Salarizarea personalului din instituţiile publice care lucrează în cadrul proiectelor finanţate din fonduri structurale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Obligativitatea reîncadrării tuturor salariaţilor


Pretentia reclamantului de se da eficientă clauzei din contractul individual de muncă referitoare la salarizare, după data la care sistemul de salarizare s-a modificat, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 (01.01.2010), în condiţiile în care angajatorul nu a mai făcut nicio plată cu acest titlu, dar nici nu a emis decizie de reîncadrare a salariatului în baza legii, este nefondată, întrucât aceste drepturi pot fi plătite numai în urma unei corecte încadrări în noua grilă de salarizare.

Obligativitatea reîncadrării tuturor salariaţilor A.N.O.F.M. este o consecinţă a aplicării actelor normative care stabilesc cadrul general pentru managementul acestor proiecte, cu modificările ulterioare. Astfel, prin O.U.G. nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiştilor români care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de management de proiect, s-a prevăzut înfiinţarea unor unităţi de management de proiect, constituite la nivelul instituţiilor publice sau al beneficiarilor de împrumut. Prin

O.U.G. nr. 114/2009 privind unele măsuri financiar-bugetare s-a modificat art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999, în sensul că salarizarea personalului selectat pentru unităţile de management de proiect

se stabileşte prin asimilare cu salarizarea personalului din instituţiile publice la nivelul cărora funcţionează.

Pentru determinarea drepturilor salariale ale reclamantului era necesară reîncadrarea pe o nouă funcţie în structura angajatorului, funcţie care nu se cunoaşte, din culpa instituţiilor cu atribuţii în acest sens (M.M.F.P.S. şi M.F.P.), însă sancţiunea nu poate fi aceea a plăţii unor drepturi salariale stabilite anterior şi care nu se regăsesc în noua lege de salarizare.

Salariatul poate obţine recunoaşterea dreptului salarial aferent muncii prestate după data de 01.01.2010 numai ca urmare a realizării unei pretenţii de obligare a angajatorului său la reîncadrarea pe o nouă funcţie, cu nivelul de salarizare corespunzător, pretenţie ce nu a fost formulată.

C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,

dec. nr. 2504/R/28.03.2012

Prin sentinţa civilă nr. 126 LM/AS/03.02.2011 pronunţată în dosarul nr. 1629/122/2010, Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă, a admis acţiunea reclamantului P.M. împotriva pârâtei A.N.O.F.M., a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 45.450 Iei brut, reprezentând drepturi salariale restante pentru perioada

01.01.2010 – 01.04.2010; a respins excepţia nulităţii parţiale a CIM nr. 810/02.12.2009, invocată de pârâtă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat la 02.12.2009 CIM nr. 810, pe durată determinată de 4 luni, respectiv între 02.12.2009 şi 01.04.2010, conform căruia salariatul reclamant îndeplineşte atribuţiile specifice profesiei de operator realizare baze de date şi înregistrare a beneficiarilor, în vederea implementării proiectului S.C.O.R. – „Şanse pentru comunitatea rurală”, ID 1331, conform contractului de finanţare cu numărul de identificare POSDRU/13/5.2/S/.

Potrivit pct. J din contract, salariul de bază lunar brut la care reclamantul avea dreptul pentru prestată era de 15.150 lei.

S-a reţinut că pârâta nu a contestat faptul că reclamantul ar fi prestat activitatea pentru care s-a încheiat contractul, răspunzând evaziv şi neconcludent că prestarea activităţii se atestă prin pontajul semnat de managerul de proiect.

Potrivit susţinerii reclamantului, necombătută de pârâtă prin răspunsul la întrebarea nr. 4 din interogatoriu, pentru luna decembrie 2009 acesta a primit salariul convenit, prin ordin de plată pe baza statului de salarii şi a ordonanţărilor de plată întocmite în cadrul proiectului S.C.O.R. „Şanse pentru comunitatea rurală”, ID 1331.

