Decizia civilă nr. 355 din 9 aprilie 2009
Prin încheierea nr. 28/07 noiembrie 2007 a Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Bacău, s-a dispus sesizarea Tribunalului Bacău – Secţia Comercială şi de Administrativ pentru obligarea în solidar a pârâţilor A. V. şi C . G . la recuperarea prejudiciului în cuantum de 271.820 lei, cauzat bugetului Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Moineşti, la care se adaugă despăgubiri civile în sumă de 29.920 lei.
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 6253/110/2007.
În motivarea încheierii de sesizare a instanţei s-a arătat că în perioada 2004 – 2006, cu doi pârâţi – A.V., în calitate de primar şi ordonator de credite şi C.G., în calitate de director economic, au aprobat efectuarea unor plăţi, din bugetul local, în cuantum de 271.820 lei, în vederea procurării de diverse articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru salariaţi.
Deşi aceste cheltuieli au fost aprobate în temeiul prevederilor art. 30 (4 şi 11) din Contract/Acordul Colectiv de Muncă nr. 15403/01 octombrie 2004, încheiat între Primăria municipiului Moineşti şi salariaţii aparatului propriu al Primăriei, reprezentanţi de Sindicatul “P”, Curtea de Conturi consideră că efectuarea acestor cheltuieli nu întruneşte condiţiile de legalitate, pentru următoarele motive :
1. – Se încalcă principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, astfel cum sunt reglementate de O.U.G. nr. 45/2003;
2. – “Ţinuta decentă”, la care fac referire Contractul şi Acordul Colectiv de Muncă nu se încadrează în prevederile titlului V din Codul Muncii, referitor la sănătatea şi securitatea în muncă şi nici în prevederile art. 5 lit. (i) şi (j) din legea 319/2006, care definesc echipamentul de lucru şi echipamentul individual de protecţie;
3. – Cheltuielile aprobate nu se justifică în raport de dispoziţiile art. 61 din Legea 188/1999 (care prevăd că acordurile încheiate cu funcţionarii publici cuprind numai măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă şi la sănătatea şi securitatea în muncă), iar potrivit art. 12 din Legea 130/1006 privind contractul colectiv de muncă “… nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.
4. – În Regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat de consiliul local (H.C.L. nr. 16/30 martie 2006) nu se regăsesc precizări cu privire la obligaţia angajatorului de a asigura salariaţilor, din bugetul local, două ţinute pe an şi nu se defineşte expresia “ţinută decentă”.
În considerarea acestor aspecte şi în temeiul art. 31 al. 2 din Legea 94/1992 republicată şi modificată, Curtea de Conturi – Camera de Conturi Bacău a solicitat antrenarea, în solidar, a răspunderii celor doi pârâţi pentru sumele de 271.820 lei – prejudiciu şi 29.920 lei – despăgubiri civile aferente.
În dovedirea aspectelor sus-menţionate s-au depus la dosar înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 214/03 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 6253/110/2007, sesizarea Curţii de Conturi a fost respinsă ca nefondată, pentru următoarele considerente :
Potrivit art. 243 din Legea 53/1993 şi art. 30 din Legea 130/1996, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
În acelaşi sens au fost reţinute şi dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie.
Reţinând că legea stabileşte că nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturi ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin lege, tribunalul a constatat că, în baza autonomiei locale, ţinând seama de dispoziţiile Legii 215/2001 şi de legislaţia finanţelor publice locale, consiliile locale includ şi aprobă în bugetele locale fonduri destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, în temeiul art. 1 raportat la art. 6 al. (1), art. 39 alin. (1) lit. (j) şi art. 40 din Codul Muncii, art. 37 din Legea 188/1999 republicată, art. 41 şi 44 din O.G. nr. 2/2006, art. 17 din O.G. 3/2006 şi art. 41 din O.G. nr. 6/2007.
Totodată, tribunalul a apreciat că drepturile ce au făcut obiectul Raportului de control întocmit de Curtea de Conturi nu sunt stabilite prin dispoziţii legale, astfel că puteau fi negociate prin contractul colectiv de muncă.
