Venituri obţinute suplimentar la retribuţia tarifară de încadrare. Includere în baza de calcul pentru contribuţiile de asigurări sociale. Necesitatea luării în calcul pentru stabilirea pensiei

– Legea nr. 19/2000: art. 2 lit. e), art. 78

Drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Nu se poate admite ca la stabilirea pensiei cu prestaţie de asigurări sociale, să nu se ia în considerare sume pentru care s-a plătit contribuţia de asigurările sociale, pentru simplul motiv că acestea nu au fost înscrise în carnetul de muncă sau nu sunt nominalizate expres de prevederi legale, deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.

(Decizia nr. 1413 din 9 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 384 din 16 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta O.E.I., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj pârâta fiind obligată să ia în calcul la determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei, a sporurilor menţionate în Adeverinţa nr. 3621/18.08.2008 şi a anexei la aceasta emisă de SC M.-l. SA Cluj-Napoca, începând cu data de 01.11.2008.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reţine următoarele considerente:

Cu privire la excepţia tardivităţii, curtea reţine că potrivit art. 7 alin. 3 şi alin. 6 din O.U.G. nr. 4/2005 „Decizia prevăzută la alin. 1 poate fi modificată la cerere, în baza actelor doveditoare prezentate de pensionar, întocmite conform prevederilor legale, din care rezulta alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter salarial care, conform Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate pana la data de 1 aprilie 2001 (…). Pentru persoanele care depun cererea prevăzută la alin. 3 după 3 ani de la data plăţii drepturilor recalculate, stabilită potrivit prevederilor art. 3, noile drepturi recalculate se acorda potrivit art. 169 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.’’. Prin urmare cererea este formulată în termenul prevăzut de textul legal anterior citat.

Cererea reclamantului este formulată în termenul prevăzut de textul legal anterior

citat.

Veniturile obţinute suplimentar la retribuţia tarifară de încadrare au avut caracter permanent în perioada arătată fiind cumulate cu salariul individual brut şi incluse alături de celelalte sporuri în baza de caicul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, achitându-se lunar atât cotele CAS cât şi contribuţia la fondul pentru pensia suplimentară. Introducerea acestor sporuri în baza de calcul a contribuţiei pentru asigurări sociale se încadrează în disp. art. 23 din Legea nr. 19/2000 şi aceste sporuri sunt prevăzute de art. 78 din aceeaşi lege.

Deşi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 4/2005 sumele reprezentând acordul nu se iau în calculul drepturilor de întrucât ele nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare, invocându-se imposibilitatea verificării respectivelor venituri (venituri pe care le probează cu înscrisurile arătate în adeverinţa depusă la dosar), rolul instanţei este nu doar de a constata şi cenzura directa aplicare a O.U.G. nr. 4/2005 ci şi de a interpreta actul normativ, inclusiv prin prisma Legii nr. 19/2000 (pentru că procedura de recalculare vizează tocmai înlăturarea discriminărilor), opinia fiind aceea că în pofida acestei reglementări exprese, sumele se impune a fi luate în calcul.

Raţionamentul juridic ce stă la baza acestei opinii este fundamentat de forţa juridică a legii faţă de ordonanţă, pe considerente de echitate şi motive care ţin de preeminenţa principiilor în baza cărora un text de lege a fost edictat în raport de excepţiile ce au la bază tratamente discriminatorii.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2000 modificată recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea Legii nr. 19/2000.

Din menţiunile arătate în adeverinţa depusă la dosar rezultă că reclamantul a realizat venituri din acord, compensaţii şi premii care au fost incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensia suplimentară. Pe toată această perioadă s-au achitat lunar cotele de CAS inclusiv contribuţia la pensia suplimentară conform cu legislaţia în vigoare iar sporurile trecute în coloana acord au avut caracter de în înţelesul Legii nr. 49/1982.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 389/1972 angajatorii au vărsat contribuţia de 15% asupra câştigului brut realizat de personal, indiferent de forma în care s-au realizat aceste venituri.

în conformitate cu art. 164 din Legea nr. 19/2000, la determinarea punctajelor se utilizează salariile brute sau nete în baza înregistrărilor din carnetele de muncă iar la alin. 2 se stipulează că se au în vedere şi sporurile înregistrate în carnetele de muncă. Aceasta nu înseamnă că sporurile neînregistrate în carnetele de muncă şi care au intrat în bazele de calcul a contribuţiei de asigurări sociale nu ar putea fi luate în considerare atâta vreme cât se face dovada existenţei acestora prin adeverinţe, întrucât ar atrage încălcarea unuia din principiile ce guvernează sistemul public de asigurări sociale.

în baza art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite iar veniturile la care a făcut referire au fost avute în vedere la calcularea şi aplicarea contribuţiilor.

Nu se poate admite că baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale să fie constituită şi din aceste sume iar la stabilirea pensiei cu prestaţie de asigurări sociale să nu se ia în considerare deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.

în concretizarea acestui principiu art. 78 alin. 4 din Legea nr. 19/2000 prevede că punctajul asiguratului, stabilit conform prevederilor alin. 1 şi 2, se calculează la nivelul veniturilor brute realizate pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale.

121. Abateri disciplinare minore, repetate. Concediere.Nesancţionarea aceloraşi abateri săvârşite de alţi angajaţi.Consecinţe

– Codul muncii

Faptele de mică însemnătate prin care reclamanta a încălcat disciplina muncii au primit o semnificaţie sporită, acumulându-se la cele pentru care fusese anterior sancţionată şi conturând în acest fel imaginea unui angajat incomod.

Chiar dacă au existat şi alţi angajaţi care au încălcat aceeaşi obligaţie de serviciu fără a fi sancţionaţi, această împrejurare nu poate fi reţinută pentru anularea deciziei emise în contra reclamantei. Astfel, chiar daca anterior repetatelor sale sancţionări, putea considera că nepontarea nu reprezintă o reală abatere de la disciplina muncii, bazându-se pe experienţa comună a angajaţilor, după ce reclamanta a fost sancţionată pentru aceeaşi abatere cu reducerea salariului de bază cu 5% pe durată de o lună, aceasta nu a mai putut avea reprezentarea că fapta sa reprezintă o omisiune lipsită de relevanţă juridică. Persistenţa în această omisiune este deci legitim a fi sancţionată cu o sancţiune superioară ca gravitate, celei aplicate anterior.

(Decizia nr. 2030/R din 16 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 562 din 5 martie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea C.A. în contradictoriu cu intimata SC R.H. SA, având ca obiect litigiu de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.A., solicitând modificarea hotărârii atacate, ca fiind nelegală şi netemeinică şi admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

în motivare, reclamanta arată că hotărârea nu a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor obligatorii impuse prin decizia nr. 1715/R/2008 a Curţii de Apel Cluj.

într-un prim ciclu procesual, cauza a fost judecată de către Tribunalul Cluj.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate de reclamantă, Curtea reţine următoarele:

Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.

Esenţial în soluţionarea recursului este nu stabilirea dacă faptele reţinute de prima instanţă ca abateri disciplinare au sau nu acest caracter, ci dacă gravitatea lor, privită în ansamblul prestaţiei reclamantei în cadrul firmei pârâte, justifică gravitatea măsurii disciplinare luate.

Evident, este vorba despre prima şi a treia faptă reţinute în sarcina reclamantei ca abateri disciplinare prin decizia de concediere emisă, întrucât cu privire la cea de a doua faptă, prima instanţă a reţinut că nu reprezintă o abatere disciplinară, or în acest context, pârâta nefăcând recurs sub acest aspect, reiterarea considerentelor de vinovăţie raportat la această faptă în cuprinsul întâmpinării este lipsită de eficienţă juridică. Părţii nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, potrivit art. 296 teza a ll-a raportat la art. 316 C. pr. civ.

Se reţine, astfel, că reclamanta nu neagă săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, ci apreciază măsura disproporţionată şi ilicită datorită scopului urmărit, acela de a determina reclamanta să demisioneze ori de a o îndepărta din rândul personalului societăţii, aceasta ca un scop în sine, şi nu ca o urmare a abaterilor disciplinare săvârşite.

Este neîndoielnic faptul că raporturile de muncă trebuie şi sunt protejate de arbitrariu prin dispoziţiile legale în vigoare (în general dispoziţiile Codului muncii, în special ale art. 6 alin. 2 din acesta).

în speţă însă, nu se poate reţine un atare arbitrariu în decizia de concediere atacată.

Faptele reţinute în sarcina reclamantei, acelea de a nu se fi pontat de întoarcere din pauza de masă şi de a fi servit clienţii la raionul gastronomie fără echipamentul de protecţie impus de normele de igienă, trebuie analizate în contextul întregii activităţi a reclamantei şi a modului în care au involuat relaţiile de serviciu: astfel, aceasta fusese anterior retrogradată din funcţia de şef adjunct serviciu case pe funcţia de operator case de marcat, ca o primă măsură disciplinară, pe o perioadă de 2 luni (pentru comportament neprofesional faţă de un client şi faţă de anumite colege), răstimp în care a mai fost sancţionată cu avertisment scris (pentru efectuarea unui schimb de tură fără respectarea programului de lucru) şi cu reducerea salariului de bază cu 5% pe durată de o lună (pentru nepontarea la intrarea şi ieşirea din unitate şi la ieşirea în pauză de masă). Contrar susţinerilor reclamantei, aceste sancţiuni au fost aduse la cunoştinţa acesteia, reclamanta prezentându-se în fiecare caz la cercetarea disciplinară, dând câte o declaraţie scrisă raportat la faptele reţinute şi fiindu-i comunicate deciziile de sancţionare cu confirmare de primire. în acest context, faptul că reclamanta nu a atacat deciziile de sancţionare anterioare (cu excepţia celei de retrogradare, respinsă) este din nou relevant sub aspectul vinovăţiei acesteia.

Or, în acest context, faptele de mică însemnătate prin care reclamanta a încălcat disciplina muncii au primit o semnificaţie sporită, acumulându-se la cele pentru care fusese anterior sancţionată şi conturând în acest fel imaginea unui angajat incomod, aşa cum chiar reclamanta se caracterizează în concluziile scrise depuse în prezentul dosar.

Apare ca legitim scopul angajatorului de a concedia un astfel de angajat, care în mod repetat încalcă disciplina muncii prin repetarea aceloraşi abateri. Disciplina muncii se asigură nu doar prin sancţionarea abaterilor grave, ci şi prin sancţionarea abaterilor minore, care apar mult mai des în practică şi care, dacă sunt tolerate, fac să apară o atmosferă de neglijenţă în rândul colectivului, prin puterea exemplului. Mai mult, persistenţa în atitudinea de încălcare a disciplinei muncii, chiar materializată prin neobser-varea unor reguli mărunte, creează o imagine defavorabilă angajatorului, care nu se mai bucură de respectul datorat sub aspectul calităţii de a impune regulile interne.

Apărarea reclamantei cum că au fost şi alţi angajaţi care au încălcat această obligaţie de serviciu fără a fi sancţionaţi nu poate fi reţinută pentru anularea deciziei emise în contra sa. Astfel, chiar dacă anterior repetatelor sale sancţionări putea considera că nepontarea nu reprezintă o reală abatere de la disciplina muncii, bazându-se pe experienţa comună a angajaţilor, după ce reclamanta a fost sancţionată pentru aceeaşi abatere cu reducerea salariului de bază cu 5% pe durată de o lună, aceasta nu a mai putut avea reprezentarea că fapta sa reprezintă o omisiune lipsită de relevanţă juridică Persistenţa în această omisiune este deci legitim a fi sancţionată cu o sancţiune superioară ca gravitate celei aplicate anterior.

Apare superfluu a se afirma de către reclamantă că a fost sancţionată în mod discriminatoriu, pentru fapte care nu sunt privite ca abateri dacă sunt săvârşite de alţi angajaţi, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, prima sancţiune aplicată reclamantei pentru aceeaşi faptă nu a fost contestată de aceasta, concluzia fiind că reclamanta a acceptat în acea împrejurare temeinicia şi legalitatea sancţiunii. Pe de altă parte, se poate accepta ca angajatorul să permită o perioadă nepontarea, anume până la momentul când apreciază că s-a putut forma deprinderea angajaţilor cu această obligaţie, de la care să înceapă sancţionarea acestor fapte.

Raportat la a doua faptă reţinută în sarcina reclamantei, Curtea reţine că nu puteau exista dubii raportat la caracterul de abatere disciplinară al faptei, iar beneficiul pe care angajatul îl aduce, prin servirea cu bună credinţă a persoanelor cu mâncare de la raionul „Gastro” şi deci prin fluidizarea activităţii unităţii trebuie pus în balanţă cu deficitul de imagine creat aceleiaşi unităţi, prin încălcarea în văzul clienţilor a normelor de igienă, scăzând astfel încrederea acestora în calitatea serviciilor, chiar dacă persoana servită a fost o colegă.

S-a afirmat că au mai fost cazuri în care astfel de fapte nu au fost sancţionate, fapt dovedit cu martori. Aplicarea sancţiunii în cazul reclamantei trebuie coroborată cu abaterile disciplinare anterioare, fiind motivată tocmai de existenţa mai multor astfel de abateri.

Raportat la faptul afirmat în recurs că s-a încălcat obligaţia angajatorului, specifică dreptului muncii, de a proba faptele pe care îşi întemeiază poziţia procesuală, Curtea constată că angajatorul a probat prin deciziile de sancţionare atitudinea persistent contrară ordinii interne a reclamantei, aceasta necontestând materialitatea faptelor. Prin urmare, cauza nu este deficitară sub aspect probatoriu.

