înfrânge această normă cu caracter imperativ, cu atât mai mult cu cât respectarea disciplinei bugetare reprezintă un interes general circumscris noțiunii de ordine publică.
Angajatorul gestionează fonduri de la bugetul de stat și nu este admisibilă folosirea arbitrară a acestor sume cu pretextul existenței unor convenții care nu țin seama de existența unor dispoziții legale imperative.
Cu privire la plata unei sume reprezentând 10% din fondul de premiere
Acest drept este prevăzut de art. 43 alin. (1) lit. a) din contractul colectiv de muncă (fila 20 de la dosar).
Nu există vreun act normativ care să prevadă posibilitatea acordării unui drept de acest fel pentru personalul din sectorul bugetar.
Acordarea de drepturi angajaților din sectorul bugetar, ce excedează prevederilor în vigoare este deci nelegală în raport ci dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 iar negocierea unor astfel de clauze și chiar înregistrarea contractului colectiv de muncă la DMPS București nu acoperă în nici un caz nelegalitatea acordării unui drept salarial astfel „negociat” pe sume de bani de la bugetul de stat.
Și acest capăt de cerere va fi respins pentru considerentele enunțate.
Cu privire la acordarea indexării indicelui de inflație comunicat de Comisia de Prognoză, pentru anul 2010
Acest drept a fost prevăzut în art. 40 alin. (2) din cuprinsul contractului colectiv de muncă.
Nici acest drept nu este prevăzut în vreun act normativ care să emane de la o autoritate cu competențe în domeniu, deci este o clauză care nu poate produce efecte juridice, de vreme ce încalcă art. 12
Cu privire la obligarea la plata de daune cominatorii
Nu este posibilă acordarea de daune cominatorii decât în situația obligațiilor de a face iar nu și în cazul obligațiilor de a da așa cum este situația de față, tocmai pentru că pentru obligațiile de a face executarea silită este mai greoaie.
Ele au rol de constrângere și nu rol de a suplimenta eventualul debit pretins de cel îndreptățit.
Dar chiar dacă în speța de față ar fi vorba de o obligație de a face, tot ar fi fost necesar dovedirea eventualului prejudiciu, dacă el există, de către creditor.
Cu privire la plata diferenței de 41 % din drepturile salariale aferente lunii octombrie
Acest capăt de cerere va fi respins deoarece se raportează la dispoziții ale contractului colectiv de muncă ce nu produc efecte juridice ca urmare a împrejurării că ele contravin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 pentru considerente deja expuse.
în concluzie
Prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate dar și cele ale contractului individual de muncă în privința acordării drepturilor analizate în cele de mai sus nu pot să producă efecte juridice deoarece au fost edictate cu încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 pentru că au prioritate dispozițiile legale în raport de cele contractuale și convenționale.
Instanța a avut de asemenea în vedere că actul adițional la contractul colectiv de muncă a fost încheiat la data de 26.11.2009 (fila 26 de la dosar), după ce în prealabil, respectiv la data de 9.11.2009 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și chiar dacă aceasta intra în vigoare din anul 2010 se apreciază că prin dispozițiile din cuprinsul său contravine actului normativ menționat.
în acest sens s-a statuat de practica judiciară prin Decizia nr. 346/R din 22.01.2010 a Curții de Apel București, Decizia civilă nr. 131/R din 17.01.2008 a Curții de Apel Cluj (Jurindex), Decizia civilă nr. 260 din 28.01.2008 a Curții de Apel Cluj (Jurindex).
în situația contrară personalul din sectorul bugetar având pregătire și activități similare ar avea un cuantum diferit al drepturilor salariale ceea ce nu este admisibil.
Cu privire la diminuarea salarială de 25% prevăzută de art. 1 din Legea nr. 118/2010.
Legea nr. 118/2010 a fost adoptată de către Parlamentul României prin procedura asumării răspunderii cu nerespectarea art. 15 din Legea nr. 47/1992 atât sub aspectul dispozițiilor privind data intrării în vigoare ca urmare a promulgării cât și din punctul de vedere al respectării procedurii prealabile de comunicare a textului adoptat instituțiilor ce puteau formula sesizări în ceea ce privește obiecțiile de neconstituționalitate a priori.
Potrivit art. 146 lit. a) din Constituția României instanța de control constituțional se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
Legea nr. 118/2010 a făcut obiectul controlului de constituționalitate, instanța de constituțional pronunțându-se la data de 25.06.2010 prin Decizia 874/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 433 din 28.06.2010, după care proiectul de lege privind diminuarea drepturilor salariale ale bugetarilor a fost retrimis parlamentului.
După efectuarea modificărilor în vederea punerii de acord cu decizia Curții Constituționale actul normativ a fost adoptat de către Parlamentul României în ședința comună din 29.06. 2010 și promulgat prin Decretul Președintelui României nr. 603 din 29.06.2010, așadar în aceeași zi în care a fost adoptată de parlament. Fiind publicată în Monitorul Oficial la data de 30.06.2010 și intrând în vigoare la 3.07. 2010.
La data de 30.06.2010 un grup de 40 de senatori au depus o sesizare de neconstituționalitate care a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 8779 din 30.06.2010, ce a constituit obiectul dosarului 1701A/2010, soluționat prin Decizia 975/2010, în cuprinsul căreia, respectiv punctul II.1 alin. (2), instanța de contencios constituțional a reținut că a fost introdusă în termenul legal de două zile prevăzut de Legea nr. 47/1992.
Prin Decizia 975 din 7.07.2010 obiecția de neconstituționalitate a fost respinsă ca inadmisibilă deoarece a vizat un text care nu a făcut obiectul reexaminării in sensul art. 147 alin. (2) din Constituție.
Potrivit art. 15 din Legea 47/1992 „Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
(2) în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului. în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgență, termenul este de două zile.
(3) Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.
(4) Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective.”
A mai menționat instanța de control constituțional că :”…nu poate respinge ca inadmisibilă obiecția de neconstituționalitate strict pentru faptul că legea a fost promulgată, întrucât obiecția de neconstituționalitate a fost formulată în termenul legal.
De asemenea potrivit art. 77 alin. (3) din Constituția României dacă s-a cerut verificarea constituționalității legii înainte de promulgare, publicarea în Monitorul Oficial se poate face într-un termen de cel mult 10 zile de la primirea deciziei Curții Constituționale prin care i s-a confirmat constituționalitatea.
Sub un prim aspect Legea nr. 118/2010 putea fi promulgată de Președintele României numai după expirarea celor două zile stabilite de art. 15 din Legea nr. 47/1992 și numai în măsura în care nu a fost invocată o obiecție de neconstituționalitate.
Cu privire la jurisprudența Curții Constituționale:
a) Pentru situații în care s-a formulat o nouă sesizare de neconstituționalitate după punerea în acord a actului normativ cu dispozițiile deciziei instanței constituționale dar cu depășirea termenului legal prevăzut sunt deciziile nr. 233 din 20 decembrie 1999, nr. 638 din 28 decembrie 1999 și nr. 89 din 26 ianuarie 2010, în care obiecțiile de neconstituționalitate au fost respinse ca inadmisibile, întrucât „legea a fost deja promulgată, iar sesizarea de neconstituționalitate a fost formulată după expirarea termenului legal în care aceasta putea fi făcută.”
b) Pentru situații în care s-a formulat o nouă sesizare de neconstituționalitate după punerea în acord a actului normativ cu dispozițiile deciziei instanței constituționale dar înlăuntrul termenului legal sunt deciziile 375/2005 și 419/2005.
