Sporul lunar de dificultate cuvenit salariaţilor instituţiilor publice implicaţi în mod direct în aplicarea legii fondului funciar


Potrivit dispoziţiilor art. II alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2006: „(1) Salariaţii instituţiilor publice implicaţi în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membri în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de un spor lunar de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, pe o perioadă de un an calculată de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Stabilirea salariaţilor care beneficiază de acest drept şi a cuantumului sporului ce se acordă se face anual de către conducătorul instituţiei implicate în aplicarea dispoziţiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietăţii funciare, în limita fondurilor alocate pentru plata salariilor. (2) Reprezentanţii foştilor deposedaţi sau moştenitorii acestora care au solicitat terenuri în termenul legal, membri în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de o indemnizaţie echivalentă cu media sumelor reprezentând sporurile acordate celorlalţi membri ai comisiei, salariaţi ai instituţiilor publice”.

Din analiza coroborată a celor două alineate rezultă că indemnizaţia cuvenită membrilor reprezentanţi ai foştilor proprietari se stabileşte în raport de sporul efectiv încasat de către ceilalţi membri ai comisiei, salariaţi ai instituţiilor publice.

Din analiza coroborată a celor două alineate rezultă că indemnizaţia cuvenită membrilor reprezentanţi ai foştilor proprietari se stabileşte în raport de sporul efectiv încasat de către ceilalţi membri ai comisiei, salariaţi ai instituţiilor publice.

La rândul lor, salariaţii instituţiilor publice membri în comisia de aplicare a legilor fondului funciar beneficiază de sporul prevăzut la alin. (1), în condiţiile prevăzute de teza a doua a acestui alineat, adică numai în măsura în care conducătorul institutiei implicate în aplicarea dispoziţiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietăţii funciare a stabilit, în prealabil, care sunt salariaţii ce urmează să beneficieze de acest spor. De asemenea, conducătorul instituţiei respective trebuie să stabilească şi cuantumul concret al sporului, întrucât legea nu prevede un procent exact, ci numai o limită maximă de 50%,

ceea ce înseamnă că plaja înăuntrul căreia poate fi fixat acest spor este de 0-50%.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,

dec. nr. 3144/R/02.05.2012

Prin sentinţa nr. 210 LM/04.03.2011, Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul U.I. împotriva pârâtei Primăria comunei C., judeţul Giurgiu; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 19.990 lei reprezentând indemnizaţia brută restantă, actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada 06.07.2006 – 18.07.2008.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Reclamantul este locuitor al comunei C., judeţul Giurgiu, calitate în care în perioada 1992 – 18.07.2008 a făcut parte din comisia de aplicare a Legii fondului funciar a comunei, reprezentând interesele foştilor proprietari deposedaţi de teren, participând prin activitatea depusă la aplicarea acestui act normativ special reparatoriu (Legea nr. 18/1991), în sensul constituirii/reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în beneficiul persoanelor îndreptăţite.

Până la apariţia Legii nr. 263/2006, activitatea tuturor membrilor comisiei de fond funciar era neremunerată, inclusiv pentru membrii salariaţi ai autorităţii publice locale.

Potrivit art. II din menţionatul act normativ, „Salariaţii instituţiilor publice implicaţi în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membri în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de un spor lunar de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, pe o perioadă de un an calculată de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Stabilirea salariaţilor care beneficiază de acest drept şi a cuantumului sporului ce se acordă se face anual de către conducătorul instituţiei implicate în aplicarea dispoziţiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietare asupra proprietăţii funciare în limita fondurilor alocate pentru plata salariilor.

Reprezentanţii foştilor proprietari deposedaţi sau moştenitorii acestora care au solicitat terenuri în termen legal, membri în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de indemnizaţie echivalentă cu media sumelor reprezentând sporurile acordate celorlalţi membri ai comisiei, salariaţi ai instituţiilor publice.

Indemnizaţiile prevăzute la alin. (2) vor fi asigurate din bugetul unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează comisia”.

Legea nr. 263/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 572/2006 şi a intrat în vigoare la 06.07.2006.