Un alt motiv de recurs este acela privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin omisiunea instanţelor de a cerceta cauza şi de a da un răspuns punctual şi avizat criticilor de legalitate aduse deciziei de sancţionare contestate.

Or, recurenta nu cere o nouă casare a sentinţei şi retrimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ci modificarea soluţiei în recurs.

Ca atare, Curtea apreciază că prin analiza situaţiei de fapt în cuprinsul deciziei de faţă, s-a asigurat accesul reclamantei la un proces echitabil şi din punctul de vedere al unei analize în concreto a faptelor reţinute în sarcina reclamantei.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea urmează a respinge ca nefondat recursul, conform prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9, art. 3041 şi art. 315 alin. 1 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

122. Acţiune în stabilirea răspunderii patrimoniale a salariatului. Condiţii

– Codul muncii: art. 270

Conform art. 270 alin. 1 C.muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor. Pentru antrenarea răspunderii materiale a salariatului, angajatorul trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile obiective, respectiv trebuie să dovedească existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a culpei salariatului în producerea prejudiciului. Pentru a se putea obţine repararea prejudiciului, este absolut necesar ca acesta să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

(Decizia nr. 2465/R din 13 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1023 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC O.O. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.N.M. şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 2685,45 lei, prejudiciu patrimonial produs prin demisia sa înainte de împlinirea termenului de 5 ani, nerespectând clauzele actului adiţional la contractul de muncă semnat, astfel că ea trebuie să restituie cheltuielile ocazionate cu pregătirea sa profesională

împotriva acestei sentinţe reclamanta SC O.O. SRL a declarat recurs în termen legal solicitând instanţei modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii.

în motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat materialul probator depus la fondul cauzei, referitor la modalitatea de determinare a beneficiului nerealizat.

Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate Curtea reţine următoarele:

Astfel, conform contractului individual de muncă nr. 61950/25.04.2003 încheiat între părţi, precum şi a carnetului de muncă al pârâtei, rezultă că aceasta a fost angajata reclamantei în funcţia de lucrător comercial – asistent optician.

Conform actului adiţional nr. 22 din 27.04.2005 la contractul individual de muncă încheiat între părţi, s-a stabilit la pct. 3 şi 4 că, salariatul care a participat la acţiunile de formare profesională începând de la încadrarea în unitate şi în continuare, nu poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, o perioadă de cel puţin 5 ani, de la data absolvirii ultimei forme de pregătire profesională iar nerespectarea de către salariat a acestei dispoziţii determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională (contravaloarea cursului, a transportului, cazării, diurnei etc.) actualizate, precum şi la despăgubirile prezentând beneficiul nerealizat.

Deşi pârâta susţine că nu a recunoscut niciodată semnarea actului adiţional din examinarea înscrisului depus în probaţiune la instanţa de fond rezultă că pârâta a semnat un exemplar al acestui înscris, făcând menţiunea primirii unui exemplar din acesta. Totodată, pârâta a recunoscut prin răspunsul la interogatoriu că şi-a asumat obligaţia, prin actul adiţional la contractul individual de muncă, ca în cazul în care va avea iniţiativa desfacerii contractului de muncă înainte de expirarea a 5 ani de la terminarea cursului, să restituie reclamantului toate cheltuielile ocazionate de acest curs.

Pentru antrenarea răspunderii materiale a salariatului angajatorul trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile obiective, respectiv trebuie să dovedească existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a culpei salariatului în producerea prejudiciului.

Pentru a se putea obţine repararea prejudiciului este absolut necesar ca acesta să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Prejudiciul viitor este cert, atunci când, este sigur că se va produce în viitor fiind astfel susceptibil de evaluare. Prejudiciul viitor nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual care este lipsit de certitudine şi care nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

în speţă, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a salariatului întrucât reclamanta nu a dovedit caracterul cert al prejudiciului creat de pârâtă.

In cuprinsul actului adiţional mai sus arătat, se face vorbire doar despre beneficiul nerealizat fără a se menţiona modul de individualizare al acestuia.

în mod corect tribunalul a apreciat că reclamanta nu a dovedit existenţa prejudiciului întrucât din înscrisurile reprezentând „calcul profit nerealizat”, bilanţul prescurtat la 31.12.2007, contul de profit şi pierdere la 31.12.207, date informative ia 31.12.2007 şi balanţa analitică de verificare pe luna decembrie 2007, reclamanta a considerat că beneficiul nerealizat pentru 5 ani este în valoare de 222.452,15 lei.

Această sumă a fost calculată prin împărţirea cifrei de afaceri a magazinului la trei (număr de angajaţi din magazin), concluzionându-se că valoarea încasărilor pentru fiecare angajat ar fi de 361.23,66 lei (1.083.371 lei ia 3 angajaţi = 361.163,66 lei). Reclamanta înmulţeşte valoarea încasărilor/angajat, cu procentul de profit aferent anului 2007 şi concluzionează că valoarea profitului de care intimata ar fi privat-o ar fi de 44.490,43 lei/an (361123,66 x 12,32% = 44.490,43 lei).

în final, reclamanta concluzionează că profitul său nerealizat este în cuantum de 222.452,15 lei, înmulţind profitul anual cu cei 5 ani despre care se face vorbire în actul adiţional (44.490,43 lei x 5 ani = 252.452,15 lei).

Acest mod de calcul al profitului nerealizat de către reclamantă este complet greşit întrucât porneşte de la premisele false că cei trei angajaţi ai magazinului contribuie în mod egal la realizarea profitului societăţii şi că procentul de profit aferent anului 2007 va fi identic cu cele aferente anilor 2008, 2009, 2010 şi 2011. Mai mult decât atât, suma reprezentând beneficiul nerealizat nu poate fi calculată prin raportare la cifra de afaceri a unui magazin, ci la procentul de profit al unei în ansamblul său.

Pe de altă parte, în litigiul soluţionat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 739/05.05.2008 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 4231/117/2007, reclamanta a arătat că intimata îi aducea un profit de 2.700 lei /lună (echivalent a 32.400 lei/an) iar acum susţine în mod surprinzător că profitul nerealizat este de 44.490,43 iei/an.

După absolvirea cursului profesional, pârâta a dobândit specializarea de tehnician optometrist astfel încât o asemenea funcţie nu are nici o legătură cu vânzările magazinului fapt care face imposibilă cuantificarea beneficiului nerealizat prin raportare la sumele obţinute din vânzări.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat şi, în consecinţă, va menţine sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Anca-Adriana Pop)

123. Aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi abatere. Consecinţe. Transformarea obligaţiei de diligenţă, în obligaţie de rezultat. încălcarea dispoziţiilor privind sarcina probei în litigiile de muncă. Obligaţie incertă sub aspectul viabilităţii. Nelegalitate

– Codul muncii: art. 265 alin. 2

Depunerea în probaţiune a fişelor cuprinzând o serie de sancţiuni aplicate anterior, echivalează cu aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi abatere şi totodată încalcă atât principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”,.

Prin stabilirea de către Consiliului de conducere al unităţii, în sarcina angajaţilor a obligaţiei de a realiza lunar un minim de încasări din tratarea călătorilor depistaţi fără bilet în tren, se transformă o obligaţie de prudenţă şi diligenţă, aceea de a trata din punct de vedere comercial toţi călătorii fără legitimaţie de călătorie, într-o obligaţie de rezultat, în acest mod, se încalcă indirect dispoziţiile imperative ale art. 287 Codul muncii, privind sarcina probei. Or, prin instituirea unei obligaţii de rezultat în sarcina reclamanţilor, paralelă cu cea de mijloace preexistentă, se răstoarnă sarcina probei, în sensul că pentru a nu fi sancţionat, angajatul va fi primul care va trebui să probeze atingerea rezultatului impus, în loc de a se păstra sensul probaţiumi, anume de a fi obligat angajatorul să dovedească neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de diligenţă ale angajatului.

Instituirea unei obligaţii de rezultat de acest fel apare ca nelegală, echivalentă cu impunerea realizării unei obligaţii incerte sub aspectul viabilităţii sale. Or, obiectul oricărui contract civil (cărei categorii se subsumează şi contractul individual de muncă), trebuie să fie posibil (ad imposibilium nulla obligatio).

(Decizia nr. 2086/R din 20 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 172/F din 23 martie 2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a admis contestaţia formulată de contestatorii S.V., C.A. ş.a., reprezentaţi prin Sindicatul „Libertatea Căi Ferate” Cluj-Napoca în contradictoriu cu intimata Regionala de Transport Feroviar de Călători Cluj şi în consecinţă s-a dispus anularea deciziilor de sancţionare a contestatorilor emise de intimată la data de 14 august 2008, ca netemeinice.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători SA Bucureşti – Regionala Sucursala de Transport Feroviar de Călători Cluj, solicitând modificarea în tot a sentinţei pronunţate, în sensul respingerii contestaţiilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Recursul este nefondat.

Cât priveşte primul motiv de recurs. Curtea constată că, depunerea în probaţiune, pentru justificarea aplicării sancţiunilor contestate prin acţiune, a fişelor cuprinzând o serie de sancţiuni aplicate anterior unor contestatori pentru netratarea unor călători ce călătoreau fără legitimaţie, echivalează cu aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi abatere: o dată aplicarea de sancţiuni, punctual, pentru netratarea călătorilor fără bilet, iar apoi, cu titlu mai general, dar bazându-se pe aceeaşi omisiune, deci pe aceeaşi faptă, sancţionarea nerealizării plafonului de încasări lunare, ca o consecinţă a netratării călătorilor „frauduloşi”.

Nu se poate accepta acest motiv de recurs care încalcă pe de o parte principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” (nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria culpă), iar pe de altă parte interdicţia adusă de art. 265 alin. 2 C. muncii „pentru aceeaşi abateri disciplinare se poate aplica numai o singură sancţiune”.

Raportat la al doilea motiv de recurs, Curtea reţine caracterul nefondat al acestuia. Hotărârea Consiliului de conducere al regionalei de călători Cluj nr. 1/2008 stabileşte în sarcina angajaţilor o obligaţie de a face, de rezultat, anume să realizeze lunar un minim de încasări din tratarea călătorilor depistaţi fără bilet în tren. în acest mod este transformată o obligaţie de prudenţă şi diligenţă, aceea de a trata din punct de vedere comercial toţi călătorii fără legitimaţie de călătorie, într-o obligaţie determinată sau altfel spus de rezultat, anume aceea de a realiza un plafon minim de încasări de pe urma tratării comerciale a călătorilor fără bilet.

Reclamanţii au invocat nelegalitatea acestei hotărâri, pe cale incidentală, prin contestaţia formulată. Obiecţiunea acestora este întemeiată. Prin transformarea unei obligaţii de serviciu de diligenţă într-una de rezultat, se încalcă indirect dispoziţiile imperative ale art. 287 C. muncii, privind sarcina probei, care în conflictele de muncă revine angajatorului. Acesta, în mod normal, trebuie să probeze temeinicia poziţiei sale procesuale indiferent de calitatea sa de reclamant sau pârât în proces. Or, prin instituirea unei obligaţii de rezultat în sarcina reclamanţilor, paralelă cu cea de mijloace preexistentă, se răstoarnă sarcina probei, în sensul că pentru a nu fi sancţionat, angajatul va fi primul care va trebui să probeze atingerea rezultatului impus, anume, realizarea plafonului de încasări, în loc de a se păstra sensul probaţiunii, anume, de a fi obligat angajatorul să dovedească neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de diligenţă ale angajatului. în acest mod se aduce atingere principiului amintit mai sus de drept procesual al muncii.

Pe de altă parte, privită în sine, instituirea unei obligaţii de rezultat de felul celei impuse prin Hotărârea nr. 1/2008, apare ca nelegală, echivalând cu impunerea realizării unei obligaţii incertă sub aspectul viabilităţii sale. A realiza un anumit plafon de

încasări depinde de variabile care nu pot fi controlate de angajaţi; găsirea unor călători fără bilet în tren nu poate fi privită ca certă şi încă sub aspectul unei anumite cuantificări băneşti. Or, obiectul oricărui contract civil (cărei categorii se subsumează şi contractul individual de muncă), ca de altfel al oricărei obligaţii civile, trebuie să fie posibil (ad imposibilium nulla obligatio). Apreciind incertă realizarea unui anumit plafon de încasări lunare, Curtea constată nelegală obligaţia stabilită astfel în sarcina reclamanţilor, iar pe cale de consecinţă, apare ca nelegală şi sancţionarea acestora pentru neîndeplinirea obligaţiei.

Curtea apreciază că prin modificarea în sensul celor ce preced a considerentelor avute în vedere de prima instanţă, nu încalcă dreptul recurentului de a nu i se îngreuna situaţia în propria cale de atac, potrivit prevederilor art. 296 coroborat cu art. 316 C. pr. civ., întrucât soluţia rămâne neschimbată, chiar dacă se dă curs unor apărări ale contestatorilor respinse de prima instanţă.

Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, recursul va fi respins ca neîntemeiat, potrivit prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

124. Angajaţi ai instituţiilor culturale finanţate de la bugetul de stat. Contract colectiv de muncă la nivel de ramură. Aplicare. Spor de fidelitate şi de solicitare neuro-psihică

– Codul muncii: art. 157 alin. 2

– Legea nr. 130/1996: art. 8, art. 12 şi art. 24 alin. 1

– Contractul colectiv de muncă pe ramura cultură (pe anii 2006-2008): art. 45

Deşi contractul colectiv de muncă pe ramura cultură (pe anii 2006-2008) nu este nul (în principiu) el nu constituie temei legal pentru drepturile solicitate de către reclamanţi, întrucât nu există nici o dispoziţie legală în vigoare la data formulării acţiunii care să stabilească un drept la sporul de fidelitate şi respectiv de suprasolicitare neuropsihică.