Astfel, în cadrul controlului a priori, adică înainte de intrarea în vigoare a legii care a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial sub nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia 375 din 6.07.2005 că sunt neconstituționale unele dispoziții iar Proiectul de lege a fost retrimis Parlamentului.
La 13.07.2005 cele două camere ale parlamentului au adoptat raportul asupra reexaminării dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale acesta fiind apoi depus la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii, lucru ce rezultă din evidențele electronice ale Camerei Deputaților.
După expirarea celor două zile textul a fost trimis președintelui României în acord cu prevederile art. 15 din Legea 47/1992 iar la data de 15.07. 2005 Președintele României și-a exercitat dreptul constituțional de a sesiza Curtea Constituțională asupra modului în care Parlamentul României a pus de acord prevederile Legii privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente cu decizia Curții Constituționale nr. 375 din 6.07. 2005.
Abia după pronunțarea Curții Constituționale prin Decizia 419 din 18 iulie 2005 prin care s-a respins această obiecție de neconstituționalitate Președintele României a promulgat actul normativ, acesta fiind publicat în Monitorul Oficial din 19 iulie 2005 sub numărul 247.
Așadar procedura de intrare în vigoare a Legii nr. 247/2005 a fost cea stabilită de art. 146 din Constituție, art.15 din Legea 47/1992 și respectiv prevederile art. 77 alin. (3) din Constituția României.
Din considerentele expuse mai sus rezultă că în comparație cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 prevederile pertinente în materie din Constituție și Legea nr. 47/1992 nu au fost respectate în ceea ce privește Legea nr. 118/2010 deși exista o practică parlamentară în legătură cu necesitatea depunerii proiectului de lege la secretarul general în vederea exercitării dreptului de a invoca obiecții de neconstituționalitate în legătură cu modul de punere de acord a proiectului de lege cu prevederile Deciziei 874/2010 a Curții Constituționale.
Sub un al doilea aspect, potrivit art. 15 din Legea nr. 47/1992, după adoptarea unui act de către Parlamentul României acesta se comunică și înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Avocatului Poporului în vederea respectării dreptului acestor două instituții cu privire la invocarea unor eventuale obiecții de neconstituționalitate. Prin Decizia 975/2010 Curtea Constituțională a stabilit în mod expres că prevederile art. 15 din Legea nr. 47/1992 se aplică indiferent dacă actul normativ a fost adoptat de către Parlament în primă instanță sau după ce proiectul a fost retrimis ca urmare a admiterii unei obiecții de neconstituționalitate. Or, din decizia menționată rezultă că Președintele Camerei Deputaților prin adresa 1/1308/N.A. din 6 iulie 2010 a solicitat respingerea obiecției de neconstituționalitate formulate întrucât a fost introdusă tardiv , legea criticată fiind deja promulgată.
Prin necomunicarea proiectului de text normativ înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv Avocatului Poporului aceste instituții au fost lipsite de dreptul de a formula obiecții de neconstituționalitate a priori fiind încălcate în acest sens prevederile art. 15 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 146 din Constituția României. Practic a existat o lipsire de substanță a uneia dintre cele două forme de control constituțional,fapt de neconceput într-un stat de drept
Faptul necomunicării proiectului respectiv celor două instituții reprezintă un viciu de procedură, care nu poate fi înlăturat sub nici o formă, în România fiind edictate principiile conform cărora : „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.” (art. 1 alin. (5) din Constituție ) și „Nimeni nu este mai presus de lege”(art.16 alin. (2) din Constituție).
în raport de contextul expus în cele de mai sus Tribunalul apreciază că legea prin care s-a stabilit o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor reclamanților nu a respectat prevederile art. 15 din Legea nr. 47/1992, art. 77 alin. (3) și 146 Constituția României, art. 133 din Regulamentul Camerei Deputaților, astfel că prin validarea măsurii de reducere a drepturilor salariale cu 25 % instanța ar consfinți în fapt o încălcare a drepturilor stabilite de Convenția privind drepturile și libertățile fundamentale ratificată prin Legea nr. 30/1994 în speță art. 1 din Protocolul 1, încălcare ce a avut ca rezultat explicit și neîndoios anihilarea dreptului constituțional de a formula obiecții de neconstituționalitate, prin promulgarea legii mai înainte de termenul legal de două zile.
Viciul de nelegalitate a Legii nr. 118/2010 pentru nerespectarea procedurilor prevăzute de art. 133 din Camera Deputaților subzistă chiar în absența oricărui viciu de constituționalitate.
Guvernul României a luat măsura reducerii salariului angajaților bugetari printre care și reclamanța din cauza de față fără să respecte dispozițiile art. 15 paragraful al treilea din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul de a notifica secretarul General al Consiliului Europei despre intenția luării acestei măsuri și de a preciza durata de timp prevăzută pentru aplicarea acesteia
în temeiul rolului activ prevăzut de legiuitor pentru judecătorul cauzei, în cauzele având același obiect cu cel de față, respectiv dosarul 4798/104/2010 instanța a solicitat Secretariatului General al Guvernului României să precizeze:
– Dacă măsura diminuării cu 25% a salariului pentru întreg personalul bugetar precum si durata prevăzuta pentru aplicarea acesteia a fost adusa la cunoștința Secretarului General al Consiliului Europei, in acord cu dispozițiile art. 15 paragraful 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului?
– Care este înscrisul care demonstrează îndeplinirea obligației prevăzute în cuprinsul dispozițiilor anterior enunțate precum si punerea la dispoziție a unei copii a acestuia, cu mențiunea ca este conforma cu originalul, din care sa rezulte si numărul de înregistrare atribuit la înregistrare de către Cabinetul Secretarului General al Consiliului Europei – având in vedere ca din expunerea de motive si celelalte documente făcute publice nu s-a făcut referire la acest aspect ?
Răspunsul oferit de Secretariatul General al Guvernului României în adresa efectuată în dosarul menționat a fost în sensul că instituția nu deține datele și documentele solicitate și a fost adresată rugămintea ca instanța să se adreseze Agentului Guvernamental al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului iar între timp, respectiv până la soluționarea cauzei de față, situația nu s-a schimbat cu nimic în privința celor avute în vedere de autoritățile statului.
în consecință instanța fondului a solicitat Agentului Guvernamental al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizările cerute inițial de la Secretariatului General al Guvernului României.
Prin adresa L1/1852 din 01.03.2011 Direcția Agent Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a răspuns instanței că „o eventuală notificare a Secretarului General al Consiliului Europei cu privire la măsura diminuării salariale cu 25% și durata prevăzută pentru aplicarea acesteia excede atribuțiilor Agentului Guvernamental.”
