Prin sentinţa civilă nr. 1512 din data de 18 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii T.L., T.I., P.G., G.I., G.G., C.M., în contradictoriu cu pârâţii I.T. şi I.I.
S-a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de trecere cu piciorul şi mijloace de transport, tot timpul anului, peste terenul proprietatea pârâţilor I.T. şi I.I., prin prescripţie achizitivă.
Au fost obligaţi pârâţii I.T. şi I.I. să permită reclamanţilor exercitarea dreptului de trecere dobândit.
A fost respins petitul privind constituirea unui drept de servitute de trecere.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii C.I., G.V., G.I. jr., G.I. sr., I.A., V.M. şi V.V..
În considerentele sentinţei s-a reţinut că, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 81/R/2006, în proiectul de urbanism al comunei Moisei, exista extinderea drumului ce face obiectul cauzei de faţă.
Potrivit depoziţiilor martorilor V.I. şi S.A., de 30-40 de ani accesul reclamanţilor la terenul lor se face pe drumul în litigiu, respectiv prin actuala curte a pârâţilor T.I. şi I.I..
Până în urmă cu aproximativ 1 an, s-a circulat pe poarta montată de către pârâţi, aceştia refuzând ulterior să mai permită accesul prin curtea lor.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 289/A/2006 a Tribunalului Maramureş, este indiscutabil faptul că uliţa a existat şi că poate avea calitatea de drum public sau privat, potrivit dispoziţiilor legale în materie.
În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 20.05.2006, se menţionează faptul că „spre miazăzi rămâne uliţa de 4 metri pentru vânzător”, care şi-a păstrat în proprietate suprafaţa de teren învecinată.
Prin urmare, la data încheierii contractului, această cale de acces exista.
Reţinând că, potrivit lucrărilor de expertiză efectuate, calea de acces solicitată este cea mai scurtă la drumul public, în baza art. 623 şi următoarele Cod civil, judecătoria a constatat că reclamanţii au dobândit un drept de trecere cu piciorul şi mijloacele de transport, tot timpul anului, peste terenul proprietatea pârâţilor I.T. şi I.I., prin prescripţie achizitivă.
Prima instanţă a respins petitul privind constituirea unei servituţi de trecere, cu motivarea că propunerile făcute de expert sunt costisitoare şi greu de realizat.
Prin decizia civilă nr. 85/A/7.04.2011 a Tribunalului Maramureş, a fost admis apelul declarat de apelanţii I.T. şi I.I., împotriva sentinţei civile nr. 1512 din data de 18 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, care a fost schimbată în parte, în sensul că:
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii T.L., T.I., P.G., G.I., G.G., C.M., în contradictoriu cu pârâţii I.T. şi I.I., C.I., I.A., G.V., G.I., G.I. sr., V.V. şi V.M.
A fost dispusă instituirea unui drept de servitute de trecere, pe tot timpul anului, cu piciorul şi mijloacele de transport, în favoarea terenurilor – fond dominant, proprietatea reclamanţilor G.I. – cu număr cadastral 7452, T.L. – înscris în CF nr. 5734/N Moisei, număr cadastral 7434 şi P.G. – înscris în C.F. 5733/N Moisei, număr cadastral 7433, conform variantei I din lucrarea de expertiză întocmită de d-na expert M.V., pe traseul punctelor G-H-I-J-K, în lungime de 95 m şi o suprafaţă afectată de 368 mp., evidenţiate în anexa nr. 1 la lucrarea de expertiză, parte integrantă din prezenta decizie.
A fost dispusă instituirea unui drept de servitute de trecere, pe tot timpul anului, cu piciorul şi mijloacele de transport, în favoarea terenului fond dominant proprietatea reclamantului G.G. şi în sarcina terenului – fond aservit proprietatea pârâtului G.I. senior, conform variantei I din lucrarea de expertiză întocmită de d-na expert M.V., pe traseul punctelor A-B-C, în lungime de 58 m şi o suprafaţă afectată de 169 mp., evidenţiate în anexa nr. 1 la lucrarea de expertiză, parte integrantă din prezenta decizie.
Au fost respinse celelalte cereri formulate.