în lipsa unor asemenea dispoziţii, aplicarea art. 45 din contractul colectiv de muncă nu este posibilă, întrucât acest contract-cadm prevede pentru bugetari, existenţa unor legi speciale de salarizare, care să le reglementeze drepturile solicitate.

în acelaşi sens a fost reglementată salarizarea şi prin art. 157 din Codul muncii, care prevede în alin. 2, că sistemul de salarizare pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice, finanţate integral sau majoritar de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale, se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

(Decizia nr. 119>2fK din 12 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 244 din 2 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de către reclamanţi împotriva pârâţilor Opera Maghiară de Stat Cluj-Napoca şi Ministerul Culturii şi , pârâţii fiind obligaţi să plătească reclamanţilor contravaloarea sporului de 15% pentru vechime neîntreruptă mai mare de 10 ani, începând cu data de 08.02.2006 şi pe toată durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură cultură.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi judecând pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor în principal faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondată.

Analizând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate de pârât Curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea formulată s-a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Culturii şi Cultelor şi Opera Maghiară de Stat Cluj-Napoca la plata unor drepturi salariale reprezentând spor de vechime.

Temeiul acţiunii îl reprezintă contractul colectiv de muncă pe ramură – cultură, încheiat de sindicatele reprezentative şi Ministerul Culturii şi Cultelor, publicat în M. Of., Partea a V-a, nr. 5/4 aprilie 2006, mai precis capitolul IV al contractului respectiv art. 44 şi următoarele, unde este reglementată salarizarea şi alte drepturi salariale.

Potrivit art. 44 alin. 1, anterior indicat, pentru munca prestată în condiţiile prevăzute de contractul individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului individual de muncă, indiferent de natura instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.

Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, salariul cuprinde salariul de bază, adaosurile, sporurile, indexările ulterioare şi alte drepturi de natură salarială, în limitele şi în condiţiile legii.

în legătură cu sporurile, art. 45 din CCM arată că acestea se acordă în condiţiile legii şi sunt cele enumerate sub literele a)-q).

între aceste sporuri, la litera f) se regăseşte sporul de vechime de 15% pentru personalul cu o vechime neîntreruptă de 10 ani în oricare dintre instituţiile de cultură, conform prevederilor legale.

Dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură de cultură în principiu nu sunt lovite de nulitate, apărarea formulată de pârâtă în acest sens fiind nefondată. Astfel, este adevărat că, în conformitate cu art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate, iar conform art. 12 din aceeaşi lege contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare dar nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Dar, aşa cum rezultă din partea introductivă a CCM pe ramură cultură, acesta a fost încheiat de mai multe federaţii sindicale cu patronatul (Ministerul Culturii şi Cultelor), ce cuprind membrii cu diverse activităţi, printre care pot fi categorii care, în prezent, sau pe viitor (în intervalul pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă) să aibă reglementate, prin legi generale, unul sau mai multe din sporurile cuprinse în art. 45.

Aşadar, deşi contractul colectiv de muncă pe ramura cultură (pe anii 2006-2008) nu este nul (în principiu) el nu constituie temei legal pentru drepturile solicitate de către reclamanţi.

Aceasta întrucât nu există nicio dispoziţie legală în vigoare la data formulării acţiunii care să stabilească în favoarea categoriei sociale din care fac parte membri sindicatului reclamant drept la sporul de fidelitate şi respectiv de suprasolicitare neuropsihică.

în lipsa unor asemenea dispoziţii, aplicarea art. 45 din CCM nu este posibilă, întrucât, acest contract cadru prevede, pentru bugetari, existenţa unor legi speciale de salarizare, care să reglementeze drepturile solicitate.

în acelaşi sens a fost reglementată salarizarea şi prin art. 157 C. muncii, care prevede în alin. 2 că sistemul de salarizare pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice, finanţate integral sau majoritar de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Dispoziţiile art. 151 din O G. nr. 21/2007 astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 353/2007 intră în vigoare abia la data de 01 septembrie 2008, potrivit art. II din Legea nr. 353/2007, prin urmare un astfel de temei legal, care nu a fost pus în discuţie la fondul cauzei, va putea fi invocat doar pentru o perioadă ulterioară acestei date, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi fără schimbarea cauzei juridice a acţiunii în recurs.

Faţă de argumentele mai sus reţinute se constată că acţiunea reclamanţilor este lipsită de temei legal, iar sentinţa prin care a fost admisă, este netemeinică, privită prin prisma art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Recursul pârâtului va fi prin urmare admis în parte, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. şi urmează a se modifica sentinţa în parte sentinţa în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii, menţinând soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere calitatea de ordonator de credite a pârâtului. (Judecător loan Daniel Chiş)

125. Buna-credinţă în raporturile de muncă. încălcare. Consecinţe

– Codul muncii: art. 8

Prezentarea spre decontare a unui bilet de odihnă şi tratament ca individual, deşi acesta este aferent serviciilor pentru două persoane, chiar dacă nu reprezintă încălcarea unei dispoziţii din fişa postului reclamantului, reprezintă încălcarea obligaţiei de a respecta principiul bune-credinţe în desfăşurarea relaţiilor de muncă.

Obligaţia corelativă este aceea de exercitare a unui drept cu bună-credinţă, fără a fi necesară inserarea acestei obligaţii în prevederile actului, având valoare de principiu.

(Decizia nr. 2704/R din 24 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 590 din 09.03.2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul N.I.M. în contradictoriu cu intimata R.A.T., având ca obiect litigiu de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.I.M., solicitând modificarea în tot a sentinţei civile nr. 590/09.03.2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, în sensul admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ. şi a art. 312 C. pr. civ.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărările formulate, Curtea reţine următoarele:

Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.

Nu poate fi reţinută afirmaţia că sentinţa atacată ar fi nemotivată, în condiţiile în care prima instanţă a arătat, într-o manieră succintă, motivele care stau la baza soluţie1 pronunţate.

Este adevărat că prima instanţă nu a făcut referire explicită la probele produse de recurentul contestator în susţinerea poziţiei sale procesuale, însă în condiţiile în care contestatorul nu a apreciat că acest lucru ar atrage casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi deci nu a solicitat o atare casare, nu se poate modifica sentinţa pentru acest aspect decât în măsura în care instanţa de recurs ar ajunge la o altă stabilire a stării de fapt decât cea dată de instanţa fondului.

Or, în speţă, soluţia dată de prima instanţă este legală şi temeinică.

Aparent, se verifică susţinerile recurentului că unica probă incriminatoare la adresa

sa a fost desfiinţată prin retractarea înscrisului ce a servit ca mijloc de probă de către

emitent. Este vorba despre adresa nr. 5678/2008 a Agenţiei de Turism E.

Curtea constată că deşi biletul de odihnă şi tratament emis pentru perioada 19-26.07.2008 cuprinde doar numele reclamantului, se referă la acesta ca la „turistul titular”. Pe de altă parte, deşi la rubrica destinată precizării numărului de persoane este trecut „1″, se constată că s-au facturat servicii pentru cameră la preţul de 125 lei pe zi respectiv de 135 lei pe zi pentru 6 zile.

De asemenea, masa a fost facturată, tot cu specificarea numărului de 1 adult, la un preţ de 120 lei pe zi, deci un total de 960 de lei aferent întregului sejur de 8 zile.

Ca atare, totalul facturii, aferentă cazării şi mesei, a fost de 2380,57 lei.

Or, aşa cum se observă din „super oferta verii” pentru hotel, preţul pe persoană pentru cazare şi trei mese în acea perioadă era de 1190,29 lei, astfel încât înmulţind această sumă cu doi, se obţine 2380,58.

Prin urmare, nu se poate considera că inserarea numărului 1 la rubrica „adulţi” din biletul de odihnă şi tratament reprezintă atestarea de către personalul hotelului a numărului efectiv de persoane ce au beneficiat de cazare şi masă în baza biletului, fiind vorba mai degrabă despre o întocmire formală a înscrisului sub acest aspect, corectitudinea fiind urmărită doar cu privire la sumele facturate, în raport de care hotelul avea un interes.

Declaraţia martorei ce susţine că reclamantului i s-au asigurat servicii pentru o singură persoană nu poate fi reţinută întrucât martora nu are calitatea de angajată a hotelului pentru a atesta cele afirmate potrivit constatărilor cu propriile simţuri. Fiind director economic la E. a prezentat o serie de cunoştinţe cu caracter general legate de modul de funcţionare a sistemului hotelier din ţară.

Suprapunerea exactă între preţul plătit pentru masă de reclamant şi dublul ofertei de preţuri întemeiază convingerea instanţei că în fapt, biletul de odihnă şi tratament a fost pentru două persoane.

Modificarea poziţiei exprimate de agenţia de turism, care iniţial, a confirmat presupunerea acesteia că biletul era aferent serviciilor pentru două persoane, iar ulterior, a infirmat prima teorie, susţinând-o pe cea contrară, este grăitoare pentru credibilitate a acestei mărturii Agenţia nu a furnizat o explicaţie pentru inadvertenţa dintre prima şi a doua teorie pe care au susţinut-o.

Nu se poate reţine neachitarea de sarcina probei de către angajator, aşa cum susţine recurentul reclamant, dat fiind că pârâta a adus în sprijinul poziţiei sale procesuale înscrisuri, anume, oferta de servicii emisă de agenţia de turism, biletul de odihnă şi tratament şi factura, coroborând datele cuprinse acolo pentru a concluziona în sensul săvârşirii unei abateri disciplinare.

Fapta reclamantului întruneşte elementele unei abateri disciplinare.

Chiar dacă aceasta nu reprezintă încălcarea unei dispoziţii punctuale din fişa postului reclamantului, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, reprezintă încălcarea obligaţiei mai generale de a respecta principiul bunei credinţe în desfăşurarea relaţiilor de muncă, obligaţie instituită prin art. 8 C. muncii.

Nu se poate reţine că din prevederile art. 12 din actul adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului se nasc doar drepturi în favoarea acestuia, fiind evident, faţă de textul de lege mai sus menţionat, că obligaţia corelativă, chiar dacă nu în mod explicit, este de exercitare a acestui drept cu bună credinţă, fără a fi necesară inserarea acestei obligaţii în prevederile actului, întrucât această obligaţie este generală şi cu valoare de principiu în ce priveşte toate raporturile juridice stabilite între angajat şi angajator în legătură cu desfăşurarea muncii.

Apare deci ca suficientă trimiterea făcută în cuprinsul deciziei de sancţionare la prevederile art. 12 din actul adiţional nr. 1/08.02.2008 la contractul individual de muncă nr. 3366/197/2000 şi la cele ale art. 39 alin. 2 lit. c) C. muncii.

Latura subiectivă a faptei rezultă din însăşi materialitatea acesteia şi din atitudinea pe care reclamantul a manifestat-o ulterior, persistând în negarea împrejurărilor dovedite.

Văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 raportat la art. 3041 şi art. 312 alin. 1 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

126. Cadru didactic. Decontare transport. Decontarea cheltuielilor de deplasare cu autoturismul personal doar pentru porţiunea de drum pe care nu există transport în comun. Nelegalitate

– Legea nr. 128/1997: art. 104 alin. 3

în cazul în care pe o porţiune de drum există transport în comun – respectiv pe aceea dintre localitate de domiciliu şi o localitate de pe traseu, iar pe o alta – de la această din urmă localitate şi până la sediul unităţii de învăţământ acest transport nu există, nu se poate accepta ca decontarea să se facă doar pentru porţiunea de drum pe care nu există transportul în comun. Aceasta întrucât astfel, persoana respectivă ar fi nevoită să-şi lase autoturismul în localitatea de pe traseu în permanenţă, fiind deci în imposibilitatea de a-şi utiliza autoturismul proprietate personală în localitatea de domiciliu sau, cu alte cuvinte, în afara scopului deplasării la unitatea de învăţământ, ceea ce nu poate fi admis.

(Decizia nr. 1188/R din 12 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 13.02.2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Sindicatul Liber din învăţământ Maramureş în contradictoriu cu pârâţii: Şcoala Remetea Chioarului, Consiliul local Remetea Chioarului, Primarul comunei Remetea Chioarului şi în consecinţă:

Pârâţii au fost obligaţi să acorde cadrului didactic C.M.D. contravaloarea cheltuielilor de transport la şi de la locul de muncă pe ruta: Baia Mare – Berchezoaia dus-întors pe perioada: octombrie 2007 – iunie 2008, suma de 445,4 lei, actualizată la data plăţii cu indicele de inflaţie.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Şcoala cu Clasele l-VIII Remetea Chioarului, solicitând admiterea recursului, modificarea soluţiei în sensul admiterii în parte a acţiunii cu consecinţa diminuării sumei solicitate cu 256,5 lei.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 104 alin. 3 din Legea nr. 128/1997 personalului didactic din unităţile de învăţământ de stat, care nu dispune de şi căruia nu i se poate oferi o locuinţă corespunzătoare în localitatea unde are postul, i se vor deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun, din localitatea de reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă în localitatea de reşedinţă.

Acelaşi text legal prevede că în cazul în care nu există mijloace de transport în comun între localitatea de reşedinţă şi sediul unităţii de învăţământ, urmează a i se deconta contravaloarea a 7,5 I benzină Premium la 100 km parcurşi, dacă transportul se face cu autoturismul proprietate personală. în cazul în care există mijloc de transport în comun, dar personalul didactic preferă să circule cu autoturismul proprietate personală, urmează a se deconta contravaloarea abonamentului lunar pe respectivul mijloc de transport în comun.