Așadar în legătură cu Legea nr. 118/2010, niciuna dintre cele două instituții ale Statului Român nu a fost în măsură să cunoască despre existența derulării vreunei proceduri de natura celei prevăzute de art. 15 paragraful al treilea din Convenție.
De altfel în expunerea de motive a Legii nr.118/2010, secțiunea a II a punctul 3 se arată că la baza luării măsurilor de diminuare salariale se află art. 53 din Constituția României potrivit căruia:(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratica. Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, sa fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății
Referitor la măsura diminuării salariale, în cuprinsul expunerii de motive Guvernul a motivat că „referitor la prioritatea Convenției asupra normelor interne, art. 53 din Constituția României impune mai multă rigoare la restrângerea drepturilor fundamentale decât dispozițiile Convenției, astfel că vor trebui respectate cu prioritate exigențele constituționale iar nu cele ale Convenției Europene deoarece dispozițiile din tratatele la care România este parte se aplică cu prioritate față de dreptul intern numai în măsura în care acestea sunt mai favorabile. Or, în condițiile în care dispozițiile din Constituția României sunt mai stricte în privința restrângerii drepturilor fundamentale, acestea vor deveni aplicabile la analizarea constituționalității restrângerii”.
Rezultă fără vreun dubiu că încă de la bun început Guvernul României s-a decis să nu respecte dispozițiile Convenției Europene, pretextând în mod fals că dispozițiile Constituției sunt mai riguroase și totodată mai favorabile, fără să precizeze în concret în ce anume constă rigoarea, având în vedere că nici art. 53 din Constituție nu enumeră expres printre situațiile în care se poate restrânge exercițiul unui drept și criza economică, așadar nu se întrevede unde anume este rigoarea de care se vorbește și nici ce anume face mai favorabile dispozițiile art. 53 din Constituție în raport de art. 15 paragraful 3 din Convenția Europeană.
Prevalându-se în mod artificial de acest motiv Guvernul României nu a urmat nici procedura prevăzută de art. 15 paragraful al treilea din Convenția Europeană, în sensul că nu a notificat Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsura diminuării salariale cu 25% și durata prevăzută pentru aplicarea acesteia.
Deși nu a formulat un punct de vedere prin Secretariatul General în acest sens, Guvernul ar putea pretinde că nu sunt incidente dispozițiile art. 15 paragraful al treilea din Convenția Europeană pentru că România nu se află într-o situație de război sau calamitate naturală.
Totuși instanța observă că s-a invocat o situație economică excepțională care afectează în mod foarte grav stabilitatea economică și securitatea națională.
Or, drepturile si libertățile cetățenești la care se refera art. 53 din Constituție sunt, de regulă, drepturile cu caracter politic sau electoral, precum si, in anumite limite, dreptul de proprietate.
Salariul trebuie să fie plătit chiar și în timp de război, nici chiar războiul nu poate presupune excluderea plății unui sfert din drepturile salariale lunare.
Pe de alta parte, criza economica nu poate fi asimilată cu niciuna dintre situațiile de excepție la care se refera art. 53 din Constituție.
Chiar si in situații excepționale, statul nu are dreptul arbitrar de a limita drepturile. El (statul) trebuie sa fie supus unui control, întrucât lipsa acestui control ar putea conduce la “suprimarea principiului preeminentei dreptului si ar face sa prevaleze rațiunea de stat asupra rațiunii democratice”.
Este totuși interesant că în expunerea de motive la Legea nr. 118/2010 Guvernul invocând necesitatea luării măsurii de diminuare a salariilor bugetarilor cu 25% a citat cauza Lawless contra Irlandei din 1961, care este în legătură chiar cu aplicarea art. 15 paragraful 3 din Convenție, de care Guvernul nu a ținut însă seama.
în speța menționată este vorba de o situație de război, Armata Republicana Irlandeza (IRA) fiind in plină ascensiune si făcând prăpăd în Irlanda si in UK la momentul respectiv, Guvernul britanic a procedat la restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale pe timp de război cu respectarea dispozițiilor art. 15 paragraful 3 din Convenție, ceea ce executivul din România nu a făcut și exact pentru asta a și fost criticat.
Atât de favorabile au fost și sunt și în continuare dispozițiile art. 53 din Constituția României, încât este mai mult decât evident că, au permis continuarea aplicării diminuărilor salariale și după 31 decembrie 2010, doar un procent de 15% din cuantumul salariului din luna octombrie 2010, prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, întorcându-se la cei îndreptățiți, pentru diferența, diminuarea operând sine die.
Permanentizarea diminuării salariale nu poate fi pusă la îndoială și în nici un caz nu se poate admite că obligația de rezultat, constând în revenirea la cuantumul salariilor astfel cum a fost stabilit prin Legea nr. 330/2009 poate fi anihilată de obligația sub condiție, aceea de încadrare în nivelul cheltuielilor bugetare.
Guvernul era acela care trebuia să adopte un program de restructurări în privința numărului de salariați astfel încât după data de 31.12.2010 cei rămași să beneficieze de salariile stabilite prin Legea nr. 330/2009.
în acest fel puterea executivă a abuzat de poziția de putere în stat încălcând art. 18 din Convenție, care instituie obligația suplimentară de a nu abuza de posibilitatea ce a fost oferită și de a o utiliza doar în scopurile pentru care ea a fost prevăzută.
Măsura diminuării salariilor este în mod evident discriminatorie în sensul că vizează numai angajații plătiți din fonduri publice
Astfel, statul nu a furnizat o explicație suficient rezonabilă pentru motivul excluderii angajaților societăților comerciale cu capital de stat subvenționate de la bugetul de stat de la aplicarea măsurii de diminuare cu 25% a salariilor
Ori, restrângerea exercițiului unor drepturi poate opera doar într-una dintre ipotezele exhaustive enumerate de art. 53 din Constituție, ipoteză care nu poate subzista în mod selectiv, numai pentru angajații plătiți din fonduri publice iar nu pentru cei de la societățile comerciale.
Existența unor contracte colective de muncă nu este un motiv plauzibil pentru scoaterea angajaților companiilor de stat și mai ales ai celor de la cele care au înregistrat pierderi în afara aplicării legii deoarece contracte colective de muncă au existat și în situația angajaților bugetari plătiți din fonduri publice, cum ar fi cei din primării, spitale, școli, direcții de asistență socială și protecția copilului întrucât Legea nr. 130/1996 le permite și acestora încheierea unor astfel de convenții și totuși în cazul acestora din urmă, existența contractelor colective de muncă nu a putut constitui un impediment de aplicare a legii.
Potrivit art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor si libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata in special pe sex, rasa, culoare…sau orice alta situație.
Nu orice diferența de tratament constituie .
Dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice aflate in situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit.
în speța de fata discriminarea se refera la împrejurarea ca atât angajaților din sectorul bugetar cât și cei ai entităților, li s-au plătit salariile de unul și același buget de stat și în consecință tratamentul diferit nu se justifică.
Or, definiția pe care a dat-o Curtea, discriminării, în hotărârea Abdulaziz, Cabales și Balkandali c Regatului Unit a fost aceea ca există o discriminare în cazul în care „un individ sau grup se vede, fără o justificare adecvată, mai puțin bine tratat decât altul”.
