Legea nr. 130/1996, art. 33 alin. (4)
Pentru toate cazurile de suspendare, legea prevede obligaţia notificării suspendării contractului colectiv de muncă organului la care acesta a fost înregistrat, în termen de 5 zile. Abia după îndeplinirea acestei prevederi legale imperative [art. 33 alin. (4) din Legea nr. 130/1996], suspendarea contractului respectiv produce efecte faţă de părţile contractante.
în lipsa acestei notificări suspendarea nu poate produce efecte faţă de angajaţii societăţii, iar invocarea forţei majore direct în instanţă ca o simplă apărare nu poate produce efecte juridice.
Decizia civilă nr. 300/27 septembrie 2006 – C.Ş.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 377/M/2006 a Tribunalului B. a fost admisă în parte acţiunea reclamantului Sindicatul Liber „N.R.” Făgăraş împotriva pârâtei SC „P.P.” SA care a fost obligată să plătească orele suplimentare către 5 salariaţi, să acorde tranşe de vechime salariatei Ş.C. şi să plătească o indemnizaţie de 75% din salariul de bază pe durata întreruperii temporare a activităţii societăţii pârâte pentru 14 salariaţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în fapt, în perioada 1 decembrie 2005 – 31 ianuarie 2006 activitatea societăţii pârâte a avut întreruperi datorită unor cauze care nu pot fi imputate salariaţilor însă anumiţi angajaţi au efectuat 56 de ore suplimentare care trebuiau plătite cu un spor de 100% conform art. 46 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. De asemenea, salariata Ş.C. a împlinit în data de 1 decembrie 2005 o clasă superioară de salarizare la împlinirea vechimii de 5 ani conform art. 46 alin. (2) lit. a) din acelaşi contract.
Referitor la petitul privind acordarea unei indemnizaţii de 75% pe perioada întreruperii activităţii, prima instanţă a avut în vedere art. 48 alin. (2) şi alin. (3).
în ceea ce priveşte invocarea forţei majore de către pârâtă, prima instanţă a respins această apărare ca nedovedită.
Prima instanţă a respins pretenţiile pentru toţi salariaţii, ca nedovedite precum şi petitul privind constatarea că fapta pârâtei întruneşte elementele constitutive ale unei contravenţii.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs societatea pârâtă SC „P.P.” SA Făgăraş, iar prin motivele de recurs se arată că sentinţa atacată este nelegală întrucât starea de fapt învederată şi dovedită se încadra în situaţia prevăzută de art. 246 teza a doua C. muncii. Astfel, începând cu data de 14 noiembrie 2005, recurenta se află în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea deoarece toate mijloacele fixe cât şi cele circulante au fost trecute sub administrarea şi controlul unei alte societăţi ca urmare a executării silite a sentinţei civile nr. 899/2005 a Tribunalului B., care ulterior a fost modificată în recurs fară a se dispune întoarcerea executării.
Recursul a fost considerat fondat în parte, după cum urmează:
Prin motivele de recurs invocate de societatea pârâtă se solicită să se constate că suspendarea aplicării contractului colectiv de muncă ca urmare a forţei majore determinată de imposibilitatea desfăşurării activităţii ca urmare a preluării activelor societăţii în cadrul unei executări silite şi procedura suspendării unui contract colectiv de muncă sunt strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, art. 32 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 130/1996 prevăd ca şi cauze de suspendare durata grevei şi acordul părţilor, iar art. 246 C. muncii prevede cel de-al treilea caz de suspendare invocat de către recurenţi, respectiv forţa majoră. Pentru toate cazurile de suspendare, legea prevede obligaţia notificării suspendării contractului colectiv de muncă organului la care acesta a fost înregistrat, în termen de 5 zile. Abia după îndeplinirea acestei prevederi legale imperative [art. 33 alin. (4) din Legea nr. 130/1996], suspendarea contractului respectiv produce efecte faţă de părţile contractante.
în speţă, recurenta nu a făcut dovada notificării suspendării organului la care aceasta a fost depusă pentru înregistrare. în lipsa acestei notificări suspendarea nu poate produce efecte faţă de angajaţii societăţii, iar invocarea forţei majore direct în instanţă ca o simplă apărare nu poate produce efecte juridice. Raţiunea legiuitorului în prevederea acestei formalităţi a fost determinată tocmai de protejarea intereselor părţilor contractante care pot fi afectate de decizii unilaterale ale angajatorilor.
Prin urmare pretenţiile din acţiune constând în acordarea unei indemnizaţii de 75% din salariul de bază al salariaţilor pe durata întreruperii temporare a activităţii recurentei pentru perioada decembrie-ianuarie 2006 au fost în mod corect admise câtă vreme nu s-a făcut dovada notificării în această perioadă. Cu toate acestea, din carnetul de muncă al salariatei M.B.M. rezultă că la data de
10.01.2006 contractul de muncă al acesteia a fost suspendat în baza art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii, astfel încât prevederile art. 48 alin. (2) şi (3) din Contractul colectiv de muncă nu se aplică acestuia după data suspendării.
în ceea ce priveşte petitul privind plata orelor suplimentare către 5 salariaţi, curtea reţine că refuzul recurentei de a face această plată este nejustificat întrucât raporturile de muncă ale respectivilor salariaţi erau cu societatea recurentă iar nu cu societatea care a preluat activele. De altfel, salariul a fost achitat de recurentă, refuzul acesteia vizând doar plata orelor suplimentare.
Referitor la petitul privind acordarea tranşei de vechime salariatei Ş.C. începând cu 1 decembrie 2005 la împlinirea vechimii de 5 ani pentru aceleaşi argumente arătate mai sus, suspendarea contractului colectiv de muncă nu poate produce efecte, iar din carnetul de muncă nu rezultă că a fost operată vreo suspendare din alte cauze.
în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti depuse ca practică judiciară, curtea reţine că acestea nu au nicio relevanţă în soluţionarea prezentei cauze întrucât acele acţiuni aveau ca obiect suspendarea contractelor individuale de muncă ale anumitor salariaţi în baza art. 50 lit g) C. muncii, în timp ce în prezenta cauză pârâta invocă doar ca apărare incidenţa unui caz de suspendare a contractului colectiv de muncă. O altă diferenţă dintre cele două cauze constă în aceea că suspendarea contractelor individuale de muncă s-a dispus prin decizie comunicată şi deci opozabilă respectivilor salariaţi în timp ce, în speţa dedusă judecăţii, suspendarea contractului de muncă nu este opozabilă salariaţilor întrucât nu s-a făcut dovada notificării. De asemenea, trebuie reţinut că deciziile de suspendare menţinute prin respectivele hotărâri judecătoreşti produc efecte de la data emiterii lor (31 martie 2006) astfel încât nu pot fi avute în vedere la soluţionarea prezentei cauze care vizează pretenţii anterioare acestei date, respectiv perioada decembrie 2005 – ianuarie 2006.
Capitolul V. Jurisdicţia muncii
