C. muncii, art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., art. 246 Legea nr. 130/1996, republicată, art. 11 alin. (1) lit. c)
Legea nr. 54/2003, art. 28 alin. (2) Legea nr. 223/2007, art. 42
■ Recurenta a depus cererea personal, între termene, fiind legitimată şi exprimându-şi voinţa în sensul de a renunţa la judecată, împrejurări cu privire la care s-a făcut menţiune pe cerere. Cum voinţa părţii a fost exprimată expres şi neechivoc, se impunea ca prima instanţă să ia act de renunţarea reclamantei la judecarea cauzei, iar nu să admită cererea acesteia, cu consecinţa obligării angajatorului pârât faţă de aceasta la plata sporului de 25%, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (2) teza finală din Legea nr. 54/2003, potrivit cărora acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată.
■ în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 şi întrucât reclamanta nu a retras mandatul sindicatului şi nici nu a înţeles să renunţe la judecată, este lipsită de relevanţă împrejurarea retragerii reclamantei din sindicat ulterior formulării cererii de chemare în judecată, urmată de reînscrierea sa în acelaşi sindicat.
■ Faţă de dispoziţiile art. 69 C. proc. civ., declaraţia de renunţare se poate face fie personal de parte, fie de reprezentantul său convenţional, care, însă, trebuie să aibă o specială în acest sens.
■ Dreptul salariaţilor din ramura transporturi la încasarea sporului pentru condiţii speciale a fost stabilit prin Contractul colectiv de muncă, astfel că acordarea acestuia pentru salariaţii unită
ţilor din transporturi finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetele locale nu poate fi condiţionată de negocierea dintre sindicate şi angajatori, respectiv autorităţile din subordinea guvernului, în condiţiile în care culpa pentru neîndeplinirea acestei formalităţi nu aparţine salariaţilor, care au acest drept salarial recunoscut.
■ Angajatorul care nu a procedat la negocierea instituită de Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pentru a stabili modalitatea de acordare a sporului pentru condiţii speciale sau pentru a-şi asigura fondurile necesare achitării acestui drept salarial către salariaţii săi nu îşi poate invoca propria culpă în neexecutarea obligaţiei.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3845/R din 27 mai 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2242 din data de 17.03.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, reprezentaţi de Sindicatul Personalului Navigant T., în contradictoriu cu pârâta SC Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române – T. SA; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sporului de 25% din salariul de bază minim brut al fiecăruia, pentru condiţii speciale, pentru perioada 1.05.2006 -februarie 2008, sumele urmând a fi actualizate cu indicele inflaţiei până la data plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Articolul 41 alin. (1) lit. a) CCM unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Socialc şi Familiei cu numărul 357/2006, reglementează dreptul salariaţilor de a primi sporul pentru condiţii speciale, de 25% din salariul de bază minim brut al salariatului, acest spor făcând parte din categoria sporurilor minime ce se acordă în condiţiile contractului menţionat.
Clauzele CCM produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, potrivit art. 241 alin. (1) lit. c) C. muncii şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
A mai reţinut Tribunalul că pârâta SC Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române – T. SA se află printre unităţile menţionate în anexa nr. 5 la CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2005-2006, cărora li se aplică prevederile acestuia.
Astfel, având în vedere că, potrivit CCM încheiat la nivel de ramură transporturi, pârâta avea obligaţia de a plăti salariaţilor săi sporul pentru condiţii speciale, precum şi faptul că aceasta nu şi-a executat de bunăvoie obligaţia, prima instanţă a constatat că angajatorul datorează reclamanţilor sumele cu acest titlu pentru perioada solicitată de titularii cererii, 1.05.2006 – februarie 2008.
Instanţa de fond a apreciat că împrejurarea invocată de pârâtă, argumentată din punct de vedere juridic pe dispoziţiile art. 9 din acelaşi contract colectiv de muncă, nu este de natură să o exonereze de obligaţia stabilită prin negociere la nivel de ramură.
Astfel, art. 9 alin. (1) CCM încheiat la nivel de ramură transporturi prevede că sindicatele, ministerele şi organele locale vor purta negocieri cu autorităţi din subordinea Guvernului, în scopul salarizării şi acordării celorlalte drepturi prevăzute în prezentul contract pentru personalul unităţilor din transporturi finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetele locale, pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal şi pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat, precum şi în vederea modificării ulterioare a acestuia.
