Stabilirea nivelurilor salariilor de bază brute lunare individuale pentru personalul care urmează a se angaja în bancă fără a se urmări şi asigura o corelare cu salariile persoanelor existente în compartimentul respectiv, nu constituie motiv de in sensul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 23 din 7 ianuarie 2011
Prin sentința civilă nr. 1416/28.06.2010 Tribunalul Galați a respins acțiunea privind litigiul de muncă intervenit între reclamantul B.E.C. în contradictoriu cu pârâtele BCR S.A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect – „drepturi bănești”, ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub numărul 4104/121/2009 pe rolul Tribunalului Galați reclamantul B.E.P. a chemat în judecată pe pârâta B.C.R. – Sucursala Județeană solicitând instanța prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la:
– stabilirea valorii brute a diferenței salariale dintre salariul efectiv acordat și valoarea neacordată în mod discriminatoriu în perioada 21.07.2006-14.01.2008 și plata valorii nete a acesteia actualizată cu indicele de inflație pentru fiecare lună în parte;
– eliberarea documentelor necesare pentru efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cartea de muncă și la plata obligațiilor aflate în sarcina angajatorului, aferente drepturilor salariale modificate pentru plata contribuției de asigurări de sănătate, pensii, șomaj, etc.;
– plata diferenței de indemnizație de concediu aferentă anului 2007;
– plata diferenței rezultate din recalcularea valorii plăților compensatorii acordate la disponibilizare în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă al B.C.R. nr. 7050/2006, în forma în care a fost aplicat la emiterea Deciziei nr. 3154/10.12.2007 în funcție de noua valoare stabilită pentru salariul brut de la momentul desfacerii contractului de muncă, actualizată cu indicele de inflație.
în motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat că a fost angajat la BCR – Sucursala Traian, în funcția de în data de 25.11.2002, în baza contractului individual de muncă nr. 124/25.11.2002.
în cursul anului 2006, în cadrul unui proces de reorganizare și centralizare a activității consilierilor juridici i-a fost modificat contractul de muncă, în sensul schimbării locului de muncă și anume, din cadrul Compartimentului Juridic al Sucursalei T la Oficiul Juridic din cadrul Sucursalei Județene, îndeplinind funcția de consilier juridic, în baza Deciziei nr. 71/21.07.2006. Prin această decizie îmi era stabilit salariul de bază brut lunar la valoarea de 2050 lei.
Oficiul Juridic din cadrul Sucursalei Județene era format din trei persoane, un șef serviciu și doi consilieri juridici, reclamantul și numitul T.D.A., care aveau fișe de post și atribuții identice privind reprezentarea juridică în instanțele de orice grad, în fața birourilor notariale și a altor instituții ale statului, verificarea legalității actelor întocmite de societate, verificarea și întocmirea contractelor de garanție a creditelor, precum și orice alte activități specifice.
în cursul lunii august 2006, în cadrul atribuțiilor de serviciu, a vizat dosarul de credit al colegului de birou, T.D.A. și a întocmit actele de garanție, coleg încadrat pe aceeași funcție și având aceleași atribuții, ocazie cu care a constatat că acesta avea în luna iulie 2006 un salariu de încadrare în valoare de 3894 lei, față de suma de 2050 lei acordată reclamantului.
Această diferență salarială constituie o discriminare bazată pe un criteriu ce nu-l identifică, mai ales că diferența salarială este de la simplu la dublu, și care în mod clar are ca efect restrângerea și înlăturarea recunoașterii în condiții de egalitate cu prevederile art. 2 din Ordonanța nr. 137/2000 și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind C.muncii.
Potrivit art. 165 C.muncii acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale sau semnarea statelor de plată nu poate avea semnificația unei renunțări din partea reclamantului la drepturile salariale cuvenite.
în cursul anului 2007 prin adresa nr. 39216/02.11.2007 reclamantul a încercat să realizeze o conciliere cu reprezentanții legali ai B.C.R., solicitând stabilirea în mod corect și legal a salariului și recalcularea diferenței salariale cuvenite, fără a solicita și pretenții de natură morală, dorind doar recunoașterea și plata drepturilor salariale legale de care a fost privat în mod discriminatoriu.