După raţionamentul recurentei s-ar impune ca reclamantei să i se deconteze doar abonamentul pe ruta Baia Mare – Berchez, deoarece există rută de transport în comun, iar pentru distanţa Berchez – Berchezoaia s-ar putea deconta contravaloarea 7,5 I benzină Premium /100 km parcurşi.

Dacă s-ar accepta acest raţionament atunci ar însemna ca reclamanta să lase autoturismul proprietate personală în Berchez tot timpul iar pe ruta Baia Mare -Berchez să circule cu transportul în comun. Or, în acest fel reclamanta ar fi privată de autoturismul său în localitatea de domiciliu Baia Mare.

Prin urmare reclamantei i se cuvine decontarea contravalorii a 7,5 I benzină Premium la 100 km parcurşi, dat fiind că transportul pe ruta Berchez – Berchezoaia se poate face doar cu autoturismul proprietate personală, fiind astfel lipsit de relevanţă că pe ruta Baia Mare – Berchez există transport în comun cât timp reclamanta este nevoită să vină cu autoturismul său din Baia Mare, dat fiind că nu poate să îl lase în Berchez pentru a circula cu autoturismul doar pe ruta Berchez – Berchezoaia.

Pentru considerentele expuse anterior. Curtea de Apel în temeiul art. 312 alin. 3 C. pr. civ., va respinge ca recursul declarat de pârâta Şcoala cu Clasele l-VIII Remetea Chioarului împotriva sentinţei civile nr. 136 din 13 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Maramureş, pe care o va menţine în totul. (Judecător loan Daniel Chiş)

127. Cadru didactic. Muncă suplimentară. Retribuire.Lege specială

– Legea nr. 128/1997: art. 51 alin. 8-9

în condiţiile în care legea specială conţine dispoziţii exprese privind modul de plată al orelor prestate de reclamant peste norma didactică, este greşit a se reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 120 din Codul muncii referitoare la plata orelor suplimentare.

în cazul cadrelor didactice, posturile didactice vacante sau temporar vacante pot fi suplinite, prin cumul sau prin plata cu ora, de către personalul didactic existent, încadrat cu norma maximă.

(Decizia nr. 1369/R din 28 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 180 din 02.02.2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis cererea precizată formulată de reclamantul S.l. împotriva pârâtului Colegiul Naţional,.Simion Bărnuţiu” şi în consecinţă a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 22.598 lei reprezentând: 12.578 lei contravaloarea a 397 ore suplimentare; 7190 lei contravaloarea a 204 ore suplimentare efectuate la grupele de excelenţă; 204 lei contravaloarea a 4 zile lucrate în zile libere în comisiile de supraveghere şi 2626 lei reprezentând zile lucrate cu ocazia corectării lucrărilor în comisii.

Aceste sume au fost reactualizate în funcţie de rata inflaţiei de la data scadenţei până la data plăţii efective.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Colegiul Naţional „Simion Bărnuţiu”, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună respingerea cererii formulate de reclamant ca nefondată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate (care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), Curtea de Apel apreciază că recursul este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente.

Art. 1 alin. 2 C. muncii prevede în mod expres că prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

Conform art. 146 din Legea nr. 128/1997 privind statutul cadrelor didactice „în măsura în care prezentul statut nu dispune altfel, personalului didactic i se aplica celelalte dispoziţii din legislaţia muncii”.

Drept urmare, Codul muncii se aplică raporturilor de muncă ale personalului didactic numai în măsura în care Legea nr. 128/1997 nu prevede altfel.

Art. 51 alin. 8 din Legea nr. 128/1997 prevede că „personalul didactic poate fi salarizat şi prin plata cu ora sau prin cumul, conform prevederilor art. 49 alin. 1. Calculul pentru plata cu ora sau prin cumul se face la norma didactica prevăzută la art. 43. Drepturile salariale provenite din cumul sau din plata cu ora, drepturile băneşti cuvenite pentru invenţii şi inovaţii, activităţi productive sau de alta natura, desfăşurate în interesul învăţământului, se defalca, în vederea impunerii, pe lunile la care se referă, şi se impozitează distinct pentru fiecare activitate, separat de celelalte venituri”, iar alin.

9 că „posturile didactice vacante sau temporar vacante pot fi suplinite, prin cumul sau prin plata cu ora, de către personalul didactic existent, încadrat cu norma maxima, de către cadrele didactice pensionate, precum şi de specialişti din alte sectoare de activitate, în condiţiile prezentei legi”.

în consecinţă, în condiţiile în care legea specială conţine dispoziţii exprese privind modul de plată al orelor prestate de reclamant peste norma didactică, Curtea apreciază că în mod greşit a reţinut tribunalul incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 120 C. muncii referitoare la plata orelor suplimentare.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că aplicând direct Codul muncii pentru acordarea drepturilor solicitate de reclamant, prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. fiind întemeiat.

în consecinţă, reţinând şi faptul că drepturile salariale solicitate de reclamant i-au fost achitate acestuia conform dispoziţiilor Legii nr. 128/1997, în temeiul prevederilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se va admite recursul declarat de pârâtul Colegiul Naţional „Simion Bărnuţiu” împotriva sentinţei civile nr. 180 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Sălaj care va fi modificată în sensul că se va respinge ca nefondată acţiunea reclamantului S.l. (Judecător Laura Dima)

128. Cadru didactic. Salarizarea personalului de îndrumare şi control din inspectoratele şcolare judeţene

– Legea nr. 128/1997

Atâta timp cât reclamanta este titulara funcţiei didactice de educatoare şi a ocupat prin concurs funcţia de inspector şcolar de specialitate pentru învăţământul preşcolar, nivelul salariului de bază al acesteia se stabileşte la nivelul maxim al salariului de bază al funcţiei didactice de educator, la care se adaugă indemnizaţia de conducere, nefiind îndreptăţită să beneficieze de un salariu de bază aferent funcţiei didactice de profesor, chiar dacă a absolvit cu examen de licenţă o instituţie de învăţământ superior, în lipsa ocupării prin concurs a funcţiei didactice de profesor.

(Decizia nr. 1995/R din 16 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 242 din 21 mai 209 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta B.R., împotriva pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud, prin care reclamanta, inspector şcolar de specialitate pentru învăţământul preşcolar şi alternative educaţionale, solicita stabilirea drepturilor sale salariale raportat la funcţia şi gradul didactic de profesor, având în vedere faptul că este absolventă de studii universitare -nivel licenţă.

împotriva acestei sentinţe, reclamanta B.R. a declarat recurs în termen legal solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii formulată de reclamantă.

Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Prin dispoziţia nr. 560/02.11.2005 emisă de Inspectoratul Şcolar Bistriţa Năsăud, reclamanta B.R., educatoare titulară la Grădiniţa cu program prelungit nr. 4 „Raza de soare” Bistriţa a fost numită, prin detaşare în interesul învăţământului, în funcţia de inspector şcolar de specialitate pentru învăţământul preşcolar şi alternative educaţionale în învăţământul preşcolar, începând cu 01.09.2005 şi până la ocuparea acestui post prin concurs.

Ulterior, prin dispoziţia nr. 564/20.12.2006 emisă de pârât, reclamanta educatoare titulară la Grădiniţa cu program prelungit nr. 11 „Căsuţa cu poveşti” Bistriţa a fost numită în funcţia de inspector şcolar de specialitate pentru învăţământul preşcolar şi alternative educaţionale în învăţământul preşcolar începând cu 03.01.2007, cu rezervarea postului pe care este titulară.

Conform diplomei de licenţă nr. 1643/01.10.2007 eliberată de Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, reclamanta a absolvit Facultatea de litere, în sesiunea iunie 2006, fiind licenţiată în domeniul filologie şi specialitatea limba şi literatura română -etnologie.

Reclamanta B.R. este titulara unui post de educatoare la Grădiniţa cu program prelungit nr. 11 „Căsuţa cu poveşti” Bistriţa, aşa cum rezultă şi din menţiunile înregistrate în carnetul de muncă al acesteia.

Capitolul I secţiunea 1 şi secţiunea 2 din Legea nr. 128/1997 reglementează funcţiile didactice şi didactice auxiliare, precum şi, condiţiile pentru ocuparea acestora. Condiţiile de studii pentru ocuparea funcţiilor didactice sunt cele reglementate de art. 7 din acelaşi act normativ, respectiv lit. a) pentru funcţia de educator/educatoare în învăţământul preşcolar – absolvirea cu examen de diplomă a liceului pedagogic sau a unei şcoli echivalente, ori absolvirea cu diplomă de licenţă sau de absolvire urmată de un curs în domeniu psihopedagogie şi metodic specific, precum şi lit. d) pentru funcţia de profesor în învăţământul gimnazial şi în învăţământul profesional – absolvirea cu examen de licenţă ori examen de absolvire, a unei instituţii de învăţământ superior sau a unui colegiu pedagogic, de profilul postului sau absolvirea cu diplomă a cursurilor postuniversitare cu durata de cel puţin 1 an şi jumătate, aprobate în acest scop de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării – studii aprofundate, studii academice postuniversitare de specialitate, în profilul postului, precum şi, îndeplinirea condiţiei cerute de art. 68 din Legea învăţământului nr. 84/1995 republicată.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta este cadru didactic titular pe postul de educatoare la Grădiniţa cu program prelungit „Căsuţa cu poveşti” Bistriţa, chiar dacă a absolvit cu examen de licenţă Facultatea de filologie din cadrul UBB Cluj, pretenţiile privind salarizarea acesteia la nivelul unui profesor sunt neîntemeiate deoarece reclamanta nu este titulara vreunei funcţii didactice de profesor în învăţământul gimnazial, ocupat prin concurs potrivit art. 9 din acelaşi act normativ.

Este adevărat că art. 26 din Legea nr. 128/1997 stabileşte că funcţiile de îndrumare şi control din învăţământul preuniversitar la inspectoratele şcolare se ocupă prin concurs de către personalul didactic titular în învăţământ, cu diploma de licenţă sau echivalentă considerent pentru care reclamanta, în calitate de educatoare titulară şi absolventă, cu diplomă de licenţă, a îndeplinit condiţiile de studii, pentru ocuparea prin concurs a funcţiei de inspector şcolar de specialitate pentru învăţământul preşcolar şi alternative educaţionale în învăţământul preşcolar însă pârâtul i-a rezervat postul de educatoare, pe care este titulară.

Conform art. 49 alin. 1 din Legea nr. 128/1997, salarizarea personalului didactic de predare din învăţământul preuniversitar se stabileşte diferenţiat, în raport cu: a) funcţia şi norma didactică îndeplinită; b) obiectul studiilor cerute pentru ocuparea funcţiei didactice, potrivit art. 7; c) gradul didactic; d) titlul ştiinţific; e) vechimea recunoscută în învăţământ; f) calitatea activităţii instructiv-educative; g) locul şi condiţiile specifice în care se desfăşoară activitatea.

De asemenea, art. 51 alin. 1 lit. a) din acelaşi act normativ prevede că nivelul salariului de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspectoratele judeţene se stabileşte la nivelul maxim al salariului de bază al funcţiei didactice -educator, învăţător, profesor gradul I cu vechime de peste 40 ani, la care se adaugă o indemnizaţie de conducere de până la 10-30% pentru inspectorul şcolar principal de specialitate şi inspectorul şcolar.

Din interpretarea acestor texte legale rezultă cu evidenţă că salarizarea personalului didactic de predare din învăţământul preuniversitar se stabileşte diferenţiat în raport de criteriile menţionate la art. 7 din Legea nr. 128/1997 printre care, funcţia didactică îndeplinită şi nivelul studiilor cerute pentru ocuparea funcţiei didactice, iar nivelul de salarizare de bază al personalului de conducere, îndrumare şl control din inspectoratele şcolare judeţene se stabileşte la nivelul maxim al salariului de bază ai funcţiei didactice: educator, învăţător, profesor gradul I cu o vechime de peste 40 de ani, la care se adaugă indemnizaţia de conducere.

Atâta timp cât reclamanta este titulara funcţiei didactice de educatoare şi a ocupat prin concurs funcţia de inspector şcolar de specialitate pentru învăţământul preşcolar, nivelul salariului de bază al acesteia se stabileşte la nivelul maxim al salariului de bază al funcţiei didactice de educator la care se adaugă indemnizaţia de conducere nefiind îndreptăţită să beneficieze de un salariu de bază aferent funcţiei didactice de profesor, chiar dacă a absolvit cu examen de licenţă o instituţie de învăţământ superior, în lipsa ocupării prin concurs a funcţiei didactice de profesor.

Critica reclamantei recurente referitoare la faptul că este discriminată de pârâtul angajator nu poate fi primită deoarece aceasta nu a dovedit existenţa discriminării.

Decizia nr. 339/26.05.2009 emisă de pârât prin care, începând cu 01.09.009, reclamanta s-a pretransferat la cerere pe postul de profesor logoped, cu limba de predare română, de la Grădiniţa cu program prelungit „Căsuţa cu poveşti” Bistriţa, la nivelul, de învăţământ Cabinete Logopedice Şcolare, mediu urban, nu poate fi analizată de Curte raportat la pretenţiile reclamantei din cererea de chemare în judecată deoarece înscrisul atestă o stare de fapt ulterioară pronunţării hotărârii de către prima instanţă şi este neconcludentă pentru soluţionarea recursului.