Alin. (2) al articolului menţionat mai prevede că părţile contractante vor purta ncgocicri în vederea includerii drepturilor respective în actcle normative prin care se reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate cu identificarea altor surse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare, iar, potrivit alin. (3), pe baza fondurilor aprobate în condiţiile prevăzute la alin. (1), părţile vor negocia utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de personal la unităţile din transporturi finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Din conţinutul acestui text legal, a mai reţinut Tribunalul, rezultă că, în ceea ce priveşte drepturile personalului unităţilor din transporturi finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetele locale, este necesară negocierea între părţile implicate, în vederea stabilirii fondurilor necesare acordării drepturilor cuvenite salariaţilor, însă această dispoziţie se interpretează în sensul instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului de a se preocupa pentru realizarea acestor negocieri, în vederea stabilirii şi identificării surselor bugetare care să-i permită să îşi execute obligaţiile faţă de salariaţi, obligaţii ce au fost negociate cu prilejul încheierii CCM la nivel ramură.
De vreme ce dreptul tuturor salariaţilor din ramura transporturi la încasarca sporului pentru condiţii speciale a fost stabilit prin contractul colcctiv de muncă, acordarea acestuia pentru salariaţii unităţilor din
transporturi finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetele locale nu poate fi condiţionată de negocierea dintre sindicate şi angajatori, respectiv autorităţile din subordinea guvernului, în condiţiile în care culpa pentru neîndeplinirea acestci formalităţi nu aparţine salariaţilor, carc au acest drept salarial recunoscut.
In consecinţă, reţinând că pârâta, care nu a procedat la negocierea instituită de art. 9 CCM la nivel de ramură pentru a stabili modalitatea de acordare a sporului pentru condiţii speciale sau pentru a-şi asigura fondurile necesare achitării acestui drept salarial către salariaţii săi, nu poate invoca propria culpă în neexecutarea obligaţiei, instanţa de fond a constatat că se impune obligarea sa la plata către reclamanţi a sporului de 25% din salariul de bază minim brut al fiecăruia, pentru condiţii speciale, pentru perioada 1.05.2006 – februarie 2008, sumele urmând a fi actualizate cu indicele inflaţiei până la data plăţii, în acest mod urmând a fi acoperit prejudiciul suferit de reclamanţi ca urinare a devalorizării monedei naţionale în perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărci obligaţii de plată şi data executării cfective.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, în termenul legal, pârâta Compania Naţională de transporturi Aeriene Române T. SA, criticând-o pentru nelegalitatc şi netemeinicia
In dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, în sensul că a admis acţiunea unor persoane care au renunţat la cercre, respectiv pentru A.C. şi P.M., ceea ce reprezintă un motiv de modificare a hotărârii, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ.;
2. Tribunalul a proccdat la o greşită interpretare şi aplicarc a art. 9 CCM unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 nr. 357/2006, încălcând două principii de drept, respectiv specialia generalibus derogant şi ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus.
Astfel, potrivit O.G. nr. 45/1997 privind înfiinţarea SC Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române – T. SA şi a Statutului Companiei Naţionale T. SA, aceasta este o societate cu capital majoritar
de stat, reprezentat prin Ministerul Transporturilor. In acest sens, finanţările şi cheltuielile atât cele cu investiţii, cât şi cele cu personalul companiei sunt prevăzute în bugetul de stat şi în bugetul ministerului, prin acte normative. Prin urinare, în cazul companiilor cu capital majoritar de stat, trebuie avută în vedere legislaţia specială, de aplicabilitate
imediată şi cu caractcr derogatoriu faţă de legislaţia generală aplicabilă celorlalte tipuri de societăţi comerciale.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 9 CCM unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 nr. 357/2006, carc stabileşte că, pentru companiile cu capital majoritar de stat, orice drept prevăzut în CCM se negociază mai întâi de toate părţile implicate, în sensul stabilirii fondurilor aferente şi pentru constituirea surselor înainte de adoptarea bugetului de stat, precum şi în sensul adoptării actelor normative care vor include drepturile respective.
A mai arătat recurenta că instanţa de fond a apreciat greşit invocarea de către companie a propriei culpe, având în vedere că angajatorul trebuia să se preocupe de organizarea negocierilor, şi nu sindicatul salariaţilor, în condiţiile în care legea prevede că toate părţile contractante urmează a purta negocieri, şi nu doar una dintre ele. Prin urmare, câtă vreme sindicatul nu a făcut dovada iniţiativei negocierii sau a unui refuz al negocierii din partea angajatorului în vederea acordării sporului pentru condiţii speciale, acţiunea formulată de sindicat încalcă prevederile Contractului colcctiv la nivel de ramură, fiind neîntemeiată şi
prematură. In plus, astfel cum rezultă din Contractul colcctiv la nivel de unitate, negociat şi semnat de angajator şi sindicate, acest spor pentru condiţii specialc nu a fost acordat şi nici nu s-au făcut observaţii sau solicitări din partea sindicatelor în acest sens.