Aceste demersuri făcute în vederea repunerii în drepturile salariale legale au rămas fără nici un rezultat, angajatorul neavând nici măcar amabilitatea comunicării unui refuz formal.
în dovedirea acțiunii s-a folosit de proba cu acte.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, precizând că pe cale de consecință acțiunea este inadmisibilă, precum și excepția tardivității acțiunii.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului instanța a apreciat că acesta în calitate de fost salariat al pârâtei poate solicita constatarea unei discriminări la care a fost supus pe perioada derulării relațiilor de muncă și, în consecință, are calitate procesuală activă. Iar acțiunea nu este inadmisibilă.
Cu privire la excepția tardivității instanța a apreciază că față de precizările reclamantului în sensul că despre existența discriminării a avut cunoștință în cursul anului 2006, atunci când a vizat dosarul de credit al persoanei față de care se consideră discriminat, introducerea acțiunii la data de 21.07.2009 apare ca fiind făcută în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) C.muncii.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că prezenta acțiune este nefondată pentru următoarele.
Reclamantul se pretinde discriminat față de un alt angajat al pârâtei în ceea ce privește modalitatea de retribuire pentru serviciile prestate, susținând , în esență că deși prestează același gen de activitate , cu același grad de complexitate și în cadrul unei unități de același rang în ierarhia organizatorică a BCR, nu sunt plătiți în mod egal. La prima vedere comparând fișa postului reclamantului (fila 33 volum II) cu cea a numitului T.D.A. (fila 30 volum II) ar părea că există o discriminare, întrucât deși au aceleași atribuții nu sunt salarizați în mod egal.
Reclamantul a omis însă din vedere faptul că el a devenit angajatul Sucursalei județene a BCR la data de 23.07.2006 dată la care T.D.A. era deja angajat al unei unități cu rang superior și beneficia deja de un salariu de 21.000.000 ROL (fila 130). Ulterior acestui moment ambii salariați au beneficiat de majorări ale salariului în același ritm, ba chiar reclamantul a beneficiat majorări ușor mai mari față de T.D.A., fiind astfel remarcată tendința pârâtei de a apropia nivelul de salarizare al celor doi angajați (filele 121-165 volumul II). Comparând adeverințele de venituri ale celor doi s-a constatat că pârâta a înțeles să le acorde aceleași sporuri respectiv de fidelitate în cuantum de 20% fiecare, și de vechime, diferențiat pe tranșe de vechime, în funcție de vechime efectivă a fiecăruia (15% reclamantul și 20% T.D.A.). Este evident că aceste sporuri se aplicau la salarii de bază diferite și de aici a rezultat și diferența între salariile nete, deși la un moment dat s-a ajuns ca cei doi salariați să aibă atribuții identice.
Esențial este că la data de 23.07.2006 T.D.A beneficia de un pachet salarial superior și care era reflectarea unei vechimi mai mari în muncă și a faptului că activa la o sucursală județeană, cu activitate complexă. Acest pachet salarial era un drept câștigat de către T.D.A., iar reclamantului nu îi putea fi acordat acest pachet salarial la data angajării la nivelul sucursalei județene, pentru că în acest fel s-ar fi sărit mai multe etape de salarizare.
Reclamantul recunoaște că anterior datei de 20.07.2006 diferențele erau justificate în mod obiectiv pe criteriul complexității funcției (precizări fila 172 volumul II), dar este nemulțumit de perpetuarea situației după acea dată, când aparent se afla în aceeași situație cu T.D.A.. Chiar așa stând lucrurile, egalitatea în ceea ce privește atribuțiile desfășurate de cei doi nu înseamnă în mod necesar obligația angajatorului de a-i oferi reclamantului același salariu. Persoana față de care el se consideră discriminată beneficia cum am mai spus deja de o serie de drepturi salariale câștigate prin vechime, complexitatea muncii desfășurate anterior, diferența nu putea fi ștearsă odată cu angajarea reclamantului la sucursala județeană. Dacă pârâta ar fi procedat așa ar fi realizat de fapt o discriminare pozitivă a reclamantului care desigur este nepermisă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul pe care a considerat-o netemeinică și nelegală deoarece a fost data cu aplicarea greșită a legii conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ. deoarece instanța a respins acțiunea având ca obiect drepturi bănești ca nefondată pronunțându-se astfel asupra primului capăt de cerere și omițând să se pronunțe asupra celorlalte capete.
