C. civ. 1864, art. 948, art. 968, art. 969
Prestarea muncii de către salariat generează pentru angajator obligaţia de plată a salariului, dar şi de a protecţiei în caz de concediere, măsură ce îl prejudiciază pe salariat. în lipsa prejudiciului însă, asumarea de către angajator a obligaţiei de a plăti sume compensatorii este lipsită de scop, prestarea muncii nefiind suficientă pentru a determina o astfel de contra-prestaţie.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr 6207 din 12 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 884/27.0l .2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a dispus respingerea cererii reclamantei D.A. de obligare a A.V.A.S. la plata a 10 salarii compensatorii, ca neîntemeiată. S-a luat act de renunţarea la judecarea cererii privind obligarea la plata premiului anual aferent anului 2009. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta a fost salariata A.V.A.S., în funcţia de referent în cadrul Direcţiei juridice, începând cu data de 25.07.1999, în baza contractului individual de muncă nr. 57/25.07.1999. Prin acte adiţionale subsec-vente, contractul individual de muncă a fost modificat în ce priveşte nivelul salariului şi funcţia. La 01.10.2004, ca urmare a reorganizării A.V.A.S., reclamanta a fost reîncadrată în baza contractului individual de muncă nr. 57/01.10.2004 în funcţia de expert în cadrul Direcţiei elaborare acte normative. Prin Ordinul nr. 1635/30.09.2009 a fost stabilit salariul de bază brut lunar al reclamantei la suma de 9.000 de lei, corespunzător coeficientului de ierarhizare 15,00 şi valorii de referinţă specifică A.V.A.S., fiind încheiat act adiţional la contractul de muncă. Prin Ordinul nr. 209/12.02.2010, ca urmare a reorganizării A.V.A.S., a fost reîncadrată reclamanta în funcţia de expert la Direcţia asistenţă juridică şi din cadrul Direcţiei generale juridice, cu un salariu de bază de 3.531 de lei. Referitor la solicitarea de obligarea a pârâtei la plata premiului anual aferent anului 2009, Tribunalul reţine că, la termenul de judecată din 27.01.2011, reclamanta a renunţat la acest capăt de cerere, motiv pentru care a luat act de manifestarea de voinţă a reclamantei, conform art. 246 C. proc. civ.
In ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor compensatorii în temeiul contractului individual de muncă nr. 57/2001, cu modificările şi completările ulterioare, încheiat conform contractului colectiv de muncă, Tribunalul reţine că textul invocat de reclamantă are în vedere situaţia preluării personalului A.V.A.S. de către alte entităţi din cadrul administraţiei publice centrale, ca urmare a restructurării sau reorganizării. Clauzele prevăzute la art. 26 lit. m) din C.C.M. au fost preluate de părţi şi în contractul individual de muncă al reclamantei, prin încheierea actului adiţional încheiat la 12.12.2008.
Cu privire la valabilitatea clauzei a cărei aplicare se solicită, Tribunalul reţine că plata unor compensaţii în cadrul raporturilor de muncă are ca scop protecţia salariatului, chiar sensul literal al cuvântului „compensaţie” fiind de „acoperire a pagubei”. Se observă
în speţă, din formularea art. 26 lit. m) din C.C.M., preluată apoi în actul adiţional la contractul individual de muncă, invocat de reclamantă, că plata salariilor compensatorii este independentă de orice pagubă produsă salariatului, ceea ce înseamnă că părţile ar fi putut stabili obligaţia angajatorului de plată a unor sume cu alt titlu decât salariul pentru orice fel de motiv, chiar dacă nu afectează drepturile stabilite prin lege şi contract în favoarea salariatului.
Prestarea muncii de către salariat generează pentru angajator obligaţia de plată a salariului, dar şi de asigurare a protecţiei în caz de concediere, măsură ce îl prejudiciază pe salariat. Dar, în lipsa prejudiciului, asumarea de către angajator a obligaţiei de a plăti sume compensatorii este lipsită de scop, prestarea muncii nefiind suficientă pentru a determina o astfel de contraprestaţie.
Este adevărat că instanţa nu a fost învestită cu analizarea nulităţii clauzelor contractului de muncă al reclamantei, însă aceasta nu înseamnă că instanţa judecătorească poate fi chemată să confirme nelegalitatea, obligând părţile la executarea obligaţiilor asumate cu încălcarea legii prin încheierea unui act ce nu respectă condiţiile de fond prevăzute de Codul civil.