Cu alte cuvinte, Statul nu trebuie, în aceste intervenții, să comită discriminări, nici în drept nici în fapt, în exercitarea drepturilor enunțate de către instrumentul european.
Orice încălcare trebuie deci să fie analizată, din acest punct de vedere, ca un obstacol activ și ilicit în dreptul reclamanților la nediscriminare.
Referitor la încălcarea dreptului de proprietate
Prin Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului s-a prevăzut ca „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publica si in condiții prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional”.
In alineatul 2 al aceleiași dispoziții se arata ca „Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor”.
Chiar daca drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanță, în privinta apararii lor, în jurisprudenta CEDO acestea sunt asimilate cu bunurile, statuându-se ca noțiunile de “bun” si “proprietate” au un sens care “nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde si alte drepturi si interese patrimoniale” (cauza Beyler împotriva Italiei, 2000).
Reclamanta este angajată a Agenției Domeniilor Statului și ocupă în cadrul acesteia postul de expert.
în vederea aplicării Legii nr. 118/2010 s-a dispus diminuarea salariului pentru fiecare dintre aceștia cu procentul 25% după cum a arătat și angajatorul.
Prin Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 s-a stabilit cu valoare de principiu în paragraful 94: “Convenția nu conferă dreptul de a continua sa primești un salariu intr-un anume cuantum (…) O creanță poate fi considerată o valoare patrimoniala in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 daca are o baza suficienta in drept intern, de exemplu daca este confirmata prin jurisprudența bine stabilita a instanțelor de judecata”.
De asemenea, prin Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8 noiembrie 2005: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că “(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, daca printr-o dispoziție legala în vigoare se stabilește plata unor sporuri si condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, in mod deliberat, sa amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt in vigoare.”
Tribunalul a apreciat că în dreptul intern al României exista o bază legală suficientă pentru a permite reclamantei să considere că și după 1 iulie 2010 era îndreptățită să primească același salariu ca cel avut în plată în intervalul 1 ianuarie 2010 – 30 .06. 2010 deoarece concomitent cu Legea nr. 118/2010 au fost în vigoare până la 31.12.2010 și prevederile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 ,care nu au fost abrogate implicit sau explicit prin vreun alt act normativ, cu următorul conținut:
în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel:
a) noul salariu de bază, solda funcției de bază sau, după caz, indemnizația lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege;
b) sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase în afara salariului de bază, soldei funcției de bază sau, după caz, indemnizației lunare de încadrare se vor acorda într-un cuantum care să conducă la o valoare egală cu suma calculată pentru luna decembrie 2009”.
Pe de altă parte dreptul ocrotit de art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului nu este in orice caz un drept absolut, acesta însemnând ca el comporta limitări de către stat, care, are sub acest aspect o larga marja de apreciere.
Pentru a verifica daca măsura diminuării salariale cu 25% corespunde limitărilor prevăzute de Convenție, judecătorul cauzei are in vedere următoarele aspecte:
a) Ingerința sa fie prevăzută de lege
Deși măsura diminuării salariului personalului din sectorul bugetar este prevăzută de o lege, așa cum am arătat în precedentele considerente punctul I. aceasta a fost adoptată de către Parlamentul României prin procedura asumării răspunderii cu nerespectarea art. 15 din Legea nr. 47/1992 atât sub aspectul dispozițiilor privind data intrării în vigoare ca urmare a promulgării cât și din punctul de vedere al respectării procedurii prealabile de comunicare a textului adoptat instituțiilor ce puteau formula sesizări în ceea ce privește obiecțiile de neconstituționalitate a priori.
Nu vom relua argumentele, ci vom sublinia că, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 putea fi promulgată de Președintele României numai după expirarea celor două zile stabilite de art.15 din Legea nr. 47/1992 și numai în măsura în care nu a fost invocată o obiecție de neconstituționalitate iar pe de altă parte era necesar ca acesta să fie comunicat și înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Avocatului Poporului în vederea respectării dreptului acestor două instituții cu privire la invocarea unor eventuale obiecții de neconstituționalitate, așa cum s-a întâmplat în alte cazuri (situații Legii nr. 247/2005), contrariul echivalând cu un viciu procedural de natură să pună sub serioasă îndoială validitatea actului.
în cauza Zvolsky și Zvolska împotriva Republicii Cehe din 12 noiembrie 2002 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „legea pe care se bazează o atingere adusă bunurilor unei persoane trebuie să fie conformă cu normele de drept intern ale statului în cauză inclusiv cu dispozițiile constituționale pertinente. în orice caz ,aparține în primul rând autorităților naționale interne atributul interpretării și aplicării acestor norme și acela de a se pronunța cu privire la constituționalitatea lor.”
în consecință în baza art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale raportat la art.13 din același tratat internațional tribunalul stabilește că reclamanții au avut o speranță legitimă în legătură cu primirea drepturilor salariale în intervalul 01.07.2010-31.12.2010 în cuantumul determinat de Legea 330/2009, că prin Legea 118/2010 a avut loc o ingerință din partea autorităților în dreptul la respectarea bunurilor, dar actul normativ menționat pe care se bazează atingerea adusă bunurilor reclamantei nu este conform cu normele de drept intern ale statului ( Legea 47/1992) inclusiv cu dispozițiile constituționale pertinente(art. 146 din Constituție ).
Chiar admițând valabilitatea actului normativ adoptat există suficiente rezerve în legătură cu previzibilitatea legii.
Legea trebuie sa fie suficient de clara si previzibila.
Previzibilitatea poate avea însă și un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci și posibilitatea de a modifica legile pentru viitor.
în acest moment angajații plătiți din fonduri publice și deci și reclamanța în speță nu are nici un fel de previzibilitate în ce privește durata în timp a măsurii diminuării salariilor, întrucât în prezent nu există nici un act normativ care să precizeze durata până la care se limitează expres aplicarea unei măsuri de asemenea natură.
Persoanele au astfel un drept la continuitatea acțiunii statale.
Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acțiunii sale.
în raport de aceste considerații tribunalul a apreciat că prima condiție nu este satisfăcută în speța de față.
b) Să existe un scop legitim pentru luarea măsurii
Scopul declarat în cuprinsul expunerii de motive a Legii nr. 118/2010 a fost în esență restabilirea echilibrului bugetar.
Guvernul arata ca legea privind restabilirea echilibrului bugetar nu are impact declarat macro-economic si asupra mediului de afaceri, deși in secțiunea 1 a Expunerii la motive se arata ca este generata si are ca scop sa „inverseze dezechilibrele macro-economice si sa pregătească redresarea economica” și nu se arata nici care ar fi impactul financiar asupra bugetului general consolidat (Secțiunea a 4-a), respectiv care este economia ce se face, exprimată în cifre concrete.
Art. 20 din Legea nr. 24/2000 „Activitatea de documentare” prevede expres:”(1) Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcție de importanța și complexitatea acestora, de o activitate de documentare și analiză științifică, pentru cunoașterea temeinică a realităților economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislației din acel domeniu, precum și a reglementărilor similare din legislația străină, în special a țărilor Uniunii Europene.(2) Rezultatele studiilor de cercetare și referirile la sursele de informații suplimentare relevante pentru dezbaterea proiectelor de acte normative trebuie să fie incluse în instrumentul de prezentare și motivare a proiectului de act normativ.
