-Art. 268 alin.1 Codul Muncii
Codul Muncii reglementează două termene diferite în interiorul cărora angajatorul poate să sancţioneze salariaţii pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, termene care curg diferit.
( Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale
– Decizia civilă nr. 604 din data de 25 martie 2010 )
Prin decizia civilă nr. 604 din data de 25 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SRL Târgovişte împotriva sentinţei civile nr. 58 din data de 11 ianuarie 2010 pronunţată de tribunal, în contradictoriu cu reclamanta C.G.L.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că prin acţiune reclamanta C.G.L. a formulat contestaţie în contradictoriu cu SC R SRL Târgovişte împotriva deciziei nr.422 din 25 .09.2009 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei din motive disciplinare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la momentul la care a susţinut interviul pentru angajare la firma pârâtă, iunie 2009, cumpărase un bilet de avion dus-întors, Bucureşti – Roma, perioada 15-23.09.2009, aspect pe care l-a învederat directorului M. C. şi care i-a încuviinţat efectuarea concediului în această perioadă.
În acest context, la începutul lunii septembrie 2009, reclamanta a formulat cerere pentru concediu de odihnă pentru perioada 14-25 septembrie 2009 aprobata numai parţial pentru perioada 14 -17 septembrie 2009. Ţinând seama de perioada în care era plecată, reclamanta a formulat şi o cerere pentru concediu fără plată pentru zilele pentru care nu i se aprobase concediu de odihnă, înregistrată sub nr.4966 din 12.09.2009 .
La întoarcerea din concediu fiind bolnavă, reclamanta a obţinut un concediu medical pentru perioada 28-30 septembrie 2009 – la 1.10.2009, aflând că cererea de concediu fără plată nu-i fusese aprobată şi pentru acest motiv s-a procedat la desfacerea contractului de muncă.
Reclamanta a apreciat că fapta sa nu constituie abatere gravă şi nici nu se înscrie în cadrul unei abateri repetate de la reguli de disciplină, nemaifiind sancţionată disciplinar, astfel că nu se justifică măsura luată, decizia de desfacere a contractului de muncă fiind emisă fără îndeplinirea procedurii prealabile, privind cercetarea disciplinară.
Reclamanta a solicitat anularea deciziei contestate fără să se dispună reîncadrarea în postul avut, întrucât nu mai doreşte să lucreze la această societate; obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând contravaloarea salariului pe perioada când i s-a desfăcut contractul de muncă fără preaviz; plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.611 lit.a, 62, 63, 263, 268 din Codul Muncii.
În dovedire a depus înscrisuri în copie, şi anume: decizia contestată, certificatul de concediu medical, reţeta eliberată de medicul de familie, dovada rezervării biletului de avion, dovada comunicării lipsei de la serviciu, cele două cereri de concediu şi adresa de convocare la cercetarea disciplinară, copie de pe registrul în care a fost înregistrată convocarea.
Pârâta a depus decizia de revocare nr.5499/07.10.2009 şi procesul verbal 5498 din 07.10.2009 care au stat la baza revocării deciziei nr.422 din 25.09.2009 , solicitând să se constate că dosarul nr. 4505 /120/2009 a rămas fără obiect .
La termenul din 30.11 2009, reclamanta a formulat precizări la acţiunea principală, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei nr.422 din 25.09.2009, reîncadrarea pe vechea funcţie la firma pârâtă şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu 25.09.2009 până la reîncadrarea efectivă, susţinând aceleaşi motive invocate pentru acţiunea principală.
Reclamanta a mai arătat că la data de 23.10.2009, fiind prezentă la sediul pârâtei, i s-a explicat că este convocată pentru efectuarea cercetării disciplinare pentru fapta ce constituise motiv de desfacere a contractului de muncă, însă nu s-a discutat nimic în legătura cu revocarea deciziei de desfacerea a contractului de muncă şi de o eventuala reangajare.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că la data de 31.10.2009 i s-a comunicat de către I.T.M. Dâmboviţa, prin adresa nr. 388.1 /29.10.2009, că decizia nr.422/25.09.2009 a fost revocată de pârâtă, iar la data de 2.11.2009 i s-a comunicat decizia nr.5499/07.10.2009 de revocare a deciziei de concediere, decizie care este antedatată, în condiţiile în care a fost înregistrata la I.T.M. la 28.10.2009.