Un asemenea raţionament ar conduce la concluzia că părţile unui contract de muncă a cărui nulitate, chiar absolută, poate fi cerută doar pe parcursul derulării raporturilor de muncă, pot stabili clauze în contradicţie cu legea, a căror să fie solicitată în instanţă după încetarea contractului. Pentru a exemplifica, un contract de muncă ce ar stabili prestarea unei activităţi interzise de lege ar putea naşte obligaţii pentru părţi a căror îndeplinire să fie solicitată în faţa instanţelor după încetarea contractului, cu motivarea că, fiind legea părţilor, forţa sa este obligatorie, intervenţia instanţei limitându-se la verificarea modului de îndeplinire de către părţi a obligaţiilor asumate. Mai mult, instanţa reţine că, de principiu, contractul este obligatoriu între părţi numai în măsura în care la încheierea lui au fost respectate cerinţele legii privitoare la elementele ce intră în conţinutul actului.
Cea mai simplă abordare a problemei de drept deduse judecăţii este de a da eficienţă clauzei, în virtutea forţei obligatorii a contractului,
care este legea părţilor. Insă, în conformitate cu art. 969 C. civ. 1864, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, deci o convenţie încheiată fară respectarea cerinţelor legii nu poate avea drept consecinţă obligarea părţii la îndeplinirea unei astfel de obligaţii. A stabili că, atâta vreme cât părţile s-au înţeles cu privire la plata unor sume, pentru ivirea unei situaţii, indiferent dacă aceasta
afectează sau nu în vreun fel salariatul, instanţa nu poate cenzura această înţelegere, înseamnă a stabili că părţile, de conivenţă, pot negocia plata de compensaţii pentru orice motiv, chiar dacă aceasta s-ar înscrie în sfera ilicitului.
De altfel, actul adiţional menţionat mai sus la contractul individual de muncă al reclamantei prevede mai multe situaţii de plată a compensaţiilor, fară ca acestea să fie condiţionate de modificarea de esenţă a situaţiei salariatului, prin diminuarea salariului, schimbarea atribuţiilor de serviciu, pierderea locului de muncă, fiind prevăzute drept cauze care nasc obligaţia de plată a angajatorului: „trecerea A.V.A.S. sub altă autoritate”, „schimbarea raporturilor de coordonare sau subordonare”, „preluarea personalului A.V.A.S. total sau în parte de către altă entitate din cadrul administraţie publice centrale, ca urmare a desfiinţării, restructurării sau reorganizării instituţiei” etc.
Practic, prin această clauză, sunt acoperite toate situaţiile posibile de reorganizare a persoanei juridice sau de schimbare a structurii instituţiei, situaţii care, odată ivite, nasc obligaţia de plată a angajatorului, chiar şi în situaţia în care nu intervine niciun fel de modificare cu privire la salariat, care să poată genera un prejudiciu.
împrejurarea că situaţia particulară dedusă judecăţii, în speţă, reorganizarea instituţiei, a avut drept efect şi modificarea salariului reclamantei nu este de natură să modifice raţionamentul expus, întrucât condiţiile de valabilitate ale actului juridic se verifică la momentul încheierii acestuia, iar nu la un termen ulterior, în funcţie de situaţiile particulare ce ar putea apărea.
Pentru motivele mai sus arătate, Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 26 lit. m) din C.C.M. A.V.A.S., reluate în clauza 4, „Alte clauze”, din actul adiţional la contractul individual de muncă al reclamantei, sunt fondate pe o cauză imorală, obligaţia asumată prin acestea fiind, de aceea, conform art. 968 C. civ. 1864 raportat la art. 948 C. civ. 1864, lipsită de cauză.