Prima observaţie pe care o face Tribunalul este aceea că drepturile băneşti reprezentând contraprestaţie efectuată în calitate de membru în comisia locală de fond funciar era limitată temporal (un an) numai pentru membrii salariaţi ai instituţiilor publice, nu şi pentru ceilalţi membri, în speţă reclamantul, care reprezenta interesele foştilor proprietari deposedaţi abuziv de terenuri, acesta nefiind salariat al pârâtei.

Apărarea pârâtei în sensul că în cursul anului 2006 şi ulterior instituţia nu a alocat/prevăzut în bugetul local sumele necesare achitării drepturilor (indemnizaţiei) membrilor comisiei speciale din care a făcut parte reclamantul nu poate fi primită, întrucât reprezenta o obligaţie legală conform art. II alin. (3) din Legea nr. 263/2006, astfel încât aceasta nu se poate exonera de răspundere prin invocarea nerespectării legii, urmând să fie obligată la plata drepturilor băneşti cu titlu de indemnizaţie în perioada 06.07.2006 – 18.07.2008, data la care reclamantului i-a încetat calitatea de membru în comisia de fond funciar Comana.

în ceea ce priveşte cuantificarea drepturilor datorate reclamantului, Tribunalul urmează să omologheze raportul de expertiză tehnică contabilă, astfel cum a fost completat şi întocmit de expertul M.N.E., apreciind concluziile acestuia ca fiind corecte şi în acord cu dispoziţiile legale.

Singura corectură adusă concluziilor raportului este legată de limitele întinderii în timp a drepturilor ca fiind perioada 06.07.2006 -18.07.2008, iar nu cea reţinută de expert, situaţie în care drepturile propuse nu vor fi acordate ca atare.

Pentru aceste considerente, Tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamant.

In termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurenta Primăria comunei C., prin primar, în temeiul dispoziţiile art. 299 şi urm. şi art. 304′ C. proc. civ, criticând sentinţa civilă recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele considerente:

1. Se invocă excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a Primăriei C., pentru următoarele motive:

Una dintre condiţiile cerute de lege pentru a fi parte în proces este capacitatea procesuală.

Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual a capacităţii civile din dreptul civil, material.

Astfel, în lumina dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice.

Capacitatea procesuală de folosinţă apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în plan procesual. Persoana care are capacitatea de folosinţă a drepturilor civile are şi capacitatea procesuală de folosinţă legitimatio cuipre-cessum în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.

Per a contrario, persoana care nu are capacitatea de folosinţă a drepturilor civile nu are nici capacitate procesuală de folosinţă.

Autorităţi ale administraţiei publice locale sunt: comunele, oraşele, municipiile şi judeţele. Articolul 19 alin. (1) menţionează în mod expres că unităţile administrativ-teritoriale – cele enumerate la art. 18 alin. (1) – sunt persoane de drept public, având patrimoniu şi capacitate juridică deplină. Acestea sunt singurele autorităţi care au capacitate juridică şi patrimoniu propriu (având şi un cod propriu de înregistrare fiscală). Aşa fiind, este evident că numai unităţile administrativ-teritoriale pot formula cereri în fata instanţelor de judecată şi de asemenea pot fi chemate în judecată, în calitate de pârâte, în litigii având ca obiect obligaţii băneşti.

Totodată, Legea nr. 215/2001, Legea administraţiei publice locale, reglementează aceasta instituţie numită uzual „primărie”.

în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 215/2001, pentru punerea în aplicare a activităţilor date de lege în competenţa sa, Primarul beneficiază de un aparat de specialitate pe care îl conduce. Aparatul de specialitate al Primarului este structurat pe compartimente funcţionale, în condiţiile legii. Compartimentele funcţionale ale acestuia sunt încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual.

Practic, termenul uzual folosit pentru acest aparat de specialitate aflat în subordinea Primarului poartă denumirea de „Primărie”. Acest lucru înseamnă ca primăria nu poate fi niciodată considerată unitate administrativ-teritorială, prin urmare nu poate avea capacitate juridică, personalitate juridică etc.

Mai mult decât atât, primăria nu are buget propriu, sau organe de conducere care să o poată reprezenta în instanţă.