Ori este evidentă lipsa totală a oricărei evaluări preliminare a impactului unei asemenea legi în plan social și în plan economic, deși obiectul de reglementare și implicațiile sunt de maximă relevanță. Sunt propuse soluții legislative, nefundamentate, incoerente, bazate pe cu totul alte criterii decât cele de tehnică legislativă.
Din expunerea de motive rezultă fără echivoc faptul că nu s-a realizat nici un studiu de impact asupra mediului macroeconomic (Secțiunea a 3-a, punctul 1), deși sunt previzibile consecințele negative ale scăderii puterii de cumpărare a unui număr foarte mare de oameni asupra consumului și producției. Acesta este încă un motiv de nelegalitate, care viciază respectarea procedurii de adoptare a actului normativ.
Faptul că documentele adresate creditorilor internaționali conțin promisiunea guvernului de a adopta prevederile legale în discuție nu înseamnă că acei creditori au stabilit unilateral aceste condiții, ei limitându-se la a indica obiectivele ce urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă alegerea celor mai adecvate măsuri rămâne la discreția Statului.
Conform datelor Eurostat, în anul 2009 deficitul bugetar al României a fost de 8,3%, în vreme ce în Lituania a fost de 8,9%, în Letonia de 9% în Spania de 11,2% iar în Grecia de 13,6.
în ce privește datoria publică, în 2009 aceasta era în privința României de 23,7% din PIB în vreme ce în Lituania a fost de 29,3% din PIB, în Letonia de 36,1% din PIB, în Spania de 53,2% din PIB iar în Grecia de 115,1% din PIB.
Ori, în nici unul dintre statele menționate nu s-a luat o măsură de asemenea anvergură iar proporția în care au fost reduse salariile a fost cu mult mai mică și oricum fără a se invoca siguranța națională, deși au avut ca sorginte aceeași cauză : criza economică internațională.
Or, daca măsura de diminuare a salariilor angajaților din sectorul bugetar a fost calificată ca având natura juridica a unei masuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident ca aceasta trebuie să aibă neapărat un caracter temporar, limitat în timp, ceea ce nu este cazul, cel puțin în parte, în privința diminuării salariului.
c) Să existe un raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele utilizate si scopul avut in vedere pentru utilizarea lui.
Această condiție ar fi îndeplinită dacă și numai dacă, Statul ar fi demonstrat fără putință de tăgadă că nu existau alte măsuri economice alternative de atingere a scopului propus cu efect similar măsurii contestate,însă care nu restrâng drepturile garantate de Constituție, cu alte cuvinte, că măsura este absolut necesară.
în mod eronat s-a recurs la aplicarea art. 53 din Constituția României ca motiv care îndreptățește Guvernul să diminueze salariile angajaților bugetari
Invocarea siguranței naționale ca temei al restrângerii dreptului contravine însuși conceptului de siguranța națională prevăzut de art. 1 din Legea nr. 51/1991, care definind aceasta noțiune, fixează una dintre componentele sale ca fiind „asigurarea unui climat de exercitare neîngrădită a drepturilor și libertăților cetățenilor”, adică exercitarea lor plenara si nu îngrădirea acestora.
Prin aplicarea acestor masuri, Guvernul si-a înlăturat propria obligație de a asigura plata drepturilor salariale si a pensiilor, transferând responsabilitatea propriului management defectuos asupra angajaților bugetari, aproape în totalitate dependenți de decizia guvernamentală.
De altfel, nici un stat care a procedat la reducerea veniturilor, nici măcar Letonia, cu un deficit bugetar de 19 % nu a invocat motive de siguranța si securitate națională, cum de altfel nici una dintre tarile care au adoptat acest gen de măsură nu a invocat motivul siguranței naționale.
Chiar dacă securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică, aceasta nu înseamnă că vizează doar angajații bugetari.
Măsurile vizând securitatea națională sunt în mod evident cu caracter excepțional și pe cale de consecință se iau numai cu respectarea art. 15 paragraful 3 din Convenție căci nu se poate pretinde existența unei probleme extrem de grave doar pentru a motiva formal decizia fără parcurgerea procedurilor prevăzute de dispoziția menționată anterior.
Altfel spus, nu se poate invocarea și aplicarea art. 53 din Constituția României fără aplicarea art. 15 paragraful 3 din Conveția Europeană, decidentul trebuind să explice în mod rezonabil de ce situația e gravă numai pentru a se lua masura diminuării salariale dar nu atât de gravă încât să presupună și respectarea anumitor proceduri europene prevăzute pentru situații cu totul deosebit de grave.
Pe de altă parte trebuie stabilit care sunt efectele restrângerii dreptului individual în raport de efectele nivelul satisfacerii intereselor colective prin aplicarea măsurii contestate.
Astfel, restrângerea unui drept poate fi justificata doar atunci când nu violează esența dreptului restrâns.
Suprimarea unui sfert din salariu, echivalentul unei săptămâni de lucru are însă ca efect chiar violarea dreptului în substanța sa, cu atât mai mult cu cât după 01.01.2011 măsura nu a încetat iar salariile nu au revenit la cuantumurile inițiale ci Guvernul a permanentizat diminuarea salarială chiar dacă a înapoiat 15 % din cuantumul salariului avut de fiecare salariat la data de 01.10.2010.
Este vorba de afectarea dreptului la salariu în esența sa.
în legătură cu dreptul de acces la justiție
Tribunalul a statuat anterior asupra încălcărilor despre care s-a făcut vorbire, chiar dacă prin decizia 872/2010 Curtea Constituțională a decis ca dispozițiile Legii nr. 118/2010 iar prin Decizia 1655/2010 s-a statuat că și dispozițiile art. din Legea nr. 285/2010 sunt constituționale in raport cu criticile formulate, din următoarele considerente:
– Tribunalul are obligația cercetării tuturor chestiunilor invocate de reclamanți în raport cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și obligațiilor fundamentale tribunalul redă ceea ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consemnat în cauza Dumitru Popescu împotriva Românei (nr. 2 ) publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 05.12.2007:
„103. în măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproș la adresa instanțelor naționale sesizate să analizeze temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislației naționale cu art. 8 din Convenție, Curtea apreciază că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Nu este lipsit de importanță să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniștrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenției făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, & 26).
104. Or, Curtea constată că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture – din oficiu sau la cererea părților – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale. Simplul fapt că, în speță, au ales calea sesizării Curții Constituționale – care să statueze asupra compatibilității legii cu dreptul intern, din care Convenția face parte integrantă – și că nu au soluționat ele însele această chestiune, atunci când le era și lor permis să o facă, nu ar putea atrage o încălcare a art. 6. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici Convenția, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument (mutatis mutandis, Syndicatul suedez al conductorilor de locomotive, Hotărârea din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, & 50; Silver și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A nr. 61, & 113).”
De asemenea potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 „Justiția se înfăptuiește prin înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești”.