Pârâta recunoaşte atât prin întâmpinare, cât şi prin răspunsurile la interogatoriu, că nu a mai plătit salariul reclamantului pentru perioada 01.01.2010 – 01.04.2010, întrucât, ulterior încheierii contractului de finanţare POSDRU/13/5.2/S/6, M.F.P. a comunicat pârâtei că plata personalului din instituţiile publice care lucrează în cadrul proiectelor finanţate din fonduri structurale se face în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare în domeniul salarizării aplicabile respectivelor instituţii. La întrebarea 5, pârâta afirmă că nu a plătit salariul reclamantului deoarece în Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu sunt prevăzute funcţiile specifice deţinute de personalul încadrat în vederea implementării proiectului din speţă. Mai recunoaşte pârâta că este astfel în imposibilitate de a stabili aceste salarii începând cu 01.01.2010 şi că această situaţie nu se datorează culpei sale.

Tribunalul a reţinut că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract pe toată durata acestuia, respectiv până la

01.04.2010, având dreptul la salariul reprezentând contraprestaţia muncii depuse pe care nu l-a primit pentru perioada 01.01.2010 –

01.04.2010, în cuantumul de 15.150 lei brut lunar, respectiv la plata sumei totale de 45.450 lei brut.

în ce priveşte excepţia nulităţii clauzei din CIM privind salariul, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 57 alin. (2) C. muncii, nulitatea în dreptul muncii nu retroactivează, contractul de muncă fiind un contract cu prestaţii succesive, aşa încât nulitatea poate fi cerută doar câtă vreme contractul este în fiinţă, cererea de anulare şi înlăturare a acestei clauze după expirarea duratei contractului fiind fară obiect.

în plus, în eventualitatea că respectiva clauză ar fi nulă, contravenind unor norme legale imperative, ea ar trebui înlocuită cu dispoziţiile legale aplicabile, dispoziţii pe care pârâta însăşi susţine că nu le-a identificat, Legea nr. 330/2009 necuprinzând prevederi referitoare la salariul corespunzător postului în care reclamantul şi-a desfaşurat activitatea.

Tribunalul a mai apreciat că reclamantul nu se încadrează în sfera personalului vizat de precizările M.F.P. invocate de pârâtă, deoarece nu a rezultat din probele dosarului că acesta era deja angajat al A.N.O.F.M. sau al unei instituţii publice, alta decât cea beneficiară a proiectului (pârâta A.N.O.F.M.) şi desemnat în această calitate să lucreze în cadrul proiectelor finanţate din fonduri structurale, ci rezultă că acesta a fost încadrat de beneficiarul proiectului exclu

siv pentru activitatea de implementare a proiectului, conform contractului de finanţare încheiat cu M.M.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal şi motivat, pârâta A.N.O.F.M., criticând-o pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond în mod eronat a respins excepţia nulităţii parţiale a clauzei J. – „Salarizare”, pct. 1 din CIM nr. 749/10.08.2009, încheiat între A.N.O.F.M. şi intimatul-reclamant, calificând-o în acelaşi timp drept cerere reconvenţională. Astfel, excepţia a fost ridicată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. Aşadar, excepţia nulităţii este o excepţie procesuală imprescriptibilă.

Potrivit contractului de finanţare, beneficiarul A.N.O.F.M., trebuie să asigure managementul şi implementarea proiectului în concordanţă cu prevederile acestui contract şi cu legislaţia comunitară şi naţională aplicabilă.

în situaţia personalului încadrat de A.N.O.F.M. în vederea implementării proiectelor finanţate în cadrul POSDRU, salarizarea se impune a se efectua în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei naţionale incidente în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, aflate în vigoare în perioada de implementare a respectivelor proiecte.

Astfel, în ce priveşte salarizarea şi personalului contractual din sectorul bugetar, art. 157 alin. (2) C. muncii reglementează, fară echivoc, că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege.

De asemenea, solicită să se constate că în cauza dedusă judecăţii, încă de la data încheierii CIM, erau incidente prevederile art. 57 alin. (4) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora în situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi care contravin unor norme legale imperative sau CCM aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile.

începând cu data de 01.01.2010, în situaţia personalului din sectorul bugetar plătit din fonduri publice au devenit incidente prevederile Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit

din fonduri publice nr. 330/2009, act normativ care abrogă, printre altele, O.G. nr. 6/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi O.G. nr. 10/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Susţine că salariul negociat cu intimatul-reclamant a fost înlocuit de drept cu cel reglementat de legislaţia naţională.

