C. muncii, art. 270, art. 287
Conform art. 270 C. muncii, temeiul răspunderii patrimoniale îl constituie vinovăţia (culpa salariatului), care trebuie dovedită de angajator în condiţiile art. 287 C. muncii. Vinovăţia nu poate fi dovedită în condiţiile inexistenţei unei fişe a postului salariatului,
care să concretizeze atributiile acestuia, atributii a căror nerespectare să fi produs prejudiciul reclamat de angajator.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 6486 din 20 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 7621/26.10.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte cererea, aşa cum a fost precizată, privind-o pe reclamanta SC G.B.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta P.T.C. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Intre părţi a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 322/01.10.2000, pârâta având calitatea de salariată a reclamantei, în funcţia de agent turism şi apoi director al Filialei Constanţa, raporturile de muncă încetând prin demisie, la data de 14.12.2005, sens în care s-a emis decizia nr. 31/16.01.2006. Reclamanta a invocat faptul că, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice postului: încasarea în numerar a contravalorii serviciilor fară a emite chitanţe şi facturi fiscale, precum şi emiterea de facturi fară emiterea de chitanţe (încălcându-se şi Legea contabilităţii nr. 82/1991), salariata i-a produs un prejudiciu în sumă de 81.528 de lei.
S-a statuat că, potrivit art. 270 alin. (1) C. muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor. Din textul menţionat rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului.
In cazul când se produc lipsuri în gestiune, actul de constatare a lipsei creează în sarcina gestionarului o prezumţie de culpă. Pentru aplicarea prezumţiei, angajatorul trebuie să facă dovada lipsei din gestiune, adică a unei pagube produse patrimoniului său. Prima instanţă a constatat că prejudiciul este real şi cert, întinderea acestuia fiind determinată, prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, pe baza datelor economice concrete rezultate din evidentele contabile
ale societăţii reclamante. Astfel, experta a constatat existenţa unui prejudiciu în cuantum de 65.693,58 de lei rezultat din încasări în numerar, pentru care nu s-au emis facturi şi chitanţe către clienţi şi emiterea unor facturi către clienţi cu o valoare mai mică decât ceea ce se încasa de la aceştia. îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu s-a concretizat într-o pagubă cu valoare economică pentru angajator, fiind dovedită legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Astfel, fapta ilicită constă, după cum s-a relevat mai sus, în executarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Conform fişei postului, pârâta, în funcţia de director filială, avea ca atribuţii, printre altele: „întocmirea actelor primare de încasări şi plăţi-registre casă; întocmirea deconturilor pe clienţi încasaţi şi a borderourilor de plăţi către furnizorii de servicii; întocmirea facturilor fiscale pentru toţi clienţii, precum şi a chitanţelor de încasări, iar dacă nu sunt întocmite de ea, verificarea acestora”, atribuţii care se circumscriu operaţiunilor evidenţiate de către expert ca fiind cele generatoare de prejudiciu. De altfel, expertul, procedând la verificarea facturilor, chitanţelor şi înregistrărilor din registrele de casă şi din celelalte evidenţe contabile, a stabilit fară dubiu că actele încheiate defectuos emanau de la pârâtă personal sau fuseseră verificate de aceasta.
La punctul de lucru în subordinea pârâtei au mai activat două salariate, E.E. şi S.L., care au fost audiate în cauză ca martori. Din declaraţiile acestora, coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi constatările expertului contabil, s-a reţinut că prejudiciul este datorat exclusiv faptei ilicite a pârâtei, nefiind în prezenţa unei răspunderi conjuncte, prejudiciul fiind urmarea univocă şi directă a încălcării atribuţiilor de serviciu ale pârâtei, la existenţa acestuia necontribuind şi alţi salariaţi cu atribuţii asemănătoare. Ambele martore au susţinut că emiteau, la rândul lor, chitanţe şi facturi, dar toate înregistrările în registrul de casă erau făcute de către pârâtă, aceasta fiind de altfel una din atribuţiile relevate de fişa postului acesteia.
Fapta a fost săvârşită cu vinovăţie, salariata având capacitatea de a-şi reprezenta rezultatul negativ, ilicit al acesteia, cât şi voinţa liberă în desfăşurarea conduitei sale.
Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 270 C. muncii, calitatea de salariat al angajatorului păgubit, fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului, atrage răspunderea patrimonială a pârâtei.
In consecinţă, faţă de considerentele ce preced, prima instanţă a admis în parte cererea, aşa cum a fost precizată, obligând pârâta să achite reclamantei suma de 65.693,58 de lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâta P.T.C., criticând-o pentru nelegalitate. (…)
Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfăţişă în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin motivul de recurs formulat, încadrat de Curte în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică sentinţa atacată, susţinând că este nelegală, pe considerentul că prima instanţă a aplicat greşit
legea. In limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează greşit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecăţii sau recurge la texte de lege aplicabile litigiului şi le dă o greşită interpretare.
Critica de recurs subzistă în cauză, prima instanţă realizând o greşită interpretare şi aplicare în cauză a art. 270 C. muncii. Codul muncii statuează cadrul şi condiţiile în care este analizată răspunderea patrimonială a salariaţilor. Astfel, potrivit art. 270 alin. (1) C. muncii, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Din textul precizat rezultă cu evidenţă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului, prejudiciul cauzat în patrimoniul angajatorului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului.