– Curtea Constituțională nu face parte din puterea judecătorească in accepțiunea Legii nr. 304/2004;
– Curtea Constituțională nu poate fi calificată strict ca fiind un tribunal „imparțial si independent”, datorită modalității de desemnare a judecătorilor.
De altfel, desemnare a judecatorilor, Muraru si Elena Simina Tanasescuutoritate publica politico jurisdictionala”iei prin recalculareaaceasta instituție a primit in doctrina juridica definiția de „autoritate publica politico – jurisdicțională” (Drept constituțional si instituții politice, Ediția 13, autori Ioan Muraru si Elena Simina Tănăsescu, pag. 261).
Exigența se referă în special la împrejurarea că judecătorul trebuie sa ofere suficiente garanții, spre a exclude in persoana lui orice bănuială legitimă.
In aceasta materie chiar si aparentele au un rol deosebit deoarece intr-o societate democratica tribunalele trebuie sa inspire justițiabililor deplina încredere, or, sub acest aspect, Curtea Constituțională nu este la adăpost de orice suspiciuni.
Astfel, in cauza Grieves c. Regatului Unit al Marii Britanii, s-a reținut : „Curtea reamintește ca, pentru a stabili daca un tribunal poate fi considerat independent trebuie sa fie avut in vedere printre altele, modul de numire a membrilor săi si daca organismul prezintă o aparenta de independență”.
Tot așa, este de neconceput a pretinde necompetenta judecătorilor de fond, invocându-se art. 144 din Constituția revizuită, în a statua asupra existentei unor încălcării cu privire la drepturi ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul fondului fiind primul judecător al Convenției.
Daca ar fi așa, ar însemna că în realitate, justițiabilii nu ar mai avea dreptul ca o instanță imparțială si independentă sa hotărască asupra încălcărilor drepturilor si obligațiilor lor civile, pe considerentul ca aceasta s-a înfăptuit deja de Curtea Constituțională.
In concret, aceasta ar constitui pe buna dreptate o bariera in calea justițiabilului, care, astfel ar fi pus in situația de a nu-si vedea substanța litigiului sau tranșată de către jurisdicția competentă.
Pe de alta parte, este adevărat ca dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, statul având o marja larga de apreciere in acest sens, însa acesta nu poate proceda la aplicarea unei restricții atât de severe si nerezonabile in raport de scopul legitim al bunei administrări a justiției, încât practic „să scoată” din competenta instanțelor de fond dreptul de a statua in fond asupra compatibilității legii interne cu pactele si convențiile internaționale la care România este parte.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, nici o dispoziție legală nu dă aceasta competentă exclusiv in sarcina Curții Constituționale, excluzând celelalte tribunale.
– într-o democrație constituțională legiuitorul este obligat să pună la îndemâna judecătorilor naționali absolut toate datele ce au condus la adoptarea măsurilor de diminuare salarială fără precedent, fără să se poată justifica lipsa acestora prin atributul puterii executive a lua măsuri de natura aceleia în litigiu și aceasta tocmai în virtutea echilibrului puterilor în stat și a controlului reciproc.
Este ceea ce a făcut tribunalul în prezenta cauză respectiv identificarea normelor aplicabile, analiza conținutului lor și o necesară adaptare a acestora la faptele juridice pe care le-a stabilit.
– Curtea Constituțională s-a rezumat la a prelua, fără explicații și comentarii, două paragrafe destul de lungi din expunerea de motive a legii, preluate la rându-le dintr-un raport de evaluare al Comisiei Europene fără a pune nici un fel de întrebări despre cum masuri de genul neatingerii țintei deficitului fiscal de 6.4% pentru 2010 ar periclita siguranța națională.
Curtea concluzionează, după citarea raportului Comisiei Europene: “In consecință, Curtea constata ca aceasta amenințare la adresa stabilității economice continua sa se mențină, astfel încât Guvernul este îndrituit sa adopte masuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.”
Referința la “stabilitatea economica” este totuși mult prea vagă.
Constituția nu dă dreptul Parlamentului sa limiteze drepturi constituționale când economia se găsește într-o situație proastă. Protecția constituționala a intereselor fundamentale ale cetățenilor nu depinde de stare economiei.
Perioada post-decembristă a fost si rămâne marcata de perioade de instabilitate economica – si, totuși, simpla instabilitate nu poate constitui un motiv suficient pentru restrângerea drepturilor constituționale, altfel dreptul s-ar goli de conținutul său.
– Tribunalul s-a aplecat în mod special asupra altor considerente decât cele ce au fost analizate de Curtea Constituțională în decizia anterior amintită.
Având în vedere considerentele pe larg expuse în legătură cu nelegalitatea măsurii de diminuare a salariilor personalului bugetar plătit din fonduri publice dispusă inițial pe o durată limitată de șase luni, respectiv până la 31.12.2010, precum și a menținerii acesteia pe o durată de timp nelimitată prin Legea nr. 285/2010, tribunalul a obligat pârâta Agenția Domeniilor Statului să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând diferența de salariu acordat conform Legii nr. 330/2009 și cel efectiv încasat în baza Legii nr. 118/2010, începând cu data de 03.07.2010 și până la 31.12.2010, sume ce vor fi actualizate de la data scadenței până la data plății efective.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal, recurenta pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și recurenta reclamantă N. D.N.
în recursul său, pârâta Agenția Domeniilor Statului a arătat că, prin Legea nr. 268/2001 a fost înființată ca instituție de interes public cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și prin H.G. nr. 626/2001 s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a legii, iar salariații sunt încadrați pe baza contractului individual de muncă și contract colectiv de muncă încă de la înființare a sa, și prin aceste contracte au fost reglementate drepturi și obligații pentru ambele părți.
Odată cu apariția Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional era încheiat și în derulare contractul colectiv de muncă aplicabil, iar prin H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului s-a prevăzut că finanțarea instituției se face integral de la bugetul de stat.
în calitate de ordonator principal de credite, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale în aplicarea Legii nr. 330/2009, O.U.G. nr.1 /2010 și H.G. nr. 725/2010 a emis Ordinul nr. 2291/28.10.2010, modificat prin Ordinul nr. 2301/17.11.2010 prin care a stabilit noile funcții, precum și drepturile salariale de care beneficiază salariații, iar prin Ordinul nr. 2300/17.11.2011 privind statul de funcții, a stabilit diminuarea cu 25% a cuantumului brut al drepturilor salariale, conform art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
în calitatea sa de instituție subordonată, recurenta a pus în aplicare aceste ordine, astfel că a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii față de aceasta
în drept, a invocat art. 299 și următoarele C.proc.civ. și art. 304/1 C.proc.civ.
Recurenta reclamantă N. D. N., a solicitat admiterea recursului său și modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii celorlalte capete de cerere, așa cum au fost formulate.
în acest sens, a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care potrivit Legii nr. 268/2001 prin care a fost înființată instituția la care lucrează, finanțarea se asigura din resurse extrabugetare și salarizarea nu s-a realizat în baza legilor de salarizare a personalului bugetar, iar din 2006 s-au încheiat contracte colective de muncă și prin art. 43 alin. (1)lit. a) și b) se prevedeau adaosurile la salariul de bază: premiile acordate din fondul de premiere, calculate în proporție de 10% din fondul de salarizare lunar și cumulat, conform prevederilor legale în vigoare; alte venituri convenite la nivelul instituției, respectiv tichete de masă care se acordă conform prevederilor legale.