S-a mai reţinut că sumele necesare pentru plata acestor drepturi au fost evidenţiate în bugetul local la capitolul “Bunuri şi servicii”, fiind aprobate prin hotărâri ale consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Constatând că drepturile în discuţie au fost stabilite prin Contractul/Acordul Contractului de Muncă, ale cărui clauze au fost supuse controlului de legalitate de către M.M.S.S.F., devenind obligatorii, tribunalul a concluzionat în sensul că salariaţii instituţiei au beneficiat legal de sumele acordate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta – Curtea de Conturi a României, pentru Camera de Conturi a Judeţului Bacău, care a criticat soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate, în raport de dispoziţiile art. 384 pct. (9) Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a reluat argumentele din sesizarea adresată tribunalului, susţinând că se impunea antrenarea răspunderii civile a celor doi pârâţi pentru suma de 271.820 lei, reprezentând uniforme şi echipament pentru salariaţi.
Aceste cheltuieli sunt nelegale, în opinia recurentei, încălcând dispoziţiile Legii 273/2006 privind finanţele publice locale, dispoziţiile art. 236 al. 49 din Codul Muncii, precum şi dispoziţiile art. 61 din Legea 188/1999.
Intimaţii – pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât cheltuielile din bugetul local, în sumă de 271.820 lei au fost aprobate ca urmare a obligaţiilor asumate prin contractul/acordul colectiv de muncă şi nu reprezintă drepturi salariale, ci drepturi cu caracter social, fiind încadrate în bugetele anuale la capitolul “Bunuri şi servicii”.
Analizând sentinţa recurată, sub aspectul criticilor formulate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, curtea a constat întemeiat recursul, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Un prim argument reţinut de instanţa de fond pentru respingerea sesizării Curţii de Conturi se referă la faptul că pârâţii erau obligaţi să pună în clauzele contractului/acordului colectiv de muncă, iar clauzele privind dreptul salariaţilor la asigurarea unei ţinute decente – nu sunt prevăzute în legislaţie, astfel că puteau face obiectul negocierii părţilor la încheierea contractului/acordului colectiv.
Curtea reţine că potrivit art. 12 al. (1) din legea 130/1196 privind contractul colectiv de muncă, “contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii unităţilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.
Pentru a putea stabili în măsură sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, este necesar să se stabilească în primul rând natura drepturilor de care au beneficiat angajaţii Primăriei Moineşti.
Sub acest aspect, Curtea constată că prin Contractul/Acordul Colectiv de Muncă nr. 15403/01 octombrie 2004 (fila 193 – 211) s-a prevăzut – la art. 30 pct. (11) obligaţia instituţiei (Primăria Municipiului Moineşti) de a aloca fonduri pentru achiziţionarea, de către salariaţi, a două ţinute pe an (de vară şi de iarnă), pentru a le asigura acestora o ţinută decentă.
Obligaţia este stabilită la capitolul “Măsuri de protecţie socială” şi a fost menţinută şi în contractele încheiate în anii 2005 – 2006.
Intimaţii – pârâţi au susţinut că sumele acordate salariaţilor pentru ţinuta decentă (reprezentând contravaloarea a două salarii de bază/indemnizaţii) nu reprezintă drepturi salariale, ci drepturi cu caracter social.
Curtea reţine că art. 55 al. (1) defineşte veniturile din salarii ca fiind “toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitatea temporară de muncă”.
Art. 55 al. (3) Cod fiscal şi art. 69 din H.G. nr. 44/2004 prevăd că avantajele în bani şi în natură sunt venituri care se asimilează salariilor şi enumeră, cu titlu exemplificativ, la categoria “avantaje” – cheltuieli pentru hrană, îmbrăcăminte, precum şi alte bunuri şi servicii oferite gratuit.
Faţă de aceste dispoziţii legale, drepturile băneşti acordate angajaţilor pentru asigurarea ţinutei decente apar ca fiind drepturi de natură salarială, astfel că, în raport de prevederile art. 12 din Legea 130/1996 aceste drepturi nu puteau fi negociate prin contractul/acordul colectiv de muncă.
Pe de altă parte, chiar dacă potrivit art. 243 din Legea 53/2003 şi art. 30 din Legea 130/1996, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, în speţă, intimaţii – pârâţi aveau obligaţia ca, anterior aprobării şi ordonării plăţii, să verifice respectarea regulilor bugetare cuprinse în art. 14 din O.U.G. nr. 45/2003, privind finanţele publice locale.