În considerentele acestei decizii, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, în redactarea în vigoare la momentul înregistrării cererii de apel, permiteau trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe doar în ipoteza în care aceasta a rezolvat în mod greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă în speţă.
Instanţa nu a cercetat fondul atunci când a pronunţat soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, a omis să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.
Prin hotărârea apelată, judecătoria a analizat pe fond cererile cu care a fost învestită, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a dispune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Ca urmare a efectului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel are posibilitatea să analizeze aspectele invocate cu privire la caracterul de loc înfundat al terenului reclamanţilor şi, respectiv, cu privire la faptul înfundării prin chiar conduita reclamanţilor.
Potrivit art. 623 Cod civil, „servituţile continue şi aparente se dobândesc prin titlu sau prin posesiunea de 30 de ani”.
Servituţile continue neaparente şi servituţile necontinue şi neaparente nu se pot stabili decât prin titluri, statuează art. 624 Cod civil.
Servitutea de trecere, care este necontinuă şi neaparentă, conform art. 622 Cod civil, nu se poate dobândi prin efectul uzucapiunii, astfel încât capătul de cerere prin care s-a solicitat a se constata dobândirea unui drept de servitute de trecere prin prescripţia achizitivă este inadmisibil.
Potrivit concluziilor lucrării de expertiză efectuate în cauză de d-na expert M.V., reclamanta T.L. este proprietara tabulară a unui teren în suprafaţă de 967 mp., înscris în CF nr. 5734 N Moisei, număr cadastral 7434.
Reclamantul P.G. este proprietarul tabular al terenului în suprafaţă de 723 mp, identificat în CF nr. 5733 N Moisei, nr. cadastral 7433.
Raportat la situaţia actuală din teren, suprafeţele aflate în proprietatea reclamanţilor T.L. şi P.G., chiar dacă nu au caracter de loc înfundat, nu au cale de acces cu mijloace de transport la drumul public.
Parcelele folosite de reclamanţii T.L., P.G. şi C.I. provin din acelaşi trup de teren, care a aparţinut antecesorilor reclamanţilor, iar ieşirea din indiviziune s-a făcut pe cale amiabilă.
Prin amplasarea construcţiilor pe terenul folosit de C.I. s-a închis calea de acces la drumul public, existând în prezent doar o cale de acces cu piciorul la limita estică a terenului.
Reclamanta G.I. este proprietara unei suprafeţe de 909 mp. teren, aferent numărului cadastral 7452, care are caracter de loc înfundat, neexistând o cale de acces la drumul public.
Reclamanta C.M., împreună cu familia, folosesc o suprafaţă de teren de 2493 mp, aferentă parcelei cu nr. cadastral 4732, înscrisă în cartea funciară în favoarea numiţilor C.I. şi C.T..
Potrivit documentaţiei cadastrale întocmite pentru înscrierea dreptului de proprietatea în cartea funciară, în schiţa nr. 1648/2006 este prevăzut drum de trecere în partea sudică a terenului, prin curtea numitului C.A., care este fratele lui C.T..
Ţinând seama de această situaţie, expertul a concluzionat că terenul folosit de familia C. nu are caracter de loc înfundat, întrucât are acces la drumul public.
Aşa fiind, instanţa a respins cererea privind instituirea unui drept de servitute de trecere în favoarea terenului fond dominant deţinut de reclamanta C.M. şi familia sa.
Terenul folosit de reclamantul G.G., în suprafaţă de 520 mp., are caracter de loc înfundat, neavând acces direct la drumul public.
Pârâţii I.T. şi I.I. sunt proprietarii tabulari ai unui teren în suprafaţă de 2873 mp, înscris în CF nr. 5630 Moisei, nr. topo 5662/cz/1, 5663/1/1 şi 5663/1/2, pe care sunt edificate o casă de locuit P+M şi anexe gospodăreşti.
Potrivit art. 616 Cod civil, proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
„Trecerea trebuie regulat făcută pe partea ce ar scurta calea proprietarului fondului închis, ca să iasă în drum”, statuează art. 617 Cod civil.