Totodată, reclamanta a arătat că prin decizia de revocare nu se dispune reangajarea şi nici nu este convocată pentru încheierea unui nou contract de muncă.
În aceste condiţii, reclamanta a apreciat că pentru perioada începând cu 25.09.2009 până la reîncadrarea efectiva, pârâta îi datorează toate sumele de bani ce trebuiau plătite cu titlu de drepturi salariale .
Reclamanta a apreciat că prin revocarea deciziei de desfacere a contractului de muncă are loc o recunoaştere a pretenţiilor acesteia, impunându-se a se avea în vedere faptul că această decizie a fost comunicată la 2.11.2009, dată de la care produce efecte, iar pârâta datorează drepturile salariale începând cu 25.09.2009 – 2.11.2009 şi în continuare până la momentul reintegrării.
La termenul din 14.12.2009, reclamanta a precizat că pe rolul aceleiaşi instanţe se mai află o altă acţiune între acelaşi părţi, cu acelaşi obiect, ce formează obiectul dosarului nr.5330/120/2009, cu termen la 6 ianuarie 2010, ridicându-se excepţia de litispendenţă.
La dosarul cauzei s-a ataşat dosarul nr.5330/120/ 2.12.2009 prin care reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei 431/26.10.2009 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nr.386 din 12.06.2009, solicitând anularea acestei deciziei şi reîncadrarea pe vechea funcţie în cadrul SC R. SRL Târgovişte, cu obligarea intimatei la plata drepturilor salariale datorate pentru perioada 25.09.2009 până la reîncadrarea efectivă şi daune morale în cuantum de 5.000 lei.
A fost menţionată aceeaşi situaţie de fapt invocată şi prin cererile din dosarul nr.4505/120/2009, subliniindu-se că la 5.11.2009, reclamanta a primit prin poştă decizia nr.431 din 26.10.2009 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nr.386/2009, care a fost înregistrată la I.T.M. la 2.11.2009.
S-a arătat că această decizie vizează aceeaşi faptă din 18.09.2009, neprezentarea la locul de muncă pentru care reclamanta fusese sancţionata prin decizia nr. 422 din 25.09.2009, iar decizia nr.431 este nelegala şi netemeinica pentru că încalcă principiul unicităţii sancţiunii consacrat de art.265 alin.2 din Codul muncii, fiind sancţionată de două ori pentru aceeaşi faptă; că se încalcă dispoziţiile art.263 din Codul muncii care defineşte abaterea disciplinară ca faptă săvârşită cu vinovăţie, precum şi dispoziţiile art. 266 din acelaşi act normativ în care sunt precizate criteriile de individualizare a sancţiunii; decizia nu a fost comunicată reclamantei în termen de 5 zile calendaristice de la data emiterii, conform art.288 alin.3 teza I din Codul muncii
S-a mai arătat că decizia este nulă întrucât s-a efectuat fără procedura disciplinară prealabilă care a avut loc la 23.10.2009 când reclamanta nu mai avea raporturi de muncă cu pârâta.
Totodată, s-a arătat că revocarea primei decizii, în condiţiile în care reclamantei nu i-a fost comunicată până în data de 23.10.2009, nu poate produce consecinţe juridice faţă de reclamantă.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.268 alin.5 din Codul muncii, art. 265, 266, 263, 261 alin. 1 lit. a , art. 62 alin. 11, art. 63 alin.1 din Codul muncii .