Solicită să se aibă în vedere că şi salariaţii unei instituţii publice angajaţi pentru implementarea proiectelor finanţate din fonduri

externe nerambursabile sunt plătiţi din fonduri publice. In acest sens, arată că potrivit art. 1 alin. (2) lit. 0 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, bugetul fondurilor externe nerambursabile este încadrat în categoria fondurilor publice.

Susţine că instituţia pârâtă a depus toate diligenţele necesare în vederea asimilării respectivelor salarii cu salariile de bază prevăzute în anexele la legea invocată, cu avizul M.M.F.P.S. şi al M.F.P., însă acest aviz nu a fost obţinut.

Astfel cum a învederat şi instanţei de fond, în absenţa avizului, A.N.O.F.M. a fost pusă în imposibilitatea de a proceda la asimilarea salariilor personalului angajat în vederea implementării proiectelor finanţate din POSDRU cu salariile de bază prevăzute de legea invocată şi, implicit, la stabilirea şi plata acestor salarii începând cu data de 01.01.2010, fapt care nu se datorează culpei instituţiei pârâte.

Examinând motivele de recurs, Curtea, cu majoritate, a constatat recursul fondat pentru următoarele considerente:

în primul motiv de recurs se formulează critici împotriva respingerii excepţiei de nulitate parţială a contractului de muncă referitoare la clauza de salarizare, construindu-se ideea că acest cuantum al salariului este nelegal întrucât legislaţia aplicabilă la data încheierii contractului, 10.08.2009, nu permitea un astfel de nivel.

Curtea a înlăturat această critică şi a menţinut dispoziţia de respingere a excepţiei, deoarece sancţiunea nulităţii unei clauze a contractului de muncă nu poate fi invocată şi nici aplicată după data încetării acestuia, după cum rezultă din dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. d) C. muncii. Pe de altă parte, nu poate fi aplicată nulitatea nici din perspectiva modului în care a fost formulată cererea, întrucât de esenţa oricărui contract de muncă este plata muncii, cu determinarea exactă a cuantumului salariului de bază şi a eventualelor sporuri. Câtă vreme angajatorul solicită declararea nulităţii, însă nu arată concret care ar fi trebuit să fie salariul reclamantului, instanţa nu

poate constata nulitatea clauzei prin eliminarea elementului salarizare, ori prin trimiterea la norme de drept care, în opinia recurentei, ar fi fost aplicabile sub aspectul analizat.

Cât priveşte soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii principale, Curtea a considerat întemeiate criticile recurentei, desprinse din modul de aplicare a prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.

Pretenţia formulată de reclamant de a-i fi acordate drepturile salariale în vechiul cuantum, pentru perioada ulterioară datei de

01.01.2010, în condiţiile în care angajatorul nu a făcut nicio plată cu acest titlu, dar nici nu a emis decizie de reîncadrare a salariatului, este nefondată, întrucât aceste drepturi pot fi plătite numai ca urmare a unei corecte încadrări în baza noii grile de salarizare, astfel cum a fost lămurită prin O.U.G. nr. 1/2010. Este relevant, de altfel, şi faptul afirmat de angajatorul recurent care a făcut demersuri la M.M.F.P.S. pentru a arăta care este funcţia pe care trebuie reîncadrat salariatul, angajat iniţial ca operator baze de date şi înregistrarea beneficiarilor, pentru a fi ulterior stabilit salariul cuvenit.

M.M.F.P.S., ca de altfel şi M.F.P., instituţii publice abilitate prin efectul dispoziţiilor art. 39 din Legea-cadru nr. 330/2009 pentru a arăta funcţia pe care se încadrează reclamantul, nu au răspuns solicitării agenţiei, consecinţa fiind aceea a neachitării vreunui drept sa-larial intimatului după data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009. Procedând în acest fel, agenţia nu este culpabilă pentru prejudiciul produs fostului salariat.