Primăria reprezintă în fapt serviciile subordonate Primarului, în cadrul cărora sunt angajaţi funcţionari publici sau personal contractual.

Este mai mult decât evident din dispoziţiile legale sus-invocate că primăria nu are capacitate juridică, deci nu are capacitate civilă, prin urmare nu poate avea nici capacitate procesuală de folosinţă.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, putând fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă, din oficiu, în tot cursul procesului, deci inclusiv în recurs.

Sentinţa pronunţată de instanţa de fond este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa era obligată, în virtutea principiului rolului său activ, să verifice dacă părţile din proces au capacitate, respectiv calitate procesuală activă şi pasivă.

întrucât instanţa de fond nu a făcut aceste verificări, a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, prin care a obligat pârâta la plata sumei de 19.900 lei, hotărâre care practic nu va putea fi pusă niciodată în executare, având în vedere ca pârâta primăria nu are buget propriu, cod fiscal, organe proprii de conducere, deci nu are niciunul din prerogativele legale care să îi permită punerea în a unei sentinţe judecătoreşti.

2. Se invocă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pentru următoarele motive:

Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

In cauză de faţă, este evident că vorbim despre un obiect patrimonial (drepturile băneşti solicitate de reclamant în baza Legii nr. 263/2006), care se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Reclamantul a învestit instanţa de judecată cu cererea ce formează obiectul prezentului dosar în data de 20.10.2009.

Prin această cerere a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce susţine că îi revin în temeiul Legii nr. 263/2006, actualizate până la încetarea calităţii sale de membru al comisiei locale de fond funciar, respectiv până la data de 18.07.2008.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate că Legea nr. 263/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 572/2006 şi a intrat în vigoare în data de 06.07.2006.

Ţinând cont de aceste două date, instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat recurenta să-i achite acestuia suma de 19.900 lei reprezentând indemnizaţie brută restantă, actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada 06.07.2006 –

18.07.2008.

Având în vedere cele anterior menţionate referitor la prescripţia extinctivă, recurenta consideră că instanţa de fond nu a avut în vedere termenul de 3 ani, din moment ce a dispus plata acestei indemnizaţii pentru intervalul de timp 06.07.2006 – 18.07.2008, raportat la faptul că cererea introductivă a fost introdusă la data de

20.10.2009.

Prin urmare, suma de 19.900 lei menţionată în dispozitivul sentinţei recurate nu este corect stabilită, întrucât a fost calculată pentru o perioadă care depăşeşte cei trei ani – termenul general al prescripţiei extinctive.

întrucât şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, recurenta apreciază ca poate fi invocată în orice stare a pricinii, inclusiv în recurs.

De asemenea, instanţa de fond era obligată să aibă în vedere acest aspect legat de calculul termenului de prescripţie, în virtutea rolului său activ, întrucât nu şi-a exercitat în mod corect rolul activ, a pronunţat o hotărâre prin care obliga la plata acestei indemnizaţii pentru un interval de timp care depăşeşte termenul general de prescripţie de 3 ani, hotărârea pronunţată fiind şi sub acest aspect netemeinică şi nelegală.

în plus faţă de aceste două motive, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că instanţa de fond nu a avut în vedere obiecţiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea prezentului recurs şi, pe cale de consecinţă, modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că recursul este fondat.

Primele doua critici, vizând excepţia lipsei capacitaţii procesuale de exerciţiu a recurentei şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, au fost apreciate ca neîntemeiate, Curtea considerând însă fondate obiecţiunile formulate în faţa instanţei de fond cu privire

la raportul de expertiză a căror greşită soluţionare se invocă prin recurs.

Astfel, în ceea ce priveşte lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a primăriei şi susţinerea recurentei că numai comuna, prin primar, ar putea sta în judecată ca pârâtă, Curtea reţine că diferenţele sunt numai de ordin terminologic şi că este evident care anume entitate a fost chemată în judecată.