Pentru aceste considerente Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat şi, în consecinţă, va menţine hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Anca-Adriana Pop)

129. Cadre didactice. Decontarea cheltuielilor de transport. Condiţii şi procedură

– Legea nr. 128/1997, art. 104

Transportul al cărui decont este legal este acela între două localităţi: cea de reşedinţă şi cea a locului de muncă, iar nu acela între locuinţă şi locul de muncă.

Plata echivalentă costurilor de transport se efectuează de către autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia se află unitatea de învăţământ la care îşi desfăşoară activitatea cadrul didactic, la cererea celor interesaţi. Decontarea se face prin depunerea la sfârşitul fiecărei luni de activitate a documentelor justificative eliberate de unitatea de învăţământ, care certifică efectuarea transportului cu autoturismul proprietate personală.

Prin urmare, este necesară formularea în fiecare lună a câte unei cereri către unitatea de învăţământ, iar aceasta trebuia la rândul său, prin consiliul de administraţie, să propună, tot lunar, spre aprobare consiliului local drepturile băneşti aferente personalului didactic care solicită cheltuieli de deplasare.

(Decizia nr. 1170/R din 12 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 976 din 27.08.2008, pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Sindicatul Liber din învăţământ Maramureş în numele membrilor de sindicat şi în consecinţă:

Pârâţii 1, 4 şi 5 au fost obligaţi să plătească membrilor de sindicat cheltuielile de transport prevăzute de art. 104 al. 3 din Legea nr. 128/1997, la valoarea actualizată în funcţie de rata inflaţiei la data efectuării plăţii.

S-a respins capătul de cerere privind acordarea acestor drepturi băneşti şi pentru viitor.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Oraşului Tăuţii Măgherăuş, solicitând casarea sentinţei, rejudecarea pe fond a cauzei cu respingerea acţiunii.

Examinând hotărârea atacată in raport de motivele invocate, Curtea de Apei urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 104 alin. 3 din Legea nr. 128/1997 personalului didactic din unităţile de învăţământ de stat, care nu dispune de locuinţă şi căruia nu i se poate oferi o locuinţă corespunzătoare în localitatea unde are postul, i se vor deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun, din localitatea de reşedinţă la locul de muncă şi de ia locul de muncă în localitatea de reşedinţă.

Din acest text reiese că transportul trebuie să se facă între două localităţi căci altfel s-ar fi referit la transportul între locuinţă şi locul de muncă iar nu între localitate şi locul de muncă.

Acelaşi text prevede că plata echivalentă costurilor de transport se va efectua de către autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia se află unitatea de învăţământ la care îşi desfăşoară activitatea cadrul didactic, în urma solicitărilor adresate autorităţilor administraţiei publice locale.

Decontarea se face prin depunerea la sfârşitul fiecărei luni de activitate a documentelor justificative eliberate de unitatea de învăţământ, care certifică efectuarea transportului cu autoturismul proprietate personală.

Potrivit art. 104 alin. 31 din Legea nr. 128/1997 consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ propune, lunar, spre aprobare consiliului local drepturile băneşti aferente personalului didactic care solicită cheltuieli de deplasare.

Prin urmare, reclamanţii trebuiau să formuleze în fiecare lună o cerere către unitatea de învăţământ iar aceasta trebuia la rândul său, prin consiliul de administraţie,

să propună, tot lunar, spre aprobare consiliului local drepturile băneşti aferente personalului didactic care solicită cheltuieli de deplasare.

Prin urmare drepturile care se cuvin trebuie solicitate lunar, în conformitate cu procedura descrisă anterior, pe baza solicitărilor adresate de către reclamanţi.

Or, dacă reclamanţii nu au formulat solicitările către unitatea de învăţământ iar aceasta nu le-a transmis consiliului local şi nici nu au fost formulate lunar, cum prevede acest text, reiese că pentru acea perioadă nu li se pot achita drepturile deoarece nu a fost respectată nici procedura, în sensul depunerii cererii, şi nici intervalul de timp la care trebuie formulată aceasta, adică lunar.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Oraşului Tăuţii Măgherăuş împotriva sentinţei civile nr. 976 din 27.08.2008 a Tribunalului Cluj, pe care o va modifica în parte în sensul că va respinge ca nefondată acţiunea reclamanţilor reprezentaţi prin Sindicatul Liber din învăţământ Maramureş. (Judecător loan Daniel Chiş)

130. Clauză individuală în contract individual de muncă. >Obligativitate. Eroare materială indiferentă. Consecinţe

Trimiterea la dispoziţiile contractului colectiv de muncă, făcută în finalul contractului individual de muncă al reclamantului şi însuşită de ambele părţi semnatare, are cel puţin semnificaţia unei clauze individuale la contractul individual de muncă, obligatorie pentru părţi, chiar dacă nu există vreun act adiţional prin care să se fi convenit expres prelungirea efectelor contractului colectiv de muncă.

Nu se poate reţine consecinţa nevalabilităţii clauzei menţionate din pricina erorii materiale. Din punctul de vedere al recurentei poate exista o atare eroare, dar în condiţiile în care a fost inserată în cuprinsul unui act bilateral, se produc efectele juridice aferente clauzei, recurenta urmând a suporta consecinţele erorii pe care a comis-o. Pentru a fi aptă a determina nulitatea actului în discuţie, trebuie ca eroarea să fie una obstacol (purtând asupra naturii actului ce se înclxeie sau asupra identităţii obiectului) sau una viciu de consimţământ (purtând asupra calităţilor substanţiale ale obiectului sau asupra identităţii cocontractantului), ceea ce nu este cazul în speţă. Eroarea recurentei este una indiferentă din punct de vedere juridic, neavând nici o influenţă asupra validităţii actului juridic încheiat.

(Decizia nr. 2417/R din 10 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 596 din 09.03.2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.R.F. în contradictoriu cu pârâta SC B.S. SA Cluj şi în consecinţă a fost obligată pârâta la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu aferentă anului 2008.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC B.S. SA, solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate. Curtea reţine următoarele:

Esenţial pentru soluţionarea acestuia este a se stabili dacă contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a supravieţuit ulterior ultimei prelungiri explicite a acestuia.

Curtea apreciază că dispoziţiile din acest contract au supravieţuit, cel puţin în raporturile dintre reclamant şi pârâtă, datorită faptului că în contractul individual de muncă încheiat între aceştia la data de 08.02.2008 se face menţiunea că „acest contract individual de muncă se completează cu dispoziţiile contractului colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivelul angajatorului, înregistrat sub nr. 22027/25.06.2004. Prin urmare, chiar dacă nu există vreun act adiţional ulterior celui din 03.06.2005, prin care să se fi convenit expres prelungirea efectelor contractului colectiv de muncă înregistrat sub nr. 22027/25.06.2004, între părţile litigiului s-a convenit expres/s verbis că se vor aplica aceste dispoziţii, deci implicit şi cele privind acordarea primei de concediu.

Apare deci ca obligatorie acordarea acestei prime de către angajator, dacă nu în baza unui contract colectiv de muncă formal prelungit, în baza convenţiei individuale încheiate cu reclamantul. Trimiterea la dispoziţiile contractului colectiv de muncă, făcută în finalul contractului individual de muncă al reclamantului şi însuşită de ambele părţi semnatare are cel puţin semnificaţia unei clauze individuale la contractul individual de muncă, obligatorie pentru părţi, nefiind prezentă nici o situaţie de nelegalitate care să împiedice caracterul efectiv al acestei stipulaţii.

Nu se poate reţine consecinţa propusă de intimată, aceea a nevalabilităţii clauzei menţionate din pricina erorii materiale, cum califică aceasta inserarea acestei trimiteri în contractului individual de muncă al reclamantului. Din punctul de vedere al părţii (al recurentei pârâte) poate exista o atare eroare, dar în condiţiile în care a fost inserată în cuprinsul unui act bilateral, se produc efectele juridice aferente clauzei, recurenta urmând a suporta consecinţele erorii pe care a comis-o. Pentru a fi aptă a determina nulitatea actului în discuţie, trebuie ca eroarea să fie una obstacol (purtând asupra naturii actului ce se încheie sau asupra identităţii obiectului) sau una viciu de consimţământ (purtând asupra calităţilor substanţiale ale obiectului sau asupra identităţii cocontractantului), ceea ce nu este cazul în speţă. Eroarea recurentei este una indiferentă din punct de vedere juridic, neavând nici o influenţă asupra validităţii actului juridic încheiat. în acest sens se reţin prevederile art. 953 şi 954 C. civ.

Faţă de aceste considerente şi de prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

131. Completarea deciziei de sancţionare în faza de judecată. Inadmisibilitate. Ne clarificarea stării de fapt de către angajator. Consecinţe. Sarcina probei în litigiile de muncă

– Codul muncii: art. 287

Este inadmisibil a se completa decizia de sancţionare în faza de judecată a contestaţiei formulate împotriva ei, prin susţinerile din înscrisurile de puse în instanţă.

Pe de altă parte, raportat la cele două abateri de la disciplina muncii reţinute prin decizia contestată, Curtea constată că angajatorul, deşi deţinea mijloacele necesare, nu a lămurit împrejurările de fapt pentru a se putea concluziona fără dubii în sensul constatării încălcării disciplinei muncii de către reclamantă. Ca atare, se poate concluziona că angajatorul nu a probat starea de fapt care să permită angajarea răspunderii contestatoarei.

(Decizia nr. 2724/R din 24 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 21.05.2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea T.D.C. în contradictoriu cu intimata S.N.T.F., având ca obiect un litigiu de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T.D.C., cu motivarea că nu au existat motive obiective de suspendare, parţiale sau totale, a vânzării legitimaţiilor de călători, în sensul că nu s-a produs calamităţi în staţie şi nu au existat defecţiuni al sistemului electronic sau dispoziţii ale SNTFC C.F.R. Călători SA.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Recursul este fondat şi urmează a fi admis ca atare.

Esenţial în soluţionarea speţei este stabilirea, în primul rând, a obligaţiilor de serviciu pe care reclamanta le avea raportat la situaţia creată.

Prin decizia nr. 402/C/127/19.02.2009, reclamanta a fost sancţionată disciplinar pentru neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu în cazul defectării sistemului de emitere electronică a legitimaţiilor de călătorie, în sensul că nu a anunţat Help Desk despre defectare, nu a luat măsurile operative necesare, nu a solicitat dispoziţie de la OCESEE şi nu a avizat personalul din tren.

Prin indicarea dispoziţiilor interne încălcate, se face trimitere la două tipuri de obligaţii: unul, privind măsurile de luat în cazul suspendării, din motive obiective, a vânzării legitimaţiilor de călătorie într-o staţie, calamităţile produse în staţie, un accident suferit de casier sau imposibilitatea emiterii legitimaţiilor de călătorie datorită unor defecţiuni la sistemul electronic de emitere a legitimaţiilor de călătorie sau unor dispoziţii ale SNTFC C.F.R. Călători SA. or, nu s-a probat existenţa unei asemenea situaţii.

Cel de-al doilea tip de obligaţii la care face trimitere angajatorul prin decizia de sancţionare este că toţi utilizatorii sistemului xSell, atunci când constată că în funcţionarea sistemului apar erori să avizeze imediat telefonic Help Desk-ul central şi să consemneze evenimentul produs în registrul special al postului.

Consecutiv, se detaliază condiţiile emiterii biletului manual.

Trebuie subliniat că, deşi în decizia de sancţionare, angajatorul nu face nici o trimitere la obligaţiile privind emiterea biletului manual (nici prin reţinerea descriptivă a abaterii şi nici prin trimiterea la prevederile regulamentelor interne încălcate), în întâmpinările depuse în cele două faze ale procesului, face ample consideraţii privind încălcarea acestei obligaţii.

Or, este inadmisibil a se completa decizia de sancţionare în faza de judecată a contestaţie formulate împotriva ei.

Cu privire la cea de a doua faptă, cea privind neanunţarea Help Desk-ului despre defectare, reclamanta a circumstanţiat că nu a fost vorba despre vreo defectare a sistemului, ci a apărut doar un mesaj pe care la momentul respectiv l-a descifrat ca fiind aferent începutului perioadei de salvare a datelor.

Deşi intimata susţine că nu putea fi vorba despre perioada de salvare a datelor, această afirmaţie a intimatei este incertă, având în vedere anunţul destinat călătorilor care face referire la pauza pentru salvarea datelor ca fiind situată în intervalul orar 2.30-3.15, când nu se emit legitimaţii de călătorie. Deşi contestatoarea a notat în registrul postului în extenso mesajul afişat de calculator, angajatorul nu a procedat la descifrarea acestuia prin angajaţii săi specializaţi în domeniu, deşi este elementar că deţine licenţa programului folosit şi este deci în posesia clarificărilor necesare.

Ca atare, se poate concluziona că angajatorul nu a probat (deşi îi revine această sarcină conform art. 287 C. muncii) starea de fapt care să permită angajarea răspunderii contestatoarei.

Raportat la prevederile art. 312 alin. 1 şi art. 304 pct. 9 C. pr. civ., urmează a fi admis recursul formulat şi în consecinţă, modificată sentinţa atacată în sensul anulării deciziei de sancţionare nr. 402/C/127/10.02.2009 emisă de intimată, fiind totodată obligată intimata la restituirea către contestatoare a sumelor reţinute în baza acestei sentinţe, conform principiului „restitutio în integrum” (tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit). (Judecător Ioana Tripon)

132. Concediere disciplinară. Nulitate

– Codul muncii: art. 268 alin. 2

Nu este suficientă, pentru a îndeplini condiţia prevăzută art. 268 alin. 2 lit. b), c) şi f) din Codul muncii, indicarea doar generică a faptului că salariatul a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Condiţia precizării concrete a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, a fost stabilită ca o garanţie a posibilităţii verificării legalităţii deciziei de sancţionare de către instanţa de judecată şi pentru a echilibra raportul dintre angajator şi angajat, având în vedere că doar primul are posibilitatea emiterii unilaterale a deciziei de sancţionare.