În dovedire a depus în copie decizia contestată cu confirmarea de primire, decizia nr.5499/07.10.2009 de revocare a deciziei de concediere 422/2009, cu confirmarea de primire, decizia nr.422/25.09.2009, convocare nr.3168/15.10.2009 adresată reclamantei în vederea clarificării abaterii disciplinare constând în neprezentarea la locul de muncă la data de 18.09.2009 .
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că reclamanta a fost angajată în luna iunie 2009 şi avea obligaţia să înştiinţeze unitatea cu cel puţin 60 de zile înainte de efectuarea concediului de odihnă sau fără plată pentru a se putea dispune înlocuirea acesteia. Or, reclamanta, înainte de a-şi începe activitatea, a solicitat concediu conform cererii nr.4566 din 26.08.2009 şi având în vedere că avea dreptul doar la 4 zile de concediu de odihnă, în raport de perioada de activitate, i s-a recunoscut acest drept.
S-a mai arătat de către pârâtă că, cererea privind acordarea concediului fără plată a fost avizată negativ, situaţie în care reclamanta, din proprie iniţiativă, cu încălcarea regulamentului intern, din data de 18.09.2009 nu s-a mai prezentat la locul de muncă.
În aceste condiţii, societatea a fost prejudiciată, aşa cum rezultă din referatul departamentului de import, prin stoparea comenzilor de încărcare a mărfurilor din Polonia şi Spania şi a comenzilor directe către clienţii din România.
Pârâta a mai arătat că potrivit art.68 din Regulamentul intern, absenţa nemotivată mai mult de 3 zile consecutiv, atrage încetarea raporturilor de muncă şi având în vedere faptul că reclamanta nu şi-a respectat programul de lucru asumat prin contractul individual de muncă şi în baza referatului nr.5107 din 18.09.2009 privind sesizarea abaterii disciplinare, procesul verbal al comisiei de disciplină, s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă.
Totodată, s-a arătat că societatea a fost prejudiciată cu aproximativ 15.000 euro, iar în ceea ce priveşte revocarea primei decizii s-a respectat îndrumarea ITM Dâmboviţa şi reclamanta a fost convocată prin scrisoare recomandată pentru îndeplinirea procedurii la comisia de disciplină.
S-au depus în copie referatele 2924/2009, 5107/2009, referatul de sesizare, convocator, procesul verbal al comisiei de disciplină, condica de prezenţă, fişa colectivă de prezenţă, nota explicativă, extras din regulamentul intern, adresa nr. 9428 a I.T.M., cerere concediu de odihnă.
Având în vedere că cele două dosare vizează cauze conexe şi nu identice, instanţa de fond a dispus conexarea dosarului nr.5330/120/2.12.2009 la dosarul nr. 4505/120/2009, în condiţiile art. 164 Cod procedură civilă.
După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr. 58 din data de 11 ianuarie 2010 pronunţată de tribunal, s-au admis contestaţiile conexate; s-a anulat decizia nr. 431/26.10.2009; s-a luat act de revocarea deciziei nr.422 din 25.09.2009; s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia avută anterior concedierii şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă; s-a respins cererea privind daunele morele.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost angajata pârâtei cu contract individual de muncă nr.386 din 12.06.2009.
La numai două luni de la angajare, reclamanta a formulat la începutul lunii septembrie 2009, cerere de concediu de odihnă pentru perioada 14-25 septembrie 2009 .
A mai reţinut instanţa de fond că aşa cum se arată în întâmpinarea formulată de pârâtă, în raport de timpul de lucru prestat, reclamanta avea dreptul la o perioadă de 4 zile de concediu de odihnă care i-a fost acordată.
Reclamanta a mai depus pentru diferenţa de timp neaprobată, cerere pentru concediu fără plata care i-a fost vizata nefavorabil.
În aceste condiţii, având în vedere că la data de 18.09.2009 reclamanta nu s-a prezentat la locul de muncă, s-a dispus, prin decizia nr.422 din 25.09.2009 încetarea contractului individual de muncă începând cu 25.09.2009.