Chiar în lipsa acestei concluzii, Tribunalul reţine că textul art. 1 lit. 1) liniuţa 3 din actul adiţional din 12.12.2008, la contractul individual de muncă, suport al pretenţiilor reclamantei, se referă la preluarea personalului A.V.A.S., preluare care în cauză nu a operat, reclamanta fiind la momentul emiterii ordinului în temeiul căruia au operat modificările invocate salariata A.V.A.S., în baza contractului individual de muncă nr. 57/01.10.2004, reîncadrarea acesteia în baza Ordinului nr. 209/12.02.2010 neoperând în realitate o încetare a acestui contract de muncă, ci numai o modificare a acestuia în ce priveşte cuantumul drepturilor salariale.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal reclamanta D.A. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 304′ C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Recurenta-reclamantă consideră că are dreptul să beneficieze de plata celor 10 salarii compensatorii, stabilite prin dispoziţiile art. 26 lit. m) din C.C.M. pe anii 2009-2010, pentru faptul că, pe de o parte, a intervenit o reorganizare a instituţiei prin Legea nr. 329/2009 şi, pe de altă parte, prin însuşi actul adiţional la contractul individual de muncă a fost prevăzut acest drept.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 lit. m) din C.C.M. la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr. 673/11.02.2009 la M.M.F.PS. -Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Municipiului Bucureşti, salariaţii beneficiază de salarii compensatorii (reprezentând echivalentul a 10 salarii brute avute la data apariţiei situaţiei ce a determinat acordarea acestuia) în următoarele situaţii: încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a concedierilor colective sau individuale care nu ţin de persoana salariatului; încetarea contractului individual de muncă ca urmare a desfiinţării A.V.A.S. sau încetarea activităţii A.V.A.S., după caz; preluarea personalului A.V.A.S., prin redistribuire sau prin transfer, de către alte entităţi din cadrul administraţiei publice centrale, ca urmare a desfiinţării, restructurării sau reorganizării instituţiei, după caz, prin preluarea unor activităţi şi/sau atribuţii A.V.A.S. sau preluarea unor structuri din cadrul A.V.A.S.; preluarea personalului A.V.A.S. de alte entităţi din cadrul administraţiei publice centrale, ca urmare a trecerii A.V.A.S. sub altă autoritate sau altă structură sau a schimbării raporturilor de coordonare sau de subordonare, după caz; preluarea personalului A.V.A.S., total sau în parte, de către o altă entitate din cadrul administraţiei publice centrale, ca urmare a desfiinţării instituţiei prin absorbţie sau prin comasare, după caz. Aceeaşi prevedere se regăseşte şi în actul adiţional la contractul individual de muncă al recurentei-reclamante.
In speţă, s-a invocat de către recurenta-reclamantă faptul că, prin Legea nr. 329/2009 (anexa nr. 1, pct. 3), A.V.A.S. a fost reorganizată prin reducere de posturi (88 de posturi desfiinţate) şi schimbarea sistemului de finanţare, din instituţie finanţată integral din fonduri proprii, în instituţie finanţată integral din bugetul de stat, prin Bugetul Secretariatului General al Guvernului.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. e) şi 0 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicate în Monitorul Oficial nr. 761/09.11.2009, reorganizarea se realizează prin una dintre următoarele modalităţi: e) reducerea de posturi din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice; f) schimbarea regimului de finanţare a unor autorităţi sau instituţii publice, prin virarea veniturilor încasate la bugetul de stat şi finanţarea cheltuielilor de la bugetul de stat.
Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ dispun că autorităţile şi instituţiile publice înfiinţate prin lege, ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau ordonanţă a Guvernului, supuse reorganizării potrivit prezentei legi, precum şi modalitatea de reorganizare, sunt prevăzute în anexa nr. 1.
în lista instituţiilor şi autorităţilor publice înfiinţate prin lege, ordonanţă de urgenţă a Guvernului şi ordonanţă a Guvernului, supuse reorganizării – respectiv în anexa nr. 1, pct. 3, pârâta A.V.A.S. este menţionată ca fiind una dintre instituţiile supuse reorganizării/sursa de finanţare, în urma căreia s-a decis că A.V.A.S. este finantată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, şi că se reduce un număr de 88 de posturi.
Tribunalul a reţinut în mod corect că această decizie de reorganizare nu generează în sarcina A.V.A.S. obligaţia de plată a salariilor compensatorii, pentru simplul fapt că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele care ar putea fi luate în discuţie pentru plata salariilor compensatorii, în sensul prevăzut de art. 26 lit. m) din C.C.M. încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010.
Astfel, recurenta-reclamantă nu se află în situaţia în care i-ar fi încetat contractul individual de muncă, ca urmare a concedierilor colective sau individuale care nu ţin de persoana salariatului sau ca urmare a desfiinţării A.V.A.S. sau a încetării activităţii A.V.A.S., chiar dacă susţine că O.U.G. nr. 1/2010 dispune reîncadrarea personalului pe noile funcţii.