(Decizia nr. 2477/R din 13 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1469 din 15 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a respins contestaţia precizată formulată de reclamantul P.C., împotriva Deciziei de concediere nr. 382 din 27.02.2009 emisă de intimata SC N.R. SRL.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 268 alin. 2 lit. b), c) şi f) din Codul muncii decizia de sancţionare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii absolute, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. 3, nu a fost efectuată cercetarea; instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Din lectura deciziei atacate reiese că aceasta nu menţionează prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat ci doar indică în mod generic că reclamantul a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Or această indicare generică nu este suficientă pentru a îndeplini condiţia prevăzută de textul legal anterior citat.

Condiţia precizării concrete a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat a fost stabilită ca o garanţie a posibilităţii verificării legalităţii deciziei de sancţionare de către instanţa de judecată şi pentru a echilibra raportul dintre angajator şi angajat având în vedere că doar primul are posibilitatea emiterii unilaterale a deciziei de sancţionare.

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a încălcat prin acţiunile sale şi faptele comise prevederile art. 1 alin. 3 lit. a), art. 8 alin. 3 lit. f), i) şi j) şi art. 9 lit. c) şi x) din Regulamentul Intern al societăţii intimate.

Instanţa a reţinut aceasta din chiar Regulamentul Intern al societăţii intimate depus la dosarul de fond, şi reţine filele 15-31 unde se află acesta, dar curtea constată că o indicare ulterioară nu acoperă nulitatea, dat fiind că menţionarea prevederilor încălcate trebuie să se facă în chiar decizia de sancţionare, condiţie prevăzută expres de art. 268 alin. 2 lit. b) din Codul muncii.

De asemenea decizia atacată nu cuprinde nici o menţiune privind motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. 3, nu a fost efectuată cercetarea şi nici instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de reclamantul P.C.A. împotriva sentinţei civile nr. 1469 din 15 iunie 2009 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 1225/84/2009, pe care o va modifica, în sensul că va admite acţiunea precizată formulată de reclamantul P.C.A. în contradictoriu cu pârâta SC N.R. SRL şi, în consecinţă va constată nulitatea absolută a deciziei de sancţionare nr. 382/27.02.2009 emisă de SC N.R. SRL, iar în temeiul art. 78 din Codul muncii va dispune repunerea reclamantului în situaţia anterioară emiterii acestei Decizii, prin reîncadrarea acestuia pe postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă şi va obliga pârâta să-i plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite acestuia pe perioada cuprinsă între data desfacerii contractului de muncă şi până la reîncadrarea efectivă, cu dobânda legală aferentă, de la scadenţa sumelor, până la data achitării efective. (Judecător loan Daniel Chiş)

133. Concediere. Desfiinţarea postului prin reorganizarea angajatorului. Condiţii. Reintegrarea salariatului

– Codul muncii: art. 78 alin. 2, art. 287

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când postul este suprimat din structura angajatorului, are o cauză reală, când prezintă un caracter obiectiv, respectiv este impus de dificultăţi economice sau de transformări tehnologice şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Motivele restructurării trebuie dovedite în temeiul art. 287 din Codul muncii, de către angajator, iar simpla afirmaţie că societatea îşi reorganizează activitatea potrivit intereselor sale economice, nu este de natură să imprime o cauză reală şi serioasă.

Art. 78 alin. 2 din Codul muncii prevede în mod imperativ că la solicitarea salariatului. instanţa care a dispus anularea concedierii, va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. în consecinţă, în condiţiile în care s-a solicitat, instanţa era obligată să dispună reintegrarea, iar angajatorul nu poate să-şi invoce în apărare propria sa culpă determinată de desfiinţarea nelegală a postului reclamantei.

(Decizia nr. 471/R din data de 3 martie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2589 din 3 noiembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2064/84/2008 al Tribunalului Sălaj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta V.A. şi, în consecinţă a fost anulată decizia nr. 53/25.07.2008 emisă de intimata SC A.M. SA Zalău; s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia avută anterior emiterii deciziei anulate; a fost obligată intimata SC A.M. SA Zalău să plătească reclamantei drepturile salariale începând cu data de 25.07.2008 şi până la reîncadrarea în muncă, precum şi faptul că s-a constată că intimata a săvârşit fapta de pe temei de naţionalitate.

S-au respins capetele de cerere pentru plata despăgubirilor privind diferenţa dintre indemnizaţia de concediu medical, indemnizaţie şomaj şi drepturile salariale cuvenite, tichete de masă, plata a două salarii ca urmare a concedierii şi daune morale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta V.A. prin care solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii în întregime a acţiunii.

împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi societatea SC A.M. SA Zalău solicitând admiterea recursului, să se judece în fond cauza şi să se modifice hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii tuturor capetelor de cerere ale contestaţiei formulată de reclamantă, considerându-se sentinţa netemeinică şi nelegală.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

Se va analiza prioritar recursul declarat de pârâta SC A.M. SA întrucât se formulează critici referitoare la capătul principal din acţiunea reclamantei, respectiv anularea deciziei de concediere.

în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, desfiinţarea locului de muncă este efectivă când postul este suprimat din structura angajatorului, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv, respectiv este impus de dificultăţi economice sau transformări tehnologice şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Din statele de funcţii ale societăţii aferente lunilor aprilie 2008 şi mai 2008 rezultă că din structura angajatorului au fost suprimate 2 posturi de contabil. Recurenta SC

A.M. SA, care avea sarcina probei conform art. 287 din Codul muncii, nu a dovedit însă care este motivul acestei restructurări. Singura menţiune a cauzelor concedierii reclamantei a fost înscrisă în Preavizul nr. 2429/31.03.2008 acordat acesteia, respectiv că societatea îşi reorganizează activitatea potrivit intereselor sale economice. Drept urmare, Curtea reţine că în mod judicios a reţinut prima instanţă că neavând o cauză reală şi serioasă, concedierea reclamantei nu a fost legală.

Deşi aşa cum a învederat pârâta art. 81 din Contractul colectiv de muncă unic nivel naţional pe anii 2007-2010, respectiv art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu sunt incidente în cauză întrucât se referă la ordinea de preferinţă în cazul concedierilor colective, Curtea reţine că acest motiv a fost reţinut de prima instanţă în mod subsidiar, nerespectarea art. 65 C. muncii fiind un motiv suficient pentru constatarea nelegalităţii concedierii.

Referitor la susţinerile pârâtei în legătură cu imposibilitatea reîncadrării reclamantei, Curtea reţine că art. 78 alin. 2 C. muncii prevede în mod imperativ că la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. în consecinţă, în condiţiile în care s-a solicitat instanţa era obligată să dispună reintegrarea, iar pe de altă parte recurenta SC

A.M. SA nu poate să-şi invoce în apărare propria culpă determinată de desfiinţarea nelegală a postului reclamantei.

în ceea ce priveşte discriminarea reclamantei pe motiv de naţionalitate se reţine că în cauză nu s-a dovedit că acesta este motivul pentru care a fost concediată reclamanta. Din probele administrate în cauză nu rezultă existenţa unei discriminări directe sau indirecte a reclamantei pe motiv de naţionalitate. împrejurarea că pentru anumite posturi cunoaşterea iimbii maghiare era considerată un avantaj, nu este în mod evident o probă concludentă în sensul unui tratament discriminatoriu al reclamantei, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Primul motiv din recursul reclamantei se referă la neacordarea de către prima instanţă a despăgubirilor solicitate pentru perioada 01.04.2008 – 24.07.2008 reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu medical şi salariul avut de reclamantă. Curtea constată că în mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut că nu s-a dovedit în cauză existenţa unei legături de cauzalitate între afecţiunile de care suferă reclamanta şi faptul că a fost disponibilizată.

De asemenea, corect s-a constatat de către tribunal că art. 5 alin. 2 din Legea 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă distribuirea tichetelor de masă se realizează condiţionat de prestarea efectivă a muncii.

în ceea ce priveşte daunele morale, Curtea reţine că reclamanta a invocat că prejudiciul său moral a fost determinat de faptul că nu s-a ţinut cont de ordinea de disponibilizare, de discriminare pe criterii de naţionalitate, de afirmaţiile conducerii unităţii care i-au adus atingere competenţei profesionale (respectiv că societatea îşi reorganizează activitatea potrivit intereselor sale economice), umilirea la care a fost supusă prin oferirea unui post de magaziner, condiţionarea ocupări postului de cunoaşterea limbii maghiare, organizarea de cursuri de limba maghiară.

Conform celor expuse anterior, primele două motive nu subzistă. Afirmaţia conducerii unităţii în sensul că societatea îşi reorganizează activitatea potrivit intereselor sale economice nu este de natură a o prejudicia moral pe reclamantă. De asemenea, faptul că unitatea i-a propus un alt post sau că a participat la cursuri de învăţare a limbii maghiare (aspect care nici nu a fost, de altfel dovedit) nu justifică acordarea de daune morale.

Având în vedere aceste considerente şi reţinând şi faptul că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., motivele reţinute de prima instanţă în hotărâre nefiind contradictorii, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta V.A. şi pârâta SC A.M. SA împotriva sentinţei civile nr. 2589 din 3 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj care va fi menţinută. (Judecător Laura Dima)

134. Concurs pentru titularizare. Declararea posturilor vacante. Obligaţiile inspectoratului. Neafîşarea listei posturilor. Imposibilitatea candidatului de a completa corect fişa de opţiuni. Obligare la emiterea deciziilor de repartizare pe post

– Ordinul MECT nr. 2573/2007: art. 9, art. 45

Obligativitatea verificării îndeplinirii condiţiilor de constituire a posturilor vacante, de declarare a acestora ca şi de verificare a corectitudinii înscrierilor la concurs, nu le aparţine candidaţilor; orice neconcordanţă sau neregulă în îndeplinirea condiţiilor privitoare la concurs trebuie sesizată înainte de desfăşurarea concursului.

Nu i se poate imputa reclamantei, care a susţinut examenul şi a obţinut calificativele necesare pentru repartizare ca profesor titular, că nu a completat fişa cu opţiunile sale, faptul că Inspectoratul Şcolar nu şi-a îndeplinit obligaţia de a afişa în mod corect la sediul său lista cu posturile didactice/catedrele vacante titularizabile pentru concurs.

(Decizia nr. 2145/R din 23 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 292/F din 19 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-au respins excepţiile invocate de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată şi precizată de reclamanta

O.S.E.A., împotriva pârâţilor Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud, şi Palatul Copiilor Bistriţa.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii.

Starea de fapt nu a fost contestată, reclamanta fiind profesor calificat de limba şi literatura română, încadrată ca profesor suplinitor pe catedra/postul Teatru la Palatul Copiilor Bistriţa. Ulterior comunicării de către unitatea şcolară către Inspectoratul şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud ca fiind vacantă catedra de Teatru-cenaclu literar şi cu viabilitate de 4 ani, s-a înscris la concursul naţional pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor declarate vacante/rezervate în învăţământul preuniversitar conform fişei de înscriere, fişă care a fost validată în aplicaţia computerizată.

în data de 14 iulie 2008 reclamanta s-a prezentat la proba, obţinând calificativul „admis” şi apoi a susţinut proba scrisă în conformitate cu art. 51 din aceeaşi Metodologie din data de 16 iulie 2009, în urma căruia a obţinut nota 7,00.

Potrivit art. 33 alin. 4 din Metodologia privind mişcarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar aprobată prin Ordinul MECT nr. 2573/9.11.2007 candidaţii care au obţinut la concursul naţional organizat pentru ocuparea posturilor didactice minimum media 7,00 se pot titulariza în ordinea descrescătoare a mediiior pe posturi vacante/catedre vacante, în limita numărului de posturi didactice/catedre vacante titularizabile din lista afişată pentru concurs iar potrivit alin. 5 al aceluiaşi articol, posturile didactice/catedrele vacante titularizabile pentru concurs se propun de către comisia de mobilitate a personalului didactic spre aprobare consiliului de administraţie al inspectoratului şcolar iar lista se aduce la cunoştinţă persoanelor interesate, cu cel puţin 30 de ziie înaintea desfăşurării probelor de concurs prin afişarea la inspectoratele şcolare şi la unităţile de învăţământ respective, precum şi pe internet conform prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.

Din adresa emisă de către Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud nr. 2437/30 aprilie 2009 reiese că centralizatorul valabil pentru încadrare în anul şcolar 2008-2009 a fost afişat pe internet şi nu a fost pus la dispoziţia candidaţilor prin afişarea sa efectivă, fizică, la sediul Inspectoratului Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud, afişare ce era obligatorie, potrivit art. 9 alin. 2 din Metodologia menţionată mai sus.

Este firesc să se prevadă necesitatea afişării deoarece doar după ce candidaţii vor lua la cunoştinţă de posturile didactice declarate vacante/rezervate complete/ incomplete vor putea face opţiunile pentru repartizare prevăzute de art. 35 din aceeaşi Metodologie şi respectiv contestaţiile legate de înscrierea sau neînscrierea unor posturi sau a oricăror alte chestiuni legate de aceste posturi.