Această măsură s-a dispus fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile prevăzute de art.267 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Faţă de această situaţie, instanţa de fond a luat act de măsura revocării deciziei nr.422 din 25.09.2009 emisă în condiţii de nelegalitate.
Având în vedere că fapta pentru care s-a dispus măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă prin decizia nr.431/26.10.2009 a avut loc la 18.09.2009, instanţa de fond a apreciat că decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 431/26.10.2009 a fost emisă peste termenul prevăzut de art. 268 din Codul muncii, conform căruia „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.
Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a admis acţiunea după cum s-a arătat mai sus.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în acest sens dispoziţiile art. 304, pct. 7-9 Cod procedură civilă.
A arătat recurenta, în esenţă, că decizia contestată a fost emisă în termenul prevăzut de art. 268 Codul muncii. Astfel, fapta pentru care i-a dispus sancţionarea a fost săvârşită în perioada 18-25.09.2009, iar instanţa a dat eficienţă doar parţial dispoziţiilor art. 268 Codul muncii raportându-se doar la termenul de 30 de zile, ignorând termenul de 6 luni.
A mai precizat recurenta că, în fapt, chiar şi termenul de 30 de zile a fost respectat, întrucât prin emiterea deciziei contestate care a revocat decizia nr. 422, au fost duse la îndeplinire îndrumările ITM Dâmboviţa, care le-a învederat faptul că modalitatea convocării prin e-mail nu este prevăzută de lege, astfel încât s-a procedat la o nouă convocare prin scrisoare recomandată.
Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Intimata C. G. L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, sentinţa primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Curtea examinând sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi prin prisma dispoziţiilor legale care au incidenţă în soluţionarea cauzei şi dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, a constatat că recursul este nefondat, potrivit următoarelor considerente:
Conform dispoziţiilor art. 268 alin.1 Codul muncii angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Termenul de 30 de zile de aplicare a sancţiunii disciplinare curge de la data la care angajatorul a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, printr-un înscris cu dată certă, prin înregistrarea în registrul general al unităţii.
Termenul de 6 luni, prevăzut de acelaşi text de lege, în interiorul căruia angajatorul trebuie să ia cunoştinţă de săvârşirea abaterii de către salariat, curge de la data săvârşirii acestei abateri.
În cauza de faţă, s-a constatat că salariata a lipsit de la locul de muncă, nejustificat, începând cu data de 18.09.2009, aşa cum rezulta chiar din cuprinsul deciziei nr. 422/25.09.2009 (fila 4 dosar fond), în care se specifica faptul că „administratorul societăţii a luat cunoştinţă de acest fapt la data de 18.09.2009”.
Aceste dispoziţii legale reglementează două termene diferite în interiorul cărora angajatorul poate să sancţioneze salariaţii pentru încălcarea disciplinei muncii, unul de 30 de zile şi unui de 6 luni, termene care încep să curgă tot diferit, de la data luării la cunoştinţă de către angajator a săvârşirii faptei, respectiv data săvârşirii abaterii disciplinare, depăşirea acestora conducând la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare.
Astfel, susţinerile recurentei nu au putut reţinute întrucât textul legal este suficient de clar, statuând asupra faptului că angajatorul poate dispune sancţionarea salariatului în termen de 6 luni de la săvârşirea faptei, dar cu menţiunea că în interiorul acestui termen trebuie să ia cunoştinţă de săvârşirea acestei abateri, iar practic, tot în acest termen de 6 luni se încadrează şi termenul de 30 de zile.
Altfel spus întrucât angajatorul a luat la cunoştinţă săvârşirea abaterii disciplinare la 18.09.2009 din acest moment începe să curgă termenul de 30 de zile pentru emiterea deciziei de sancţionare, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Faptul că prima decizie a fost revocată chiar de către recurentă, nu poate fi apreciată ca întrerupând sau suspendând cursul prescripţiei cu privire la termenele prevăzute de art. 268 Codul muncii.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, sens în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1, 2 Cod procedură Civilă, a respins recursul ca nefondat.