„Cu toate acestea trebuie a se alege trecerea prin locul ce ar pricinui o mai puţină pagubă acelui pe al cărui loc trecerea urmează a fi deschisă”, aşa cum prevede art. 618 Cod civil.
Prin urmare, la stabilirea drumului de trecere trebuie avute în vedere atât interesele proprietarului fondului dominant, cât şi cele ale proprietarului fondului aservit, urmând a fi aleasă calea care să producă cea mai mică daună pentru proprietarul fondului aservit.
Potrivit concluziilor lucrării de expertiză efectuate în cauză de d-na expert M.V., varianta cea mai scurtă şi mai puţin împovărătoare pentru toate părţile este varianta I, evidenţiată în anexa nr. 1 la lucrarea de expertiză, care nu afectează construcţiile edificate în zonă.
Stabilirea unui drum de trecere permanent prin curtea casei pârâţilor I.T. şi I.I. ar fi o sarcină greu de suportat de aceştia, distrugându-le intimitatea gospodăriei.
Varianta 6 propusă de expert este mai lungă şi afectează o suprafaţă mai mare de teren.
Analizând probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat nu s-a dovedit împrejurarea că natura de loc înfundat a terenurilor se datorează chiar conduitei reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs reclamanţii T.L. şi T.I., P.G. şi G.I., solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului declarat de pârâţi şi menţinerii sentinţei primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului lor, reclamanţii învederează că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut de către pârâţi în motivele de apel, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 6 Cod proc.civ., întrucât aceştia nu au solicitat constituirea unei servituţi de trecere conform variantei I din raportul de expertiză întocmit de ing. expert M.V., ci au solicitat doar respingerea acţiunii ca inadmisibilă, lipsită de obiect, lipsită de interes sau nefondată. Oricum, instanţa de apel nu a analizat alte variante propuse de experţi.
Reclamanţii au investit prima instanţă cu un capăt de cerere principal, prin care au solicitat constatarea dobândirii unei servituţi de trecere prin uzucapiune, iar, în subsidiar, instituirea unui drept de servitute de trecere, aceste capete de cerere fiind disjunse dintr-un alt dosar, respectiv dosarul nr. 81/R/2006. În sprijinul primului capăt de cerere, reclamanţii au invocat decizia civilă nr. 289 a Tribunalului Maramureş, şi decizia civilă nr. 364 a Curţii de Apel Cluj pronunţate în dosarul nr. 6454, prin care s-a respins acţiunea negatorie a pârâţilor T.I. şi I.I., fiind admise cererile de intervenţie din acele dosare şi reţinându-se că uliţa a existat, existenţa ei nu a fost contestată, decât sub aspectul lungimii, în sensul că s-ar termina la limita proprietăţii pârâţilor, iar, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 20.05.2006, rezultă că spre miază-zi rămâne uliţa de 4 m pentru vânzător, care şi-a păstrat în proprietate suprafaţa de teren învecinată.
Aceasta a fost folosită de reclamanţi şi antecesorii acestora de peste 70 de ani, reclamanţii fiind tabulari, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare şi a unor schiţe de dezmembrare anexe acestora.
În dosarul din care a fost disjunsă cererea reclamanţilor, a fost respinsă acţiunea negatorie formulată de pârâţi şi recunoscut dreptul de trecere în favoarea intervenienţilor.
Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară a pârâţilor apelanţi s-a făcut în baza unor schiţe de dezmembrare eronate, aspecte reţinute în deciziile la care s-a făcut referire, iar hotărârea în baza căreia aceştia şi-au înscris dreptul nu este opozabilă recurenţilor.
Servitutea de trecere este o servitute aparentă, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 627 C. civil, referitoare la servitutea prin destinaţia proprietarului, aşa cum rezultă din clauzele cuprinse în contractul din 20 mai 2006.
Pârâţii T.I. şi I.I., prin întâmpinare, au solicitat respingerea recursului, în principal, ca lipsit de interes, pentru că acţiunea lor a fost admisă şi s-a instituit o servitute de trecere în favoarea acestora, iar reclamanţii nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, nu au criticat şi nu au respins variantele propuse de expert ca fiind cele mai puţin stânjenitoare şi anume variantele 1 şi 6, în subsidiar, ca nefondat, pe motiv că în mod corect a stabilit instanţa de apel servitutea, reexaminând fondul cauzei, în condiţiile în care prima instanţă nu a indicat traseul şi dimensiunile servituţii de trecere.