Câtă vreme Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud nu şi-a îndeplinit obligaţia de a afişa la sediul său lista cu posturile didactice/catedrele vacante titularizabile pentru concurs atunci nu se poate imputa reclamantei că nu a completat fişa cu opţiunile sale.

Aceasta mai ales în condiţiile în care potrivit adresei nr. 102/22.02.2008 emisă de către Palatul Copiilor Bistriţa către Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud tocmai în vederea întocmirii de către acesta din urmă a listei cu posturile didactice/ catedrele vacante titularizabile pentru concurs, exista un post intitulat „teatru-cenaclu literar”, post avut în vedere de către reclamantă atunci când a ales şi susţinut proba practică necesară ca şi condiţie prealabilă a participării la concursul de titularizare pentru acest post şi care era strict specifică acestui post iar potrivit art. 33 alin. 1 din Metodologie, pentru ocuparea posturilor didactice vacante au dreptul să participe persoanele care îndeplinesc condiţiile de studii prevăzute de art. 7 şi art. 44 din Legea nr. 128/1997 astfel că nu se interzice unui candidat să participe şi să susţină probele de concurs, chiar dacă nu există posturi/catedre vacante titularizabile sau o listă cu aceste posturi care să fie afişată.

La repartizarea candidaţilor în ordinea descrescătoare mediilor obţinute la concurs, reclamanta a constatat că postul/catedra de la Palatul Copiilor Bistriţa nu a fost introdus în aplicaţie astfel că nu a fost repartizată, dar inexistenţa postului pe listă nu a putut fi verificată şi contestată de către reclamantă dat fiind că Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud nu şi-a îndeplinit obligaţia de afişare a listei la sediul său.

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud are o dublă culpă constând atât în neafişarea listei cu posturi cât şi în necomunicarea în timp util cu Palatul Copiilor Bistriţa a inadvertenţei postului „teatru-cenaclu literar” cu nomenclatorul, astfel ca acesta din urmă să poată retrimite varianta corectă a postului, având în vedere că adresa este emisă de Palatul Copiilor Bistriţa la data de 22.02.2008 iar concursul a avut loc la data de 16.07.2008, lista trebuind să fie afişată cu 30 de zile înainte de data concursului, deci din 22.02.2008 până în 16.06.2008 data limită a afişării au avut la dispoziţie aproape 4 luni de zile.

La fel, şi pentru Palatul Copiilor Bistriţa se poate reţine o dublă culpă constând în comunicarea greşită a denumirii postului şi apoi în recomunicarea cu întârziere a denumirii corecte, prin prisma celor aproape 4 luni de zile avute la îndemână.

Reclamantei nu i se pot aplica dispoziţiile art. 69 alin. 3 din Metodologia care se aplică candidaţilor care nu depus fişa de opţiuni, aceştia nefiind repartizaţi, dat fiind că aceasta nu a avut posibilitatea să facă opţiunile şi să depună lista cu acestea în lipsa unei liste afişate cu posturile pe baza căreia să facă aceste opţiuni şi având în vedere culpa ambilor pârâţi în ce priveşte corectarea în timp util a denumirii postului avut în vedere de reclamantă.

Apoi va obliga pârâtul Palatul Copiilor Bistriţa să încheie cu reclamanta contractul individual de muncă în baza deciziei emise de pârâtul Inspectoratul Şcolar Al Judeţului Bistriţa-Năsăud iar pârâtul Inspectoratul Şcolar Al Judeţului Bistriţa-Năsăud va fi obligat să încadreze reclamanta ca profesor titular la catedra de „teatru” la Palatul Copiilor Bistriţa.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate privind modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate de către Inspectoratul Şcolar Al Judeţului Bistriţa-Năsăud vor fi menţinute ca legale şi temeinice. (Judecător loan-Daniel Chiş)

135. Consilieri de probaţiune. Spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică

– Legea nr. 327/2006

– O.G. nr. 83/2000: art. 1 pct. 42

– Decizia nr. XXI/10.03.2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite

Instituţia consilierilor de probaţiune a fost înfiinţată în anul 2000, ulterior incidenţei art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000.

La data pronunţării deciziei nr. XXI/10.03.2008, era reglementată legislativ categoria profesională a consilierilor de probaţiune prin Legea nr. 327/2006, ceea ce denotă intenţia forului judiciar suprem de a limita efectele acestui recurs în interesul legii doar la magistraţi, personal auxiliar şi magistraţi asistenţi.

(Decizia nr. 1166/R din 12 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 607 din 9 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei, având ca obiect drepturi băneşti.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea recursului şi pe fond a acţiunii aşa cum a fost formulată.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Decizia nr. XXI/10.03.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu se referă şi la consilierii de probaţiune.

în favoarea acestei soluţii mai pledează câteva argumente de logică juridică. Astfel, la data pronunţării deciziei nr. XXI/10.03.2008 era reglementată legislativ categoria profesională a consilierilor de probaţiune prin Legea nr. 327/2006, ceea ce denotă intenţia forului judiciar suprem de a limita efectele acestui recurs în interesul legii doar la magistraţi, personal auxiliar şi magistraţi asistenţi.

De asemenea, Curtea consideră că intenţia legiuitorului, prin Legea nr. 327/2006 a fost de acordare a drepturilor limitativ enumerate la art. 3-11.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art. 312 alin. 3 C. pr. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 607 din 09.05.2008 a Tribunalul Maramureş, pe care o va menţine. (Judecător loan Daniel Chiş)

136. Constatarea dreptului la sporul de vechime prin decizie în interesul legii. Irelevanţă asupra începutului cursului termenului de prescripţie

întrucât decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra începutului cursului prescripţiei drephdui la sporul de vechime, ci doar asupra problemei de drept material privind îndreptăţirea la plata sporului de vechime, se reţine că pronunţarea acestei decizii nu a avut niciun efect în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru solicitarea în instanţă a sporului de vechime. Recursul în interesul legii nu creează drept, ci doar arată care dintre interpretările diferite date de instanţe în anumite probleme litigioase este cea corectă.

Tocmai faptul că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti implică drept premisă faptul că dreptul solicitat exista anterior sesizării Curţii, altfel nefiind de conceput ca aceasta să constate existenţa lui.

(Decizia nr. 2139/R din 22 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 231 din 13 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta B M. împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României Bucureşti.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M., solicitând ca în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 raportat la art. 312 C. pr. civ. să se modifice în tot hotărârea atacată şi rejudecând să se admită acţiunea formulată.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:

Pronunţarea unei decizii în interesul legii raportat la existenţa unui drept nu poate avea efect asupra cursului prescripţiei dreptului la acţiune pentru dobândirea dreptului material solicitat. Recursul în interesul legii nu creează drept, ci doar arată care dintre interpretările diferite date de instanţe în anumite probleme litigioase este cea corectă. Or, întrucât decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra începutului cursului prescripţiei dreptului la sporul de vechime, ci doar asupra problemei de drept material privind îndreptăţirea la plata sporului de vechime, se reţine că pronunţarea acestei decizii nu a avut niciun efect în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru solicitarea în instanţă a sporului de vechime.

A considera dimpotrivă ar însemna să se determine o situaţie de nelegală diferenţiere între persoanele care au sesizat instanţele anterior pronunţării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cele care au aşteptat să se pronunţe înaltul for judiciar, or tocmai în acest mod s-ar crea discriminare.

Pe de altă parte, tocmai faptul că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti implică drept premisă, în situaţia dată, faptul că dreptul solicitat exista anterior sesizării Curţii, altfel nefiind de conceput ca aceasta să constate existenţa lui. Or, dreptul existând şi nefiind constatat vreun motiv de suspendare din cele enumerate la art. 12 din Decretul nr. 167/1960, concluzia este că pronunţarea deciziei nr. XXXVI din 7 mai 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a avut nicio înrâurire asupra prescripţiei dreptului la acţiune pentru solicitarea sporului de vechime de către reclamantă, astfel încât solicitarea în instanţă a acestui drept pentru perioada 01.01.2000 – 30.06.2001, la data de 14.04.2009 apare ca prescrisă.

Cel de-al doilea motiv de recurs este de asemenea neîntemeiat.

Nu se poate constata îndreptăţirea reclamantei de a cere repararea unei situaţii de discriminare în afara termenelor legale. Chiar art. 27 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 137/2000 statuează că persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării într-un termen de 3 ani care curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. Or, reclamanta nu a fost cu nimic împiedicată să ia cunoştinţă de situaţia de discriminare pe care o invocă la chiar momentul când legislaţia a prevăzut dreptul la sporul de vechime în favoarea categoriilor sociale cu care se compară şi pe care le evocă în cererea de recurs.

Nici prin raportare la legislaţia internaţională nu se poate constata dreptul de a sesiza instanţele în afara termenelor legale pentru repararea unei situaţii de discriminare. Dimpotrivă, aceste norme statuează cu titlu de principiu dreptul la egalitatea de tratament, inclusiv sub aspectul remuneraţiei, însă în cadrul normelor procedurale interne.

Nici dreptul reclamantei la un bun în înţelesul dat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acestei noţiuni nu este încălcat, întrucât acest bun nu este, în cazul de faţă, actual, şi nici nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă la recunoaşterea bunului (de asemenea ocrotită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului), întrucât expirarea termenului de prescripţie face această creanţă iluzorie.

Faţă de aceste considerente, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi 3041 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

137. Contract individual de muncă. Caracter. Dovada încheierii. Forma scrisă. Plata salariului

– Codul muncii: art. 16, art. 163 alin. 1

Deşi art. 16 din Codul muncii prevede încheierea în formă scrisă, această dispoziţie nu transformă contractul individual de muncă într-un contract solemn, forma scrisă nefiind reglementată ca o condiţie de validitate (ad validitatem), ci ca un mijloc de a proba încheierea şi conţinutul contractului (ad probationem).

Plata salariului se dovedeşte conform art. 163 alin. 1 din Codul muncii prin semnarea statelor de plată şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.

(Decizia nr. 100/R din 21 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2527 din data de 27 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantului M D. împotriva pârâtei SC Dl. SRL prin administrator D.D. pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000.000. lei vechi.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal, reclamantul M.D. solicitând modificarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Curtea reţine următoarele:

Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză şi chiar din recunoaşterea reprezentantului intimatei în sensul că i-a plătit recurentului anumite sume de bani, Curtea reţine că reclamantul a prestat activitate cu caracter de permanenţă în beneficiul SC D l. SRL, ceea ce denotă că anterior părţile şi-au exprimat implicit consimţământul în vederea perfectării unui contract individual de muncă.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, deşi art. 16 C. muncii prevede încheierea în formă scrisă, această dispoziţie nu transformă contractul individual de muncă într-un contract solemn, forma scrisă nefiind reglementată ca o condiţie de validitate (ad validitatem), ci ca un mijloc de a proba încheierea şi conţinutul contractului (ad probationem).

Apărarea intimatei reţinută de tribunal în sensul că nu s-a încheiat contractul individual de muncă întrucât nu s-a depus de către recurent certificatul medical, aşa cum prevede art. 27 C. muncii, pe lângă faptul că nu s-a dovedit, este ¡relevantă în condiţiile în care intimata avea obligaţia să încheie contractul individual de muncă în formă scrisă (art. 16 alin. 1 C. muncii) şi să nu permită ca o persoană fără certificat medical (care să ateste că este aptă pentru desfăşurarea activităţii) să presteze muncă în favoarea sa. Or, intimata nu poate să îşi invoce propria culpă.

De altfel, nulitatea determinată de lipsa certificatului medical la angajare este remediabilă conform art. 27 alin. 3 C. muncii prin depunerea ulterioară a certificatului medical, iar art. 57 alin. 5 C. muncii prevede în mod expres că persoana care a prestat munca în temeiul unui contract nul are dreptul la remunerarea acesteia.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că între părţi s-a încheiat un contract individual de muncă (în sens de negotium) în temeiul căruia recurentul avea dreptul să fie remunerat, inclusiv pentru luna iunie 2008, cu suma de 650 iei (conform solicitării reclamantului care se coroborează cu depoziţia martorului S.A.L.). Deşi a afirmat prin întâmpinarea depusă în recurs că a plătit recurentului anumite sume de bani. reprezentantul intimatei nu a dovedit acest aspect, cu atât mai mult cu cât plata salariului se dovedeşte conform art. 163 alin. 1 C. muncii prin semnarea statelor de plată şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.

Referitor la plata diurnei, Curtea reţine că în cauză nu s-a dovedit că angajatorul a modificat unilateral locul muncii stabilit iniţial în contractul individual de muncă cu recurentul, astfel încât acesta să fie îndrituit să primească indemnizaţia de delegare sau de detaşare prevăzute de art. 44 alin. 2 sau art. 46 alin. 4 C. muncii. De asemenea, nu s-a dovedit că angajatorul s-ar fi obligat să plătească vreo sumă de bani cu titlu de diurnă.

în consecinţă, reţinând că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior (art. 304 pct. 9 fiind incident în cauză), în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior, a art. 3041 şi art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se va admite în parte recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva sentinţei civile nr. 2527 din 27.10.2008 a Tribunalului Sălaj, care va fi modificată în parte în sensul că se va admite în parte acţiunea reclamantului M D. în contradictoriu cu pârâta SC D.l. SRL pe care o va obliga să plătească reclamantului suma de 650 lei, reprezentând drepturi salariale. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate referitoare la respingerea petitului privind acordarea diurnei. (Judecător Laura Dima)

138. Contract individual de muncă. Cerinţe privind clauza de neconcurenţă. Efecte

– Codul muncii: art. 21 alin. 2

Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce îi sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul, potrivit art. 21 alin. 2 Codul muncii.