Intimatul Sindicatul Personalului Aeronavigant – T., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză atât prin prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că, în parte, criticilc recurentei sunt întemeiate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a admis recursul, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prima dintre criticile formulate de recurentă, subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este întemeiată în parte, în privinţa reclamantei P.M.
Astfel, la dosarul instanţei de fond se află cererea formulată de această reclamantă, care arată că înţelege să renunţe la judecarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ. Recurenta a depus cererea personal, între termene, fiind legitimată şi exprimându-şi voinţa în sensul de a renunţa la judecată, împrejurări cu privire la care s-a făcut menţiune pe cererc. Cum voinţa părţii a fost exprimată expres şi neechivoc, se impunea ca prima instanţă să ia act de renunţarea reclamantei
P.M. la judcearca cauzei, iar nu să admită cererea acesteia, cu consecinţa obligării angajatorului pârât faţă de aceasta la plata sporului de 25%, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (2) teza finală din Legea nr. 54/2003, potrivit cărora acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată.
In ce priveşte situaţia reclamantei A.C., se reţine că, în conformitate
cu dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, „(2) In exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fară a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată”’.
In raport de aceste dispoziţii legale şi întrucât reclamanta nu a retras mandatul sindicatului şi nici nu a înţeles să renunţe la judecată, Curtea a reţinut că este lipsită de relevanţă împrejurarea retragerii reclamantei din sindicat ulterior formulării cererii de chemare în judecată, urmată de reînscricrea sa în acelaşi sindicat.
De asemenea, în mod corect prima instanţă a admis acţiunea reclamantei A.C., fară a avea în vedere cererea modificatoare, prin care Sindicatul Personalului Navigant T. arată că înţelege să renunţe la judecată în ceea ce o priveşte pe A.C., întrucât nu mai este membră a menţionatului sindicat, începând cu data de 6.08.2007.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 69 C. proc. civ., se reţine că declaraţia de renunţare se poate face fie personal de parte, fie de reprezentantul său convenţional, care, însă, trebuie să aibă o procură specială în acest sens. Or, aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză.
In ce priveşte critica privind prematuritatea cererii reclamanţilor, în mod just instanţa de fond a reţinut că angajatorul pârât nu îşi poate invoca propria culpă pentru neefectuarea negocierilor prevăzute de textul CCM pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea.
Tribunalul a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 9 CCM la nivel de ramură transporturi, reţinând instituirea prin această dispoziţie legală a unei obligaţii în sarcina angajatorului de a se preocupa pentru realizarea negocierilor în vederea stabilirii şi identificării surselor bugetare care să-i permită să îşi execute obligaţiile faţă de salariaţi, obligaţii ce au fost negociate cu prilejul încheierii aceluiaşi contract colectiv de muncă la nivel ramură.
Cum acordarca sporurilor la salariul de bază minim brut al salariaţilor a fost negociat prin CCM unic la nivel de ramură transporturi, obligatoriu pentru părţi, nu se poate reţine că sarcina efectuării demersurilor în vederea asigurării finanţării revine sindicatelor, cu atât mai mult cu cât identificarea surselor de finanţare şi aprobarea fondurilor sunt operaţiuni prealabile negocierii salariilor şi a celorlalte drepturi de personal, astfel cum rezultă fară echivoc din formularea textului ai*t. 9 alin. (3) al CCM unic la nivel de ramură nr. 357/2006, potrivit căruia „(3) Pe baza fondurilor aprobate în condiţiile prevăzute la alin. (1), părţile vor negocia utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de personal la unităţile din transporturi finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale”.
De asemenea, potrivit art. 3 din Contractul colectiv la nivel de ramură nr. 357/2006, „(1) Clauzele prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile de transporturi şi activităţi conexe din ţară, indiferent de structura capitalului acestora’’.
Prin urmare, nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de fond nu a avut în vedere legislaţia specială aplicabilă angajatorului pârât, companie cu capital majoritar de stat, finanţată de la bugetul de stat.
Atâta vreme cât părţile au negociat şi stabilit acordarea drepturilor salariale cu respectarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) CCM unic la nivel de ramură, salariaţii cărora li se aplică menţionatul contract colectiv sunt îndrituiţi a pretinde realizarea dreptului lor şi, deci, executarea obligaţiei corelative revenind angajatorului.