In condiţiile în care recurenta-reclamantă nu face dovada faptului că i-ar fi încetat contractul individual de muncă pentru situaţiile expres şi limitativ avute în vedere în contractul colectiv de muncă (respectiv încetarea să fie determinată de concedieri colective sau individuale care nu ţin de persoana salariatului, desfiinţarea A.V.A.S. sau încetarea activităţii A.V.A.S., preluarea personalului), orice altă
interpretare pe care o dă situaţiei juridice create de reîncadrarea în alte funcţii, în baza O.U.G. nr. 1/2010, nu prezintă relevanţă pentru plata salariilor compensatorii.
Recurenta-reclamantă a mai invocat ca argument în susţinerea cererii faptul reorganizării instituţiei pârâte, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 329/2009.
Or, aşa cum rezultă din reglementarea legală respectivă, recurenta-reclamantă nu este în situaţia în care ar fi fost preluată, în calitate de salariat al A.V.A.S., de o altă entitate din cadrul administraţiei publice centrale prin redistribuire sau transfer ca urmare a desfiinţării, restructurării sau reorganizării instituţiei, după caz, prin preluarea unor activităţi şi/sau atribuţii A.V.A.S. sau a unor structuri din cadrul
A.V.A.S., nu este în situaţia în care ar fi preluat în calitate de personal al A.V.A.S. de alte entităţi din cadrul administraţiei publice centrale, ca urmare a trecerii A.V.A.S. sub altă autoritate sau altă structură sau a schimbării raporturilor de coordonare sau de subordonare, după caz (reclamanta rămânând în continuare salariata A.V.A.S.) şi nici în situaţia în care ar fi fost preluată în calitate de personal al A.V.A.S. de către o altă entitate din cadrul administraţiei publice centrale, ca urmare a desfiinţării instituţiei prin comasare prin absorbţie sau prin comasare, după caz.
In speţă, reorganizarea instituţiei s-a efectuat prin schimbarea regimului de finanţare şi prin reducerea numărului de posturi, conform Legii nr. 329/2009, nicidecum prin preluarea unor activităţi şi/sau atribuţii A.V.A.S. sau preluarea unor structuri din cadrul A.V.A.S., cerinţa preluării în formele sus-menţionate fiind o condiţie necesară pentru a se putea discuta despre incidenţa clauzei contractuale invocate.
Faptul că, în ceea ce priveşte regimul de finanţare, A.V.A.S. este finanţată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, şi că a fost redus un număr de 88 de posturi nu poate determina plata salariilor compensatorii, pentru că aceste împrejurări exced situaţiilor asupra cărora părţile au convenit la încheierea C.C.M. 2009-2010 la nivel de unitate şi care au fost ulterior preluate şi în contractul individual de muncă.
In consecinţă, cum niciuna din cele două ipoteze generale indicate în art. 26 lit. m) din C.C.M. la nivel de unitate pe 2009-2010, care ar putea atrage incidenţa clauzei contractuale (respectiv fie încetarea contractului individual de muncă, în condiţiile menţionate în clauze, fie preluarea personalului, în condiţiile descrise în clauzele contractuale) nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, cererea vizând plata
daunelor compensatorii nu este întemeiată şi a fost în mod corect respinsă de Tribunal.
In ceea ce priveşte criticile întemeiate pe prevederile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea notează că recurenta invocă o privare de proprietate, ca efect al diminuării drepturilor salariale lunare, în urma aplicării O.U.G. nr. 1/2010, considerând că o scădere cu 65% a drepturilor salariale reprezintă o atingere excesivă adusă dreptului său de proprietate. Aceste critici sunt total străine de obiectul cererii de chemare în judecată. Curtea reaminteşte că instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere de obligare la plata unor daune compensatorii, în cuantum de 10 salarii brute şi s-a pronunţat, în mod corect, în limitele sesizării. Scăderea salariului lunar, ca efect al aplicării O.U.G. nr. 1/2010, nu are nicio legătură cu obiectul litigiului dedus judecăţii, aceste critici putând fi invocate, eventual, într-o contestaţie împotriva deciziei de reîncadrare efectuată în baza Legii nr. 330/2009, coroborată cu O.U.G.
nr. 1/2010. In consecinţă, Curtea nu va analiza pretinsa încălcare a art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi nici pe cea a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