In motivarea recursului reclamantul a reiterat situația de fapt și a susținut că prima instanța trebuia să rețină că, după data de 24. 07.2006, momentul încadrării sale la Sucursala Județeană – sporurile de vechime și de fidelitate nu mai constituiau un criteriu de departajare și individualizare a salariului brut acordat (deoarece acestea fuseseră incluse în salariu anterior acestei date) și că singurele criterii erau cel al complexității activității și gradul de competență materializate prin fișa postului.
De aceea instanța a interpretat greșit că la data de 23.07.2006 colegul său beneficia de un pachet salarial superior cu reflectarea vechimii mai mari în muncă și a faptului că activa la o sucursala județeană cu activitate complexă.
Instanța nu a ținut seama nici de punctul de vedere al Consiliului Național Pentru Combaterea discriminării, exprimată în dosar și ca prin promovarea concursului de selecție a intrat de drept într-o categorie profesională superioară cu atribuții și salarizare egale cu celalalt consilier juridic
Instanța de fond tot greșit a mai reținut si că în cadrul societății intimatei ar fi existat niște etape de salarizare.
Dacă s-ar fi respectat obligația angajatorului de negociere individuală a salariului conform art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (3) din anexa 1 la CCM privind salarizarea personalului din BCR atunci nu ar fi existat o discriminare pozitivă a recurentului în raport cu colegul său așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond în considerentele sentinței.
De altfel chiar în dispozițiile art. 4 alin. (3) din anexa 1 la CCM privind salarizarea personalului din BCR se precizează că la stabilirea nivelurilor salariilor de bază brute lunare individuale corespunzător funcțiilor pentru personalul care urmează a se angaja în bancă se va urmări și asigurarea unei corelări cu salariile persoanelor existente în compartimentul respectiv, tocmai pentru a se evita eventualele discriminări între salariați.
Față de aceste motive recurentul a apreciat că intimata și-a încălcat propriile proceduri fapt ce demonstrează existența discriminării de natură salarială ceea ce a avut ca efect restrângerea și înlăturarea recunoașterii în condiții de egalitate a dreptului de a primi o remunerație egala pentru aceeași muncă.
In concluzie a solicitat admiterea recursului și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată cu cheltuieli de judecată.
In drept și-a întemeiat recursul pe art. 299 C.proc.civ. și art. 2 și 27 din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
In dovedirea recursului a depus la dosar copia de pe anexa privind salarizarea personalului din BCR SA.
Intimata prin întimpinare a invocat excepția tardivității recursului cu motivarea că a fost înregistrat la data de 24.09.2010, așa cum rezultă pe site-ul Ministerului de Justiție.
De asemenea intimata a mai invocat faptul că deși recurentul a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., acesta nu a dezvoltat nici un motiv pentru care apreciază că hotărârea recurată ar fi lipsită de temei legal, nu arată nici o dispoziție legală care a fost încălcată sau greșit aplicată de către instanță.
Pentru aceste considerente intimata a cerut să se constate nulitatea recursului.
Pe fondul cauzei intimata parata a solicitat sa se respingă ca nefondat recursul.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs invocate și de prevederile art. 3041 C.proc.civ., ținând seama de înscrisurile depuse la dosarul de fond și de prevederile legale aplicabile în cauză, Curtea constata că atât excepțiile cât și recursul nu sunt fondate.