Examinând cauza sub toate aspectele, Curtea a constatat că, în mod just, instanţa de fond a reţinut că angajatorul datorează reclamanţilor sumele pretinse cu titlu de spor pentru condiţii speciale, în cuantum de 25% din salariul minim brut pe unitate pentru perioada solicitată de titularii cererii, 1.05.2006 – februarie 2008.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) CCM la nivel de ramură nr. 357/2006, salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
Intre sporurile minime ce se acordă, în condiţiile aceluiaşi contract, la salariul de bază minim brut al salariaţilor este menţionat, alături şi distinct de sporul pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, 10% din salariul de bază minim brut al salariatului, şi sporul pentru condiţii speciale: 25% [art. 41 alin. (1) lit. a)].
La alin. (3) al art. 41 se stipulează că menţionatele sporuri se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază brut al salariatului, fiind admis ca părţile să negocieze includcrca unora dintre aceste sporuri în salariul de bază al salariatului, carc reprezintă retribuţia pentru prestată şi condiţiile de la locul de muncă.
Art. 45-47 CCM la nivel de unitate explică modul de calcul al salariului. Astfel, se stabileşte nivelul salariului de încadrare lunar negociat minim pe companie, arătându-se în continuare modul de calcul al salariului de bază lunar şi al salariului brut lunar, care nu se confundă.
Pentru personalul aeronavigant, salariul de bază lunar este compus din salariul de încadrare lunar negociat, conform funcţiei deţinute la bord pe tip de aeronavă, care include sporurile specifice încadrării locului de muncă, la care se adaugă cuantumul indemnizaţiei pentru ora de zbor.
Calculul salariului brut lunar se face prin adăugarea la salariul de bază lunar a sporului de vechime cuvenit, a sporului de nocivitate şi a indemnizaţiei de cursă internă.
Potrivit anexei nr. 3 „Contractul individual de muncă” a CCM la nivel de unitate „pct. a) Salariul de bază”, rezultă că, pentru personalul aeronavigant, salariul de bază se compune din salariul de încadrare negociat, conform funcţiei deţinute la bord pe tip de aeronavă, care include sporurile specifiec încadrării locului de muncă, la carc se adaugă cuantumul indemnizaţiei de zbor. Sporurile şi indemnizaţiile specifiec menţionate la lit. b) sunt: spor de tehnicitate, indemnizaţia pentru ora de zbor, spor de ecran, spor de cască, spor pentru condiţii periculoase, sporul pentru condiţii grele de muncă, sporul pentru complexitatea muncii (pentru auditori).
Aşadar, între aceste sporuri nu este menţionat şi sporul pentru condiţii speciale, pretins de reclamanţi.
Pentru personalul aeronavigant, salariul brut se compune din salariul de bază, la care se adaugă cuantumul indemnizaţiei pe tronson de cursă internă, sporul de nocivitate şi sporul de vechime [anexa nr. 3 pct. c) „Salariul brut”].
Sunt sporuri şi indemnizaţii specifice încadrării locurilor de muncă adăugate la salariul de bază: sporul de nocivitate, sporul pentru lucrul sistematic peste program, sporul pentru lucrul în timpul nopţii, sporul de vechime, indemnizaţia pe tronson de cursă internă, indemnizaţia pe cursă escortată [anexa 3 pct. d)].
Din interpretarea clauzelor contractuale mai sus redate, coroborate cu menţiunile consemnate în protocolul din 13.04.2007, potrivit cărora părţile agreează ca, după aprobarea rectificării bugetului de venituri şi cheltuieli, să se negocieze posibilitatea acordării, în funcţie de posibilităţile financiare, pentru personalul aeronavigant, a sporului pentru condiţii speciale prevăzut în CCM unic la nivel de ramură transporturi, rezultă, fară dubiu, că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că sporul pentru condiţii speciale a fost inclus în salariul de bază şi a fost achitat personalului aeronavigant, astfel încât reclamanţii nu ar mai fi îndreptăţiţi să îl pretindă.
împrejurarea că sporul pentru condiţii speciale este inclus între sporurile specifice prevăzute la art. 42 din Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România nu este de natură să conducă la o altă concluzie, atâta vreme cât sporul pretins de reclamanţii însoţitori de bord, astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, nu a fost, în fapt, inclus în salariul de bază şi nu a fost plătit efectiv acestei categorii de personal, carc ar fi trebuit să beneficieze de el, conform CCM la nivel de ramură transporturi.
Pentru considerentele expuse, vizând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că a luat act de renunţarea reclamantei P.M. la judecata cauzei. Celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate au fost menţinute. In conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Curtea a obligat recurenta căzută în pretenţii să plătească intimaţilor suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocatului, conform chitanţelor, onorariu care a fost redus în raport de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