Curtea a constatat că primul pas în determinarea drepturilor salariale ale reclamantului este reprezentat de reîncadrarea pe o nouă funcţie în structura agenţiei, funcţie care nu se cunoaşte, din culpa instituţiilor cu atribuţii în acest sens (M.M.F.P.S. şi M.F.P.), însă sancţiunea nu poate fi aceea a plăţii unor drepturi salariale stabilite anterior şi care nu se regăsesc în noua lege de salarizare.

Din contră, salariatul ar fi putut obţine recunoaşterea dreptului salarial aferent muncii prestate numai ca urmare a realizării unei pretenţii de obligare a angajatorului său la reîncadrarea pe o nouă funcţie, cu nivelul de salarizare corespunzător, pretenţie ce nu a fost însă formulată în faţa instanţei de judecată. De altfel, în expunerea argumentelor de fapt şi de drept ale cererii principale, reclamantul a precizat expres că solicită drepturile salariale rezultate din contract şi nu drepturi cuvenite în urma obligării angajatorului la reîncadrare, eventual în cuantum diminuat.

Curtea a reţinut că obligativitatea reîncadrării tuturor salariaţilor A.N.O.F.M. este o consecinţă a aplicării actelor normative care stabilesc cadrul general pentru managementul acestor proiecte, cu modificările ulterioare.

Astfel, prin O.U.G. nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiştilor români care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de management de proiect, s-a prevăzut înfiinţarea unor unităţi de management de proiect, constituite la nivelul instituţiilor publice sau al beneficiarilor de împrumut.

Prin O.U.G. nr. 114/2009 privind unele măsuri financiar-bugeta-re s-a modificat art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999, în sensul că salarizarea personalului selectat pentru unităţile de management de proiect se stabileşte prin asimilare cu salarizarea personalului din instituţiile publice la nivelul cărora funcţionează.

Prin urmare, la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, drepturile salariale ale intimatului-reclamant trebuiau stabilite prin asimilare cu personalul din A.N.O.F.M. care îndeplineşte aceeaşi funcţie sau funcţie similară. Or, astfel cum s-a arătat anterior, tocmai stabilirea funcţiei pe care să fie reîncadrat intimatul-reclamant a împiedicat angajatorul, independent de vreo culpă a sa, să procedeze la stabilirea salariului şi la plata acestuia.

Sub acest aspect, faţă de incidenţa dispoziţiilor speciale menţionate anterior şi pe deplin aplicabile în cauză, au fost înlăturate considerentele instanţei de fond, în sensul că încadrarea reclamantului în cadrul proiectului exclude calitatea de angajat al unei instituţii publice şi, în consecinţă, obligaţia de a fi salarizat la nivelul salariaţilor acesteia.

Constatând aşadar că prima instanţă a dat eficienţă unei clauze din CIM referitoare la salarizare, după data la care, prin lege, sistemul de salarizare s-a modificat, salariul fiind reaşezat după o nouă grilă, ceea ce înseamnă nesocotirea unei legi în vigoare, Curtea a admis recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii principale ca neîntemeiată, menţinând dispoziţiile sentinţei recurate privind excepţia nulităţii parţiale a CIM.

Cu opinie separată, în sensul respingerii recursului

Se reţine că, prin CIM încheiat şi înregistrat sub nr. 810/02.12.2009 în registrul general de evidenţă a salariaţilor, intimatul-reclamant a fost angajat pe durată determinată (4 luni, în perioada 02.12.2009 -01.04.2010) pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice profesiei de operator realizare baze de date şi înregistrarea beneficiarilor, în vederea implementării proiectului S.C.O.R. – „Şanse pentru comunitatea rurală” ID 1331.

Din cuprinsul aceluiaşi CIM rezultă că, pentru finanţarea acestui proiect, a fost încheiat contractul cu numărul de identificare POSDRU/13/5.2/S/6, între A.N.O.F.M., în calitate de beneficiar, şi M.M.F.E.S.

Astfel cum însăşi recurenta arată în dezvoltarea motivelor de recurs, obiectul menţionatului contract de finanţare îl constituie acordarea finanţării nerambursabile de către AMPOSDRU pentru implementarea proiectului S.C.O.R. – „Şanse pentru comunitatea rurală” ID 1331.