După cum însăşi recurenta recunoaşte în cererea de recurs, noţiunea de „primărie”, deşi nu este reglementată de Legea nr. 215/2001, este folosită în mod uzual, pe scară largă, pentru a desemna, după caz, Primarul, aparatul de specialitate al Primarului sau chiar unitatea administrativ-teritorială condusă de aceştia.

In speţă, reclamantul a înţeles să solicite plata drepturilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din articolul unic al Legii nr. 263/2006, care se asigură din bugetul unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează comisia de aplicare a legilor fondului funciar, ceea ce înseamnă ca, în cazul concret dedus judecăţii, noţiunea de „primărie” folosită de reclamant urmează a fi înţeleasă ca desemnând însăşi unitatea administrativ-teritorială.

în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea reţine că drepturile solicitate sunt prescriptibile în termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, în vigoare la data sesizării instanţei de fond.

Prin cererea introductivă reclamantul a solicitat drepturile prevăzute de Legea nr. 263/2006, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, adică de la data de 06.07.2006. Acţiunea a fost înregistrată la Tribunalul Giurgiu la 29.06.2009, înainte de expirarea termenului de prescripţie de 3 ani, argumentat în paragraful anterior.

In concluzie, cele două excepţii invocate de recurentă sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate.

Curtea a constatat întemeiate criticile formulate pe fondul cauzei, sub acest aspect prima instanţă făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, ceea ce va atrage modificarea hotărârii, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul a înţeles să solicite plata drepturilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din articolul unic al Legii nr. 263/2006, în considerarea calităţii sale de membru în comisia de aplicare a legilor fondului funciar, ca reprezentant al foştilor proprietari deposedaţi.

Articolul 2 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat prevede: „(1) Salariaţii instituţiilor publice implicaţi în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membri în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de un spor lunar de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, pe o perioadă de un an calculată de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Stabilirea salariaţilor care beneficiază de acest drept şi a cuantumului sporului ce se acordă se face anual de către conducătorul instituţiei implicate în aplicarea dispoziţiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietăţii funciare, în limita fondurilor alocate pentru plata salariilor. (2) Reprezentanţii foştilor proprietari deposedaţi sau moştenitorii acestora care au solicitat terenuri în termenul legal, membri în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de o indemnizaţie echivalentă cu media sumelor reprezentând sporurile acordate celorlalţi membri ai comisiei, salariaţi ai instituţiilor publice”.

La rândul lor, salariaţii instituţiilor publice membri în comisia de aplicare a legilor fondului funciar beneficiază de sporul prevăzut la alineatul 1, în condiţiile prevăzute de teza a doua a acestui alineat, adică numai în măsura în care conducătorul instituţiei implicate în aplicarea dispoziţiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietăţii funciare a stabilit, în prealabil, care sunt salariaţii care urmează să beneficieze de acest spor. De asemenea, conducătorul instituţiei respective trebuie să stabilească şi cuantumul concret al sporului, întrucât legea nu prevede un procent exact, ci numai o limită maximă de 50%, ceea ce înseamnă că plaja înăuntrul căreia poate fi fixat acest spor este de 0-50%.

In speţa de faţă, salariaţii instituţiilor publice membri în comisia de aplicare a legilor fondului funciar nu au beneficiat de sporul prevăzut la alineatul 1, aspect care rezultă cu claritate atât din adresa nr. 1309/03.03.2011 emisă de primărie, cât şi din raportul întocmit de expertul desemnat.

întrucât indemnizaţia prevăzută de lege în favoarea reclamantului reprezintă 50% din media sporurilor încasate efectiv de cei

lalţi membri ai comisiei, salariaţi ai instituţiilor publice, adică din 0 (zero), pretenţiile acestuia sunt neîntemeiate şi se impuneau a fi respinse ca atare.

în faţa Tribunalului, recurenta-pârâtă a invocat, sub formă de obiecţiuni la raportul de expertiză (deşi era o chestiune de interpretare a legii şi, prin urmare, trebuia calificată ca apărare de fond), exact acest aspect, susţinând că reclamantul nu este îndreptăţit la plata indemnizaţiei, întrucât nici ceilalţi membri nu au încasat nimic.

Faţă de considerentele expuse, constatând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, Curtea, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.