Pârâţii au invocat în apel şi motive de fond şi au solicitat reexaminarea fondului de către instanţa de apel, nefiind vorba de un plus petit.
Reclamanţii nu indică în concret care act juridic dedus judecăţii a fost greşit interpretat de instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constituirea servituţii de trecere, nu în baza unui act juridic, ci a uzucapiunii sau în temeiul art. 616 C. civil, referitor la servitutea locului înfundat.
Nu se indică în motivele de recurs textul de lege încălcat de instanţa de apel, aceasta aplicând corect disp. art. 616 – 618, 635 C. civil, stabilind varianta cea mai puţin împovărătoare pentru toate părţile.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, rap. la disp. art. 304 pct. 6, 8 şi 9 Cod proc. civ., curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, aşa cum rezultă din chiar motivele de recurs şi cererea de chemare în judecată formulată d reclamanţi, reclamanţii au solicitat, în principal să se constate că au dobândit un drept de servitute de trecere cu piciorul şi cu mijloacele de transport pe terenul proprietatea pârâţilor, prin prescripţie achizitivă, iar, în subsidiar, au solicitat constituirea servituţii locului înfundat, arătând că nu au trecere la drumul public.
Prima instanţă a recunoscut reclamanţilor un drept de servitute de trecere dobândit prin uzucapiune, în condiţiile în care, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, doar servituţile continue şi aparente se pot dobândi prin uzucapiune, conform dispoziţiilor art. 623 C. civil, or, servitutea de trecere este una discontinuă.
Prin urmare, soluţia primei instanţe este greşită, neavând cum să fie menţinută, prima instanţă fiind cea care a aplicat greşit legea.
În plus, prima instanţă, deşi recunoaşte o servitute de trecere, nu stabileşte traseul acesteia, arătând în considerente că toate propunerile făcute de expert sunt costisitoare, foarte greu de realizat şi afectează proprietăţi ale unor terţi nechemaţi în judecată.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a stabilit că servitutea de trecere nu poate fi dobândită prin uzucapiune, nefiind aplicabile disp. art. 623 C. civil, trecând, astfel, la analiza capătului de cerere subsidiar referitor la servitutea locului înfundat.
În acest contest, instanţa de apel, rap. la disp. art. 616-618 C.civ., a verificat dacă parcelele proprietatea reclamanţilor constituie sau nu loc înfundat şi a stabilit trecerea cea mai puţin păgubitoare pentru proprietarul fondului aservit, cu respectarea acestor dispoziţii, nesubzistând, astfel, motivul de recurs privind greşita aplicare a legii a normei de drept substanţial prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De altfel, recurenţii nu arată de ce ar fi încălcat instanţa de apel dispoziţiile referitoare la instituirea servituţii locului înfundat, limitându-se la a arăta că nu a analizat şi alte variante din raportul de expertiză, fără a indica vreo variantă care, în opinia lor cel puţin, ar satisface în mai mare măsură criteriile rezultând din disp. art. 617 şi 618 C.civ.
Apelul pârâţilor se referă şi la fondul cauzei, arătând că instanţa nu a cercetat niciuna din variantele propuse în expertiză pentru a stabili traseul servituţii, instanţa de apel neacordând ceea ce nu s-a cerut, astfel că nu subzistă nici motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6 Cod proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată la care s-a făcut referire mai sus, acţiunea reclamanţilor nu este una confesorie de servitute în sensul de a se solicita pârâţilor să respecte o servitute convenţională pe care aceştia ar fi încălcat-o, ci o acţiune în constatarea dobândirii unui drept de servitute prin uzucapiune sau, în subsidiar, de stabilire a servituţii locului înfundat, astfel că nu se pune problema motivului de recurs prev. de disp. art. 304 pct. 8 Cod proc. civ.
În temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., din considerentele arătate, curtea va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat. (Judecător Andrea Annamaria Chiş)