Aceste drepturi au fost introduse și în contractul individual de muncă prin actul adițional din 2009, respectiv acordarea tichetelor de masă, a premiului din fondul de premiere și indexarea salariului de bază la început de an, astfel că părțile s-au înțeles ca salariații să primească premii în proporție de 10% din fondul de salarizare și tichete de masă conform Legii nr.142/1998.
La soluționarea cauzei, instanța a nesocotit art. 7 din Legea nr. 130/1996 conform căruia „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”, dar și art. 30 potrivit căruia „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”.
Din aceste texte, rezultă forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, faptul că acesta constituie legea părților și că executarea lui este obligatorie pentru părțile semnatare, și în acest sens, sunt și dispozițiile art. 236, 243 și 245 din C.muncii.
De asemenea, art. 41 alin. (5) din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective dintre părți, iar prin faptul că prin Legea nr. 329/2009 și nr. 330/2009 s-a dispus reorganizarea intimatei recurente, nu înseamnă că s-a adus atingere contractului colectiv de muncă.
O.U.G. nr. 1/2010 a recunoscut valabilitatea contractelor colective de muncă în vigoare la data apariției legii și s-au recunoscut efectele lor până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate, dispozițiile legii noi privind salarizarea personalului bugetar aplicându-se la nivelul intimatei după expirarea acestor contracte, respectiv 03.10.2010.
Cu privire la tichetele de masă, a arătat că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 142/1998 și ale contractului colectiv de muncă, art. 43 alin. (1) lit. b) și actele adiționale la contractul individual de muncă.
Cererea de acordare a premiilor din fondul de premiere este întemeiată, potrivit art.43 alin. (1) lit. a) din contractul colectiv de muncă și trebuiau acordate, indiferent de existența sau inexistența resurselor bugetare, iar indexarea salariului de bază cu indicele de inflație se întemeiază pe art. 40 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă, drept recunoscut de recurentă potrivit acestui contract.
A solicitat admiterea recursului său și modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii.
în același sens, a depus și concluzii scrise.
în drept, a invocat art. 99 și următoarele C.proc.civ. și art. 304/1 C.proc.civ.
Prin întâmpinare, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea recursului reclamantei și menținerea sentinței instanței de fond, ca legală și temeinică, în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale, iar calitatea de angajator o are recurenta pârâtă.
Examinând sentința prin prisma criticilor invocate și în temeiul art.304/1 C.proc.civ., Curtea a constatat că este afectată de motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și sub acest aspect sunt întemeiate criticile recurentei pârâte, iar cele invocate de recurenta reclamantă sunt neîntemeiate pentru considerentele care se vor expune.
Astfel, sunt întemeiate criticile recurentei pârâte privind aplicarea de către aceasta a ordinelor emise de ordonatorul principal de credite în temeiul Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, iar soluția de modificare a sentinței recurate este impusă și de jurisprudența constantă Curții de Apel Craiova în materia drepturilor salariale diminuate ale personalului bugetar.
Sub acest aspect nu se poate reține privarea de proprietate, respectiv că dreptul la salariu a fost afectat în esența sa, așa cum a reținut instanța de fond.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, orice persoană fizică și juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Privarea de proprietate implică în esență, pierderea de către titular a atributelor dreptului de proprietate în mod definitiv, în urma unui act al puterii de stat.
Este adevărat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de creanță categorie din care face parte și salariul, reprezintă un bun în sensul art.1 din primul Protocol Adițional la Convenție, însă potrivit aceleiași jurisprudențe, Convenția garantează dreptul de a primi salariul însă nu și cuantumul acestuia.
Ca urmare se poate reține că o astfel de ingerință a statului prin reducerea salariului cu 25%, nu este de tipul privării de proprietate.
Curtea nu analizează situația reducerii salariilor, ca și cum ingerința ar fi o privare de proprietate.
în consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Statul se bucura de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotarare din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotarare din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret, în ce măsură funcționarul a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul si familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
Așadar, sub aspectul proporționalității, lipsa despăgubirii pentru diminuarea salariului nu poate conduce la încălcare.
Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie, intervenția statului fiind determinată de consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
Chiar și în aceste condiții s-ar putea ajunge, în anumite situații la concluzia încălcării Convenției atunci când, în circumstanțele concrete ale unui caz dat salariatul va suporta o sarcină disproporționată și excesivă, spre exemplu, pe lângă reducerea de 25% mai există și alte pierderi de venituri și situația financiară a familiei ar fi grav afectată.
Prin această reducere salarială, nu a fost încălcat dreptul la respectarea proprietății garantat de art.1din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție.
în ceea ce privește analiza convenționalității măsurii, raportată la art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, Curtea constată că aceasta nu poate reprezenta o interpretare proprie a judecătorului național a dispozițiilor din Convenție, fără a avea în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectivă.
Cu alte cuvinte, interpretarea judecătorului național trebuie în mod obligatoriu să țină seama de cauzele soluționate de Curtea Europeană în materia supusă analizei de convenționalitate.
Potrivit jurisprudenței CEDO, dreptul de creanță, categorie din care face parte și salariul, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 , însă , potrivit aceleiași jurisprudențe, Convenția garantează dreptul de a primi salariul, nu și cuantumul acestuia, după cum s-a amintit anterior.
în această privință, Curtea face o distincție esențială între dreptul de a continua primirea, în viitor, a unui salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul ca o contraprestație a muncii efectuate (Lelas contra Croației din 20 mai 2010).
Nici nu se poate reține că, măsura diminuării salariilor personalului bugetar este discriminatorie prin raportare la companiile de stat în care statul român este unic acționar având în vedere că, pentru personalul plătit din fonduri publice, salarizarea acestora stă sub semnul legii, spre deosebire de angajații din mediul privat ale căror raporturi de muncă sunt guvernate de negocieri individuale sau colective așa cum prevede alin. 1 al art. 157 C.muncii , iar companiile de stat au alt statut juridic față de instituțiile publice.
în acest sens sunt și considerentele deciziei nr. 874/2010 a Curții Constituționale în care s-a arătat expres că „ angajații din mediul public nu se află în aceeași situație juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizațiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli – mai exact, cheltuieli de personal. în schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator”.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenție nu are o existență independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile și libertățile pe care aceasta le reglementează.
Convenția interzice orice discriminare numai cu privire la aceste drepturi și libertăți.
Art. 14 nu interzice orice diferență de tratament în exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție.
El poate însă apărea ca autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat; constatarea existenței unei discriminări, deci a unei încălcări a dispozițiilor art. 14, se poate face însă numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție.
Art. 14 din Convenție are ca scop să împiedice orice discriminare privitoare la drepturile și libertățile pe care le garantează, în situația în care există modalități diferite de a se conforma dispozițiilor sale.