(Decizia nr. 2194/R din 26 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1243 din 1 iunie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantei SC C. SA, împotriva pârâtului B.M.T., pentru obligarea acestuia la plata sumei de 8.447,25 lei reprezentând prejudiciu suferit de către reclamantă, actualizat cu dobânda legală, la plata sumei de 8.000 Euro reprezentând sancţiune pentru nerespectarea angajamentului de fidelitate.

împotriva acestei sentinţe reclamanta SC C. SA Jibou a deciarat recurs în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Pârâtul a fost angajat al reclamantei începând cu data de 13.06.2008, în funcţia de manager pe zonă.

Prin decizia nr. 48 din 29.02.2009, pârâtului i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în baza prevederilor art. 61 lit. a) C. muncii.

Conform art. 21 alin. 1 C. muncii, la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.

Potrivit alin. 2 al aceluiaşi text legal, clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.

în speţă, contractul individual de muncă de care se prevalează reclamanta nu cuprinde în mod expres nici o clauză de concurenţă însă la lit. M pct. 2 lit. c) se prevede că salariatul are obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu.

Ulterior încheierii contratului individual de muncă, la data de 16.06.2008, pârâtul a semnat angajamentul de fidelitate faţă de societatea reclamantă prin care şi-a asumat obligaţia de a nu întrebuinţa în scopuri personale, de a comunica sau de a transmite altora, date şi informaţii privind oferte, cereri, preţuri, calitate etc., inclusiv copii ale acestora sau alte informaţii cu caracter intern şi de a nu întreprinde nici un fel de acţiuni de natură a produce pagubă societăţii, iar pe durata angajării precum şi 24 de luni de la încetarea raporturilor de muncă cu angajatorul, pârâtul nu va desfăşura efectiv şi nu se va implica în activităţi concurenţiale societăţii, nu va interveni în relaţiile acesteia cu angajaţii, colaboratorii, clienţii, furnizorii sau partenerii de afaceri, iar în cazul nerespectării acestora va fi de acord să suporte măsurile prevăzute de lege, Ri, respectiv desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă şi atragerea răspunderii penale conform legii concurenţei, precum şi să despăgubească angajatorul corespunzător pagubei produse prin acţiunea sau inacţiunea pârâtului, despăgubire stabilită de societate în funcţie de gravitatea faptei, urmările şi întinderea acesteia, precum şi prejudiciul suferit, dar numai puţin de 8.000 euro.

Refuzul semnării acestui angajament constituie abatere disciplinară, măsurile de sancţionare a angajatului fiind cele stabilite prin hotărârea consiliului de administraţie.

Acest angajament de fidelitate nu prezintă valenţele juridice ale unei clauze de neconcurenţă deoarece nu cuprinde în mod expres activităţile ce sunt interzise salariatului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă, perioada pentru care-şi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul, astfel încât nu poate produce efecte juridice.

Totodată, în contractul individual de muncă nu este stipulată în mod expres nici o clauză de exclusivitate pentru a lămuri cu certitudine în ce a constat obligaţia de fidelitate prin care pârâtul şi-a asumat obligaţia ca în perioada executării contractului să nu presteze în folosul unui alt angajator ori în interes propriu orice altă activitate la care este obligat prin acest contract.

Critica recurentei referitoare la faptul că pretenţiile sale au fost dovedite în faţa instanţei de fond nu pot fi reţinute deoarece pe o parte, prejudiciul cauzat reclamantei nu a fost recunoscut de pârât cu ocazia anchetei administrative. Recurenta a depus doar nota scrisă întocmită de Comisia de disciplină din cadrul SC C. SA din care rezultă că pârâtul a recunoscut acordarea de discounturi de 28% către SC R.D. SRL Bucureşti şi a livrat o parte din marfă către această societate comercială, precum şi faptul că administratorul acestei societăţi este soţia lui, însă acest înscris provenind doar de la reclamantă şi nesemnat de pârât cu nu prezintă valenţele unei recunoaşteri judiciare sau extrajudiciare a prejudiciului pretins de reclamantă.

Pe de altă parte, este adevărat că reclamanta a depus la dosar foi de parcurs şi lista cu convorbirile telefonice ale pârâtului însă aceste înscrisuri nu sunt de natură să dovedească existenţa prejudiciului în condiţiile în care reclamanta nu a probat conform art. 287 C. muncii care este limita consumului de carburant permisă a fi utilizată de pârât şi care este limita convorbirilor telefonice permisă a fi utilizată de pârât, pentru a ajunge la concluzia că depăşirea acestor limite este imputabilă pârâtului.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat şi, în consecinţă, va menţine hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Anca-Adriana Pop)

139. Corespundere profesională la cerinţele postului. Refuz de a-l ocupa. Invocarea propriei culpe. Neacordarea plăţilor compensatorii

Pregătirea profesională a angajatului trebuie să corespundă postului atât din punctul de vedere al angajatorului, cât şi din punctul de vedere al angajatului.

Doar în situaţia în care incongruenţa dintre calificarea persoanei în cauză şi atribuţiile aferente postului este atât de conturată, încât ar pune angajatul într-o reală dificultate, acesta poate susţine că refuzul său de a fi angajat pe post este justificat. Acolo unde postul propus, presupunea atribuţii ce puteau fi însuşite relativ uşor, fără un efort de recalificare prea susţinut, Curtea apreciază că este la latitudinea angajatondui să aprecieze oportunitatea oferirii postidui, angajatul neputându-şi invoca propria culpă (dată de lipsa dorinţei de a se recalifica), pentru a solicita plăţi compensatorii.

(Decizia nr. 1901/R din 12 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 218 din data de 29 aprilie 2009, Tribunalul Bistriţa Năsăud a admis contestaţia formulată de contestatorul M.A. în contradictoriu cu intimata CN Poşta Română SA – Direcţia Regională de Poştă Cluj-Napoca şi în consecinţă s-a modificat în parte decizia nr. 68/30.01.2009, în sensul că la art. 3 se va înscrie „Potrivit art. 26.3 din C.C.M. 2008-2018 încheiat la nivel de unitate completat cu Actul adiţional înregistrat la 7.11.2008 la MMFES, salariatului i se acordă o compensaţie de 10 salarii de bază de încadrare” şi obligă la plata compensaţiei prevăzută de art. 26.3 din CCM 2008-2018.

în final, intimata a fost obligată să plătească în favoarea contestatorului suma de 1.190 lei cheltuieli de judecată.

împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Compania Naţională „Poşta Română” – Direcţia Regională De Poştă Cluj.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:

Recursul este întemeiat şi urmează a fi admis ca atare.

Pregătirea profesională a angajatului trebuie să corespundă postului atât din punctul de vedere al angajatorului, interesat de a obţine o prestaţie profesională de calitate din partea angajatului său, cât şi din punctul de vedere al acestuia din urmă, care desigur urmăreşte obţinerea unui post la ale cărui exigenţe să facă faţă, care deci să nu îl solicite peste măsură, într-un domeniu de o specializare străină celei dobândite, astfel încât să nu fie pus în situaţii insurmontabile din punctul său de vedere.

De la caz la caz trebuie apreciat în ce măsură un post este într-o aşa măsură specializat încât să ridice astfel de probleme angajatului căruia i se propune.

Evident, conform art. 2 alin. 2 Codul muncii, orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, astfel încât aceste consideraţii ar fi pur speculative raportat la angajarea iniţială a unei persoane pe un post.

în speţă însă, chestiunea devine practică raportat la dispoziţiile art. 26.1 din contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2018 încheiat la nivelul unităţii pârâte, conform cărora obţinerea sau nu a unei compensaţii salariate cu ocazia concedierii colective depinde de inexistenţa în unitate a unui post care să poată fi propus angajatului vizat de măsura concedierii. Dacă un atare post se apreciază că există şi, fiind propus angajatului, acesta l-a refuzat nejustificat, aceste compensaţii nu se mai datorează.

Or, Curtea apreciază că refuzul reclamantului intimat a fost nejustificat în situaţia similară ivită în cadrul unităţii pârâte.

Astfel, faţă de calificarea sa de zugrav, postul de factor poştal urban nu ridica probleme de ordin profesional care să facă legitim refuzul reclamantului de a-l ocupa. Nu se poate afirma că s-ar fi oferit reclamantului o funcţie de o înaltă specializare la ale cărei exigenţe acesta să nu poată face faţă în baza pregătirii sale profesionale. Evident, unitatea angajatoare organizează cursuri de pregătire profesională raportat la ocupaţia de factor poştal, însă aceasta nu înseamnă decât o mai bună însuşire a obligaţiilor aferente funcţiei. Or, de îndată ce angajatorul nu a considerat că prin neurmarea cursului de pregătire profesională, angajatul ar fi nepotrivit postului propus, nici angajatul nu se poate prevala de această situaţie pentru a obţine plăţile compensatorii solicitate.

Curtea apreciază că doar în situaţia în care incongruenţa dintre calificarea persoanei în cauză şi atribuţiile aferente postului este atât de conturată, încât ar pune angajatul într-o reală dificultate, acesta poate susţine că refuzul său de a fi angajat pe post este justificat. Acolo unde postul propus, deşi altul decât cel pe care era specializat reclamantul, presupunea atribuţii ce puteau fi însuşite şi exercitate relativ uşor, fără un efort de recalificare prea susţinut, curtea apreciază că este la latitudinea angajatorului să aprecieze oportunitatea oferirii postului, angajatul neputându-şi invoca propria culpă (dată de lipsa dorinţei de a se recalifica) pentru a solicita plăţi compensatorii.

Situaţia trebuie privită prin prisma conjuncturii care a pus angajatorul în situaţia de a face concedieri colective, restrângându-şi numărul de angajaţi, astfel încât angajatorul a apreciat că poate angaja pe postul de factor poştal foşti angajaţi specializaţi pe alte domenii, urmând a asigura calificarea acestora pe parcursul derulării raporturilor de muncă, pentru a evita efectuarea unor plăţi compensatorii oneroase.

Argumentul intimatului potrivit căruia pe postul de zugrav, deci muncitor calificat, nu poate fi angajată o persoană care a ocupat funcţia de factor poştal, neexistând deci o egalitate de funcţii, nu este consistent, nefiind necesar să existe o interschimbabilitate între cele două funcţii pentru a face legitimă oferirea postului de factor poştal reclamantului. Aşa cum s-a arătat, această ofertă a fost făcută într-o situaţie excepţională, şi nu în sensul arătat de reclamant, ci în sens invers.

Tot nefondată este şi susţinerea reclamantului că refuzul său a fost justificat din pricina salarizării inferioare a postului de factor poştal, întrucât angajatorul a făcut oferta în discuţie cu păstrarea salarizării avute de reclamant ca zugrav, nefiind astfel prejudiciat cu nimic sub acest aspect.

Totodată, Curtea apreciază nerelevant aspectul că reclamantul a fost angajat timp de o zi pe postul de factor poştal. întrucât intervalul este prea scurt pentru a conta ca pregătire profesională în acest domeniu.

Raportat la prevederile art. 312 alin. 1 şi 3 raportat la art. 3041 C. pr. civ., urmează a admite recursul, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate. (Judecător Ioana Tripon)

140. Decizie de concediere. Nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei nulităţii absolute a deciziei. Casare cu trimitere spre rejudecare

Instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, care impun ca orice chestiune să fie pusă în discuţia părţilor, pentru ca astfel să poată exista dezbateri orale asupra aspectului pus în discuţie.

Cât timp aspectul expus în motivarea hotărârii este relevant pentru soarta acţiunii, trebuia ca fiecare parte să ia cunoştinţă de acel aspect şi să aibă posibilitatea să pună concluzii asupra lui, pentru că există probabilitatea abstractă ca prin concluziile puse de o parte, soluţia asupra chestiunii şi implicit a procesului să fie alta decât cea care ar fi prin nepunerea sa în discuţie, dat fiind că o parte poate releva aspecte noi care să schimbe părerea iudecătondui.

(Decizia nr. 1179 din 12 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 335 din 12 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul B.T., în contradictoriu cu intimata SC

B.S.E. SA, şi în consecinţă s-a dispus anularea Deciziei de concediere nr. 78 din

25.08.2008 emisă de intimată în sarcina contestatorului.

S-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior emiterii deciziei. Intimata să achite contestatorului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat începând cu data emiterii deciziei şi până la reintegrarea efectivă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prima instanţă a reţinut în motivarea sentinţei atacate că decizia de concediere nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 268 alin. 2 C. muncii, anume descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Trebuie sesizat că, pe de o parte, instanţa nu menţionează care anume elemente nu sunt cuprinse în decizia de concediere, iar pe de altă parte această chestiune nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Or, principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare ar fi impus obligatoriu aceasta.

Astfel, principiul contradictorialităţii impune ca orice chestiune să fie pusă în discuţia părţilor pentru ca astfel să poată exista dezbateri orale asupra aspectului pus în discuţie.

Cât timp aspectul expus în motivarea hotărârii este relevant pentru soarta acţiunii, trebuia ca fiecare parte să ia cunoştinţă de acel aspect şi să aibă posibilitatea să pună concluzii asupra lui pentru că există probabilitatea abstractă ca prin concluziile puse de o parte soluţia asupra chestiunii, şi implicit a procesului, să fie alta decât cea care ar fi prin nepunerea sa în discuţie, dat fiind că o parte poate releva aspecte noi care să schimbe părerea judecătorului.

în acest fel se asigură dreptul ca fiecare parte să îşi poată formula apărări faţă de toate problemele care pot fi incidente în cauză.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3 şi 5, art