Cu privire la excepțiile invocate de către pârâtă Curtea constată că aceste sunt nefondate deoarece recursul a fost declarat la 30.08.2010 data poștei, în termenul de 10 zile prevăzut de lege de la data comunicării sentinței care a fost la data de 20.08.2010‚ conform plicului de la fila 20 dosar recurs.
In ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivarea acestuia, Curtea de asemenea apreciază că este nefondată deoarece recurentul a motivat atât în drept cât și în fapt recursul iar faptul că motivele de fapt nu se încadrează în temeiul de drept nu vizează nulitatea recursului ci temeinicia acestuia.
Din punctul de vedere al temeiniciei motivelor invocate de către recurent Curtea apreciază că acestea sunt neîntemeiate și nu pot atrage admiterea recursului.
Astfel, este adevărat așa cum susține recurentul că acțiunea sa a cuprins mai multe capete de cerere însă respingând acțiunea în totalitate – și nu în parte – instanța s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere.
De altfel, comparând minuta de mână (de la fila 1 dosar) unde apare mențiunea respingerii acțiunii cu dispozitivul sentinței unde este menționat că s-a respins acțiunea având ca obiect „drepturi bănești” este clar că această neconcordanță reprezintă o eroare materială și nu una de fond și nu poate duce la admiterea recursului. De asemenea analizând și motivarea sentinței se constată că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat argumentele reclamantului, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. cu mențiunea că judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.
Or atâta vreme cât instanța de fond a analizat și a constatat că primul capăt de cerere în stabilirea valorii brute a diferenței salariale neacordat în mod discriminatoriu este nefondat, se înțelege că sunt nefondate și restul capetelor de cerere respectiv cel privind plata acestor diferențe și cel privind eliberarea documentației necesare efectuării mențiunilor în cartea de muncă.
De altfel nici recurentul nu a stăruit asupra acestui motiv și nici nu a solicitat casarea cu trimiterea spre rejudecare așa cum impune legea în cazul nepronunțării asupra unui capăt de cerere.
în consecință, Curtea constată neîntemeiată critica vizând nepronunțarea asupra tuturor capetelor de cerere, critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 6 C.proc.civ.
Tot neîntemeiată apare și critica privind neluarea în seama de către prima instanță a punctului de vedere exprimat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și depus la dosar.
Curtea constată că această instituție nu și-a exprimat un punct de vedere referitor la cauza de față ci a învederat instanței liniile directoare cu caracter general de care ar putea să se țină cont în procesul de soluționare a unei pricini având ca obiect încălcarea principiului nediscriminării și al egalității de tratament.
Or tocmai pornind de la aceste linii directoare evocate de către Consiliul Național și de la interpretarea situației de fapt de către instanța de fond în raport de acestea justifică temeinicia și legalitatea sentinței de fond.
Astfel, conform punctului de vedere al C.N.C.D. pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ doua condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile) și existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
In cazul de față Consiliul a apreciat „categoria profesională” drept criteriu de discriminare, în baza art. 6 alin. (2) C.muncii care consacră principiul pentru egală și pregătire profesională egală toți salariații să fie retribuiți în mod egal.
Tot Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a mai prezentat însă și practica Curții Europene a Drepturilor Omului legat de art. 14 privind interzicerea discriminării conform căreia diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și efectivă.
In speța de față, intimata a susținut și instanța de fond în mod corect a reținut că diferența salarială este obiectiv justificată în sensul practicii CEDO.
La data angajării recurentului la Sucursala județeană în conținutul salariului fuseseră deja introduse și sporurile de fidelitate și de vechime care erau diferite de la un salariat la altul, astfel că nu se pot ignora aceste elemente ale salariului așa cum solicită recurentul.
Pe de alta parte potrivit dispozițiilor regulamentului privind salarizarea personalului din BCR, salariații au dreptul să negocieze salariul iar din actele dosarului rezultă că recurentul nu a făcut nici un demers în acest sens.
Pentru toate aceste considerente Curtea apreciază că recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează a-l respinge ca atare.
(Judecător Anica Ioan)