în speță, după cum s-a menționat anterior, prin această reducere salarială, nu a fost încălcat dreptul la respectarea proprietății garantat de art.1din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție, în condițiile în care așa cum a rezultat, personalul din sistemul bugetar și cei din companiile naționale, în care statul este unic acționar, nu se găsesc într-o situație analogă, prin raportare la deosebirile dintre ele, neputându-se vorbi despre un tratament preferențial în sensul Convenției.
Art. 15 din Convenție permite statelor contractante ca, în caz de război sau în caz de”pericol public ce amenință viața națiunii “, să se ia măsuri derogatorii prin care, în fapt, să nu se mai aplice garanțiile prevăzute de Convenție.
Art. 15 prin generalitatea sa, prin situațiile și condițiile de aplicare, permite suspendarea temporară a exercitării drepturilor și libertăților apărate de a Convenție.
Statul contractant aflat într-o asemenea situație este îndreptățit la a adopta “măsuri derogatorii“ de la obligațiile pe care și le-a asumat prin semnarea și ratificarea Convenției, dar numai în limita strictă impusă de situația excepțională apărută și cu respectarea condiției ca măsurile astfel luate “să nu fie în contradicție cu obligațiile generale ce decurg din dreptul internațional”.
Adoptarea măsurilor derogatorii este supusă îndeplinirii unor condiții de fond și de formă a căror îndeplinire este, de strictă interpretare.
Măsurile derogatorii, se justifică numai atâta vreme cât durează situația excepțională care le-a impus; odată ce aceasta a încetat, menținerea lor semnifică o încălcare a artr.15 din Convenție(CEDH, 22 ianuarie 1960, nr. 214/1956, cauza De Becker c/Belgique,&271).
în cauză, instanța a reținut că eronat s-a recurs la art.53 din Constituția României, în condițiile în care, măsura dispusă nu a fost notificată de autoritățile române Consiliului Europei.
în cauza Brannigan et Mc Bride c/Royaume-Uni, reclamanții au invocat faptul că Marea Britanie nu s-a conformat dispozițiilor cuprinse în art. 15 parag. 1, potrivit cu care, prin adoptarea măsurii derogatorii, un stat nu trebuie să acționeze”în contradicție cu alte obligații pe care și le-a asumat în dreptul internațional “, prin aceea că nu a respectat condiția impusă de art. 4 din Pactul ONU privitor la drepturile civile și politice ce subordonează validitatea adoptării unei asemenea măsuri proclamării pericolului public” printr-un act oficial „; ei au susținut că era necesară adoptarea unui “act formal”, nefiind suficientă “o declarație făcută de guvern în parlament”, teză combătută de guvern.
Instanța europeană a arătat că nu intră în atribuțiile sale să încerce a defini “pe cale de autoritate”, sensul cuvintelor “proclamat printr-un act oficial”, dar că nu mai puțin, ea trebuie să cerceteze dacă argumentul reclamantului se sprijină pe o bază solidă.
Or din acest punct de vedere, ea a constatat că în declarația făcută la 22 decembrie 1988 de către ministrul de interne în fața Parlamentului britanic, erau explicate în detaliu motivele care au impus decizia guvernului privitoare la adoptarea unor măsuri derogatorii de la dispozițiile Convenției și implică faptul că prin organele sale de resort, guvernul se pregătea să notifice “o derogare pe temeiul art.15 al Convenției europene și al art.4 din Pact”, adăugând că există “un pericol public, în sensul acestor dispoziții, în Marea Britanie, având în vedere terorismul legat de situația din Irlanda de Nord”, ea a considerat că această declarație, care avea un caracter formal și făcea act de intenția guvernului, în materie de derogare, se încadra foarte bine în noțiunea de proclamație oficială, astfel că a respins sub acest aspect susținerile reclamantului.
în concluzie, nu se poate reține încălcarea unui drept substanțial garantat de Convenție și prin urmare nici o încălcare a dispozițiilor art. 15 prin abuz de putere săvârșit de autorități, depășind limitele restricțiilor la respectarea dreptului de proprietate permise de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
în situația specială a României, trebuie subliniat faptul că Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a avut în vedere drepturile salariale stabilite conform Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcție a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, iar în preambulul acesteia din urmă, se face referire la respectarea acordului-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, ceea ce duce la concluzia că măsurile derogatorii au fost în concordanță cu obligațiile impuse prin acordul menționat și în care parte a fost chiar Comisia Europeană.
Având ca misiune de a asigura respectarea angajamentelor asumate de state prin aderarea la Convenție, ea este competentă să decidă dacă ele (statele) „au depășit” măsura strictă impusă de situația de criză; marja națională de apreciere este însoțită de control european(CEDH, 18 ianuarie 1978, precit.&207), or în situația de față se poate observa că chiar Comisia Europeană a fost parte în acordul-cadru semnat de România și cu Fondul Monetar Internațional.
Așadar, în temeiul art. 312 C.proc.civ., se va admite recursul pârâtei și se va modifica sentința în sensul că se va respinge acțiunea în totalitate, întrucât eronat a fost obligată recurenta la diferența de 25% din drepturile salariale aferente perioadei iulie 2010-decembrie 2010.
Cu privire la criticile recurentei reclamante, s-a reținut că nu pot fi primite, în condițiile în care instanța a soluționat corect petitele respinse.
Astfel, instanța a făcut în cauză o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale relevante, reținând că tichetele de masă se pot acorda în limita prevederilor bugetului de stat și în acest sens, a avut în vedere cele statuate de înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite-prin decizia nr. 14/2008, cu privire la interpretarea art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 142/1998, respectiv că “ aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă”.
Cu privire la acordarea diferenței de 25% din ajutorul de căsătorie, s-a reținut corect că acesta nu este prevăzut de lege și cu atât mai mult, potrivit art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri pentru restabilirea echilibrului bugetar: “ începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă”, iar în cauză a rezultat că încheierea căsătoriei a avut loc la data de 25 septembrie 2010 (fila 31 dosar fond), după intrarea în vigoare a legii.
Este adevărat că, potrivit art. 7 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”, și că, potrivit art. 30 „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți” și în acest sens, sunt și dispozițiile art. 236 din C.muncii, dar aceasta nu înseamnă că nu este legală soluția pronunțată, în condițiile în care instanța a apreciat judicios că suma de 10% din fondul de premiere, nu este prevăzută de vreun act normativ pentru personalul din sectorul bugetar și în acest sens a avut în vedere prevederile art. 12 din Legea nr. 130/1996.
în temeiul acestora se prevede că: “Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”.
Aceleași argumente au justificat soluția și cu privire la neacordarea indexării indicelui de inflație și a diferenței de 41% din drepturile salariale lunii octombrie 2010, prevederile contractuale invocate de recurentă, neputând produce efecte juridice, în condițiile în care au fost edictate cu încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și pe de altă parte sunt contrare Legii nr. 330/2009.
Nici celelalte critici nu puteau fi primite,neîncadrându-se în cazurile avute în vedere de legiuitor în art. 306 alin. (2) C.proc.civ. și care să poată fi puse în dezbaterea părților din oficiu, așa încât în temeiul art. 312 C.proc.civ. recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
(Judecător Marian Lungu)