Totodată, potrivit art. 287 C. muncii, în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, care are obligaţia de a depune toate dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfaţişare. Numai că, în cauză, deşi prin decizia de casare – decizia nr. 1760/R/20.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a fixat ca limită a rejudecării obligaţia intimatei, ca angajator, să depună la dosarul cauzei fişa postului şi regulamentul de ordine interioară, precum şi dovezi cu privire la comunicarea acestor acte salariatei, în speţă recurentei, angajatorul nu s-a conformat acestei obligaţii, deşi sarcina probei îi revenea conform art. 287 C. muncii, după cum s-a mai arătat. Intimata nu a depus la dosarul cauzei o fişă a postului emisă pe numele recurentei, s-a limitat să depună o fişă a postului şi a regulamentului de ordine interioară, nesemnat de salariată, aşa cum reiese din conţinutul în date al acestui document, dar şi din recunoaşterile reprezentantului angajatorului prin răspunsul la întrebarea 2 din interogatoriul ce i-a fost luat la solicitarea angajatului, prin care se recunoaşte că: „datorită calităţii de asociat şi gradului de rudenie nu i-arfi solicitat semnătura”. Această atitudine îi este indubitabil imputabilă angajatorului, care nu-şi poate invoca propria culpă în apărare.
In lipsa unei fişe a postului, este evident că nu se pot stabili atribuţiile de serviciu pe care le avea recurenta şi a căror neîndepli-
nire corespunzătoare a cauzat prejudiciul pretins de reclamantă. In atare context, nu se poate reţine că, în perioada 2004-2005, ar fi fost singura persoană ce avea atribuţii de a emite declaraţii şi facturi la punctul de lucru Constanţa, în calitate de director al acestui punct de lucru, aşa cum susţine intimata la răspunsul 1 din acelaşi interogatoriu luat. Această susţinere este infirmată de constatările primei instanţe din închcierca de şedinţă din 05.10. 2007, în care, în urma verificării de scripte, s-a constatat că semnătura de pe actul adiţional nr. 21/10.01.2005 din dreptul pârâtei-reclamantc nu i-ar aparţine acesteia, încheiere necontestată de intimatul angajator. Prin urmare, acest act adiţional nefiind semnat de către recurcntă, nu reiese că aceasta ar fi avut calitatea de director la punctul de lucru Constanţa sau că, în accastă calitatc, ar fi fost singura persoană cu obligaţii de a emite chitanţe şi facturi. S-a dovedit însă în rejudecare, în limitele stabilite de instanţa de casare, prin depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, E.E. şi S.L., că mai mulţi angajaţi din cadrul filialei Constanţa aveau obligaţia de încasare în numerar a contravalorii serviciilor, de a emite facturi şi chitanţe. Din depoziţiile acestor martori reiese cu evidenţă că aveau atribuţii de a emite chitanţe şi facturi şi că nu au
cunoştinţă despre existenţa unei situaţii în care să se încaseze sume de bani, fară a se emite documente justificative. Nu trebuie neglijat, totodată, că, la A.G.E. din data de 14.10.2005, s-a decis suspendarea activităţii punctului de lucru din Constanţa începând cu data de 01.11.2005, fară a se prezenta o situaţie financiar-contabilă din care să reiasă pierderi financiare sau lipsă de numerar din casierie, cum se susţine în acţiunea introductivă de instanţă.
Or, în lipsa unei fişe a postului recurentei-pârâte, nu se poate stabili vinovăţia salariatului în producerea prejudiciului stabilit prin expertiză contabilă încuviinţată în cauză şi nici faptul că în sarcina sa operează prezumţia de culpă pentru pagubele constatate în gestiunea sa. Totodată, temeiul răspunderii patrimoniale îl constituie vinovăţia (culpa salariatului), care trebuie dovedită de angajator, în condiţiile art. 287 C. muncii, vinovăţie ce evident nu poate fi dovedită în condiţiile inexistenţei unei fişe a postului, care să concretizeze atribuţiile salariatului, atribuţii prin a căror nerespectare s-ar fi produs prejudiciul individualizat în raportul de expertiză contabilă încuviinţat şi administrat în cauză.
Prin urmare, în mod nejustificat şi fară acoperire, raportat la probatoriile încuviinţate şi administrate în cauză, a reţinut prima instanţă îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii patrimoniale, limitându-se la a arăta, cum corect pretinde recurenta, că acestea sunt dovedite prin probatoriile administrate în cauză, fară a individualiza însă aceste probatorii. Cum în cauză nu este dovedită întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale pentru aspectele deja înfăţişate, nu mai prezintă relevanţă apărările recurentei în sensul că prima instanţă şi-ar fi întemeiat soluţia pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Curtea are în vedere că obiectivul expertizei contabile a fost stabilirea existenţei şi cuantumului prejudiciului, raportat la documentele puse la dispoziţie de către părţi. Or, stabilirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii patrimoniale este atributul instanţei, condiţii care se analizează din perspectiva întregului material probatoriu administrat în cauză (înscrisuri, interogatoriu, raport de expertiză contabilă), atributul expertului fiind doar acela al identificării şi cuantificării prejudiciului, instanţa neputându-şi fundamenta soluţia exclusiv pe concluziile acestui raport, ce nu putea constitui un mijloc de probă absolut. Astfel, raportul de expertiză nu putea fi omologat în cauză de prima instanţă, în condiţiile în care în cauză nu sunt întrunite condiţiile ce angajează răspunderea patrimonială, răspundere contractuală ce se întemeiază pe contractul individual de muncă.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. (3), prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea aşa cum a fost precizată, constatându-se pronunţarea sentinţei atacate cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 270 C. muncii.