Acest contract de finanţare, a mai arătat recurenta, a fost încheiat în conformitate cu modelul-cadru al Contractului de finanţare pentru Programul operaţional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane 2007-2013”, aprobat prin Ordinul Ministrului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse nr. 499/2008.

Prin adresa nr. 344/03.02.2010 emisă de M.F.P. a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia „Proiectele finanţate din fondurile structurale sunt iniţiate de instituţia publică, care are responsabilitatea managementului şi implementării acestora, ca orice alt proiect/ acţiune iniţiată şi finanţată din fonduri de la bugetul de stat/local, instituţia beneficiară derulează proiectele cu personalul încadrat la nivelul acesteia, iar funcţionarii publici sau contractuali care desfăşoară activităţi în cadrul proiectelor, au atribuţiile prevăzute în fişa postului, conform reglementărilor în vigoare, fiind considerate sar-

cini de serviciu şi nu responsabilităţi suplimentare. In aceste condiţii, personalul instituţiei este remunerat conform prevederilor legale aplicabile în mod obişnuit.

Referitor la plata personalului din instituţiile publice centrale şi locale care lucrează în cadrul proiectelor finanţate din fonduri structurale, remunerarea acestora se face în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare în domeniul salarizării, aplicabilă respectivelor instituţii”.

Or, din înscrisul depus la dosarul instanţei de fond, rezultă că personalul angajat de A.N.O.F.M. cu CIM pentru implementarea proiectelor nu a fost remunerat începând cu ianuarie 2010 şi că nu este posibilă asigurarea de resurse umane pentru implementarea proiectelor.

Nu pot fi reţinute nici referirile recurentei la dispoziţiile art. 10

din O.U.G. nr. 1/2010 – potrivit cărora „In conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 01.01.2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele şi acordurile colective şi CIM încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009” – câtă vreme CIM al inti-matului-reclamant a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sale, dată când încă O.U.G. nr. 52/2009 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiştilor români care îşi desfaşoară activitatea în cadrul unităţilor de management de proiect nu fusese modificată prin O.U.G. nr. 114/2009 (publicată în M. Of. nr. 19/2009).

Nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că în cazul salarizării intimatului ar fi incidente potrivit art. 157 alin. (2) C. muncii, prevederile Legii nr. 330/2009, deoarece salarizarea intimatului nu se realizează din fonduri provenind de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale sau bugetele speciale, ci este asigurată conform contractului de finanţare.

Totodată, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 330/2009, „Salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în prezenta lege, se stabilesc de ordonatorii principali de credite, prin asimilare cu salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege, cu avizul M.M.F.P.S. şi al M.F.P.”.

Deşi, potrivit înscrisurilor de la dosarul de fond, recurenta-pârâtă s-a adresat atât M.M.F.P.S. cât şi M.F.P. şi a depus toate diligenţele pentru obţinerea avizului necesar în vederea asimilării personalului, conform art. 39 din Legea nr. 330/2009, acest aviz nu a fost primit, motivul fiind tocmai acela că, în privinţa personalului angajat de A.N.O.F.M. cu contact individual de muncă pentru implementarea

proiectelor finanţate din fonduri de la Uniunea Europeană, dispoziţiile Legii nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010 nu conţineau reglementări specifice.

Că este aşa rezultă şi din nota transmisă de M.M.F.P.S. cu nr. 6012/MA/l 1.05.2010, în care se fac precizări exprese în sensul că „a fost elaborat (…) un proiect de ordonanţă de urgenţă a Guvernului privind completarea Legii nr. 490/2004, prin care se propune ca personalul din cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice centrale cu atribuţii în managementul şi implementarea proiectelor finanţate din fonduri structurale şi de coeziune să beneficieze de majorarea de până la 75% a salariului de bază, majorare acordată în baza Legii nr. 490/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Numai apariţia acestui nou cadru legislativ va permite rezolvarea situaţiei apărute cu personalul care gestionează proiecte la A.N.O.F.M.”.

Pentru aceste considerente, în opinie separată, s-a apreciat ca fiind legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se impunea respingerea recursului ca nefondat.