– Legea nr. 142/1998: art. 1
– Legea nr. 53/2003: art. 173
– României: art. 41
Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 nu dau naştere unui drept în favoarea salariaţilor, şi anume: dreptul de a primi alocaţia individuală sub forma tichetelor de masă. Ele conferă doar o facultate în acest sens.
Vocaţia salariaţilor la tichete de masă şi tichete cadou nu se circumscrie sferei dreptului la securitate în muncă garantat prin art. 41 din Constituţia României, întrucât aceste tichete nu sunt măsuri pentru asigurarea securităţii în muncă, în sensul art. 173 C. mun., ci reprezintă recompense suplimentare drepturilor salariale pentru prestată, motiv pentru care acordarea lor trebuie negociată cu angajatorul.
Legea nr. 142/1998 conţine doar criterii generale, pe baza cărora se stabilesc, prin contractele colective de muncă, clauze concrete privind tichetele de masă în funcţie de resursele financiare ale instituţiilor publice. Aceste clauze din contractele colective de muncă trebuie să prevadă atât numărul salariaţilor din unitate care pot primi lunar tichete de masă, valoarea nominală a tichetelor de masă, în limita celei prevăzute de lege, numărul de zile lucrătoare din luna pentru care se distribuie tichete de masă salariaţilor, cât şi criterii de selecţie pentru stabilirea salariaţilor care primesc astfel de tichete.
Simpla referire la prevederile Legii nr. 142/1998, cuprinsă într-o clauză a unui contract colectiv de muncă, nu este de natură să producă efecte mai extinse decât însuşi actul normativ la care face trimitere.
(Decizia civilă nr. 783 din 13 aprilie 2010, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, dr. C.P.)
Prin sentinţa civilă nr. 81/PI/2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 488.1/115/2009, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta T.G. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Sănătate Publică Caraş-Severin şi s-a dispus ca pârâta să plătească reclamantei contravaloarea tichetelor de masă de la data de 8 decembrie 2004 şi până la data de 1 decembrie 2006, sumă actualizată cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi a celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract de muncă pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă şi suportată integral pe costuri de angajator.
Art. 41 alin. (2) din Constituţie stipulează că salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială a muncii, măsuri care privesc securitatea şi sănătatea angajaţilor,
regimul de muncă al tinerilor şi femeilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, formarea profesională, precum şi alte situaţii stabilite de lege.
Coroborând textele legale sus-menţionate, judecătorii fondului au conchis că, în situaţia în care salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiei bugetare pârâte nu ar beneficia de acest drept, ar fi discriminaţi în raport cu celelalte categorii de salariaţi din cadrul unor domenii ale sectorului bugetar, cărora li se acordă tichete de masă, inclusiv din domeniul sanitar.
Pe de altă parte, dreptul salariaţilor de a primi tichete de masă rezultă nu numai din Legea nr. 142/1998, ci şi din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sanitară pe perioada 2005-2007 şi, în continuare, pe perioada 2008-2010. Astfel, conform art. 139 din capitolul VI al acestui contract colectiv, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, din 31 ianuarie 2006, „angajatorul este obligat să acorde tichete de masă potrivit Legii nr. 142/1998 în conformitate cu prevederile legale prevăzute pentru unităţi finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate”. Aceeaşi prevedere a fost reluată şi în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară pe perioada 2008-2010, respectiv în art. 141 din contractul publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, din data de 20 octombrie 2008.
Potrivit procesului-verbal încheiat în data de 10 noiembrie 2008, s-a stabilit că, la nivelul Autorităţii de Sănătate Publică Caraş-Severin, urmează să fie aplicat contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară pentru perioada 2008-2010.
Totodată, Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinut motivul invocat de pârâtă cu privire condiţionarea acordării tichetelor de masă de încadrarea în limita bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat de Ministerul Sănătăţii Publice, ca organ ierarhic superior. Dacă s-ar admite această teză, ar însemna ca inclusiv salariul de bază să nu se plătească decât în limita fondurilor alocate angajatorului.