Potrivit art. 14 alin. (3) din ordonanţă, “nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nu poate fi angajată şi efectuată, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Ori sumele acordate angajaţilor Primăriei Moineşti pentru asigurarea ţinutei decente nu are o bază legală.
Aceste sume nu se încadrează în prevederile titlului V din Codul Muncii referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă, nici în prevederile art. 5 lit. (i) şi (j) din Legea 319/2006, a sănătăţii şi securităţii în muncă, unde sunt definite noţiunile de echipament de lucru şi echipament individual de protecţie.
Nu se pot reţine ca temei legal pentru acordarea drepturilor în discuţie nici dispoziţiile art. 61 al. (1) din Legea 188/1999, care se referă la “sănătatea şi securitatea în muncă” şi la “îmbunătăţirea condiţiilor de muncă”.
Sfera măsurilor ce vizează îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă includ acele măsuri cu caracter general ce au scopul de a îmbunătăţi condiţiile de muncă, securitatea muncii şi starea de sănătate a angajaţilor (cum ar fi, spre exemplu, birouri luminoase, aerisite, cu un confort termic şi sonor, reducerea programului de lucru – în anumite cazuri).
Ori acordarea unor sume de bani pentru ţinuta decentă nu se încadrează în sfera măsurilor sus-menţionate.
Pe de altă parte se reţine că, într-adevăr, obligaţia Primăriei Moineşti de a aloca fonduri pentru ţinuta decentă a salariaţilor este prevăzută în contractele/acordurile colective de muncă, contracte ce au fost vizate de către Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială Bacău.
Potrivit art. 24 şi 25, raportat la art. 8 din Legea 130/1996, direcţiile judeţene de muncă înregistrează contractele colective de muncă, verificând clauzele acestora doar sub aspectul necesităţii de a fi respectate limitele şi condiţiile stabilite de Legea 130/1996 şi cu privire la interdicţia de a se însera clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective încheiate la un nivel superior.
Celelalte aspecte, privind legalitatea clauzelor trebuiesc examinate de semnatarii contractului de muncă şi în mod deosebit de titularul obligaţiei asumate prin contract (în speţă – angajatorul, respectiv Primăria Moineşti).
Prin semnarea contractului de muncă Primarul municipiului Moineşti şi-a asumat obligaţia de plată a unor drepturi pentru care nu exista temei legal (art. 30 pct. 11 din Contractul Colectiv de Muncă).
Concluzionând în sensul că nu există temei legal pentru cheltuielile angajaţilor pentru ţinuta decentă, curtea constată că argumentele legate de încadrarea cheltuielilor la capitolul “Bunuri şi servicii” şi de aprobarea lor prin H.C.L. – rămân fără relevanţă.
Faţă de considerentele expuse, curtea constată că cei doi pârâţi – A . V., în calitate de primar şi ordonator de credite şi C. G., în calitate de director economic, au dispus efectuarea pe plăţi din bugetul Municipiului Moineşti, în sumă de 271.820 lei, plăţi pentru care nu exista un temei legal, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 14 al. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 45/2003 şi art. 14 din Legea 273/2006.
Ca urmare, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, atât sub aspectul faptei, prejudiciului şi al vinovăţiei, cât şi al legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâţilor (care au dispus o plată nelegală) şi prejudiciul cauzat bugetului local.
Cuantumul prejudiciului efectiv, de 271.820 lei, nu a fost contestat de intimaţii – pârâţi, fiind recunoscut implicit prin emiterea Dispoziţiei nr. 2560/11 octombrie 2007.
Potrivit dispoziţiilor art. 1084 Cod civil, daunele – interese cuprind atât prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat, cuantificat în sesizarea Curţii de Conturi la suma de 29.920 lei, sumă asupra cărora intimaţii – pârâţi nu au făcut discuţii.
Faţă de considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 312 al. 1 şi 304 pct. (9) Cod procedură civilă, curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a admis sesizarea Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Bacău şi în consecinţă, a obligat pe cei doi pârâţi – în solidar – să plătească Unităţii Administrativ – Teritoriale – Municipiul Moineşti – suma de 271.820 lei, reprezentând prejudiciul efectiv şi suma de 29.920 lei, reprezentând beneficiu nerealizat.