Nu a fost luată în considerare nici apărarea pârâtei că, în calitate de Autoritate de Sănătate Publică şi în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare, nu poate să acorde personalului contractual tichete de masă, întrucât nu este unitate sanitară cu venituri proprii. Aceasta pentru că, din Ordinul nr. 37/2006 privind tarifele pentru prestaţiile efectuate de direcţiile de sănătate publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti şi de institutele de sănătate publică, rezultă că direcţiile de sănătate publică judeţene pentru prestaţiile efectuate încasează tarife potrivit anexei la ordinul respectiv.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Caraş Severin, solicitând modificarea în tot a sentinţei supusă reformării şi respingerea acţiunii reclamantei.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, Curtea a constatat că ele au vizat, în esenţă, împrejurarea că judecătorii fondului nu au ţinut seama de faptul că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, acestea se plătesc doar în limita bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat, în vreme ce prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice condiţionează acordarea tichetelor de masă de calitatea angajatorului de instituţie finanţată din venituri proprii ori venituri realizate prin sistemul asigurărilor de sănătate.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 pct. 9, art. 3041 şi art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a reţinut că este întemeiat, cu următoarele argumente:
în privinţa drepturilor solicitate pentru perioada 8 decembrie 2004 – 21 martie 2006, judecătorii fondului puteau şi trebuiau să observe că sunt incidente prevederile art. 3 şi art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958, întrucât tichetele de masă se înscriu în categoria drepturilor salariale, în sensul dat acestei noţiuni prin normele art. 154 alin. (1) C. mun., astfel încât termenul general de prescripţie este de trei ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Totodată, în cauză, sunt incidente şi prevederile art. 283 alin. (1) lit. c) C. mun., care statuează că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Cu privire la tichetele de masă pretinse pentru perioada 21 martie 2006 – 1 decembrie 2006, s-au avut în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 142/1998, conform cărora „salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator”.
Din simpla lectură a dispoziţiilor citate se observă că acestea nu dau naştere unui drept în favoarea salariaţilor, şi anume: dreptul de a primi alocaţia individuală sub forma tichetelor de masă, ele conferind o facultate în acest sens. Că este aşa rezultă şi din conţinutul alin. (2) al art. 1 din legea specială, potrivit căruia „tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar, şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori. ”
Chiar dacă se referă la chestiunea acordării tichetelor de masă în favoarea altor categorii de bugetari decât reclamanta, edificatoare, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998, este decizia nr. 14/2008, pronunţată asupra unui recurs în interesul legii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa supremă a reţinut că Legea nr. 142/1998 conţine doar criterii generale, pe baza cărora se stabilesc, prin contractele colective de muncă, clauze concrete privind tichetele de masă în funcţie de resursele financiare ale instituţiilor publice. Aceste clauze din contractele colective de muncă trebuie să prevadă atât numărul salariaţilor din unitate care pot primi lunar tichete de masă, valoarea nominală a tichetelor de masă, în limita celei prevăzute de lege, numărul de zile lucrătoare din luna pentru care se distribuie tichete de masă salariaţilor, cât şi criterii de selecţie pentru stabilirea salariaţilor care primesc astfel de tichete (art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, aprobate prin H.G. nr. 5/1999).
în speţă, acest lucru nu s-a întâmplat, de vreme ce reclamanta nu a fost în măsură să indice vreo clauză contractuală menită să particularizeze dreptul reclamantei în modalitatea mai sus expusă, context în care, simpla referire la prevederile Legii nr. 142/1998 din cuprinsul art. 139 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Sanitară pe anii 2005-2007, nu este de natură să producă efecte mai extinse decât însuşi actul normativ la care face trimitere.
Curtea nu a împărtăşit opinia instanţei de fond potrivit căreia dreptul reclamanţilor la tichete de masă şi tichete cadou se circumscrie sferei dreptului la securitate în muncă garantat prin art. 41 din Constituţia României.
Legea fundamentală nu defineşte măsurile de protecţie ce privesc securitatea şi igiena muncii, astfel încât instanţa de fond putea şi trebuia să observe că obligaţiile angajatorului, ce corespund drepturilor corelative ale salariaţilor la sănătate şi securitate în muncă, sunt cât se poate de clar enumerate de art. 173 C. mun., fiind evident că ele se referă la activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, la punerea în aplicare a organizării protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia, iar nu la acordarea unor facilităţi cum ar fi tichetele de masă şi cele cadou. Acestea nu sunt măsuri pentru asigurarea securităţii în muncă, ci reprezintă recompense suplimentare drepturilor salariale pentru munca prestată, motiv pentru care acordarea lor trebuie negociată cu angajatorul.
Sunt întemeiate argumentele recurentei ce ţin de împrejurarea că instituţia pârâtă nu se încadrează în sfera celor la care se referă art. 23 din O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice, respectiv de instituţie finanţată din venituri proprii ori venituri realizate prin sistemul asigurărilor de sănătate.
Pentru aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1), art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. pr. civ., având în vedere că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 142/1998, ale O.U.G. nr. 115/2004 şi ale art. 41 alin. (2) din Constituţie, Curtea a admis recursul pârâtei, a modificat sentinţa recurată şi a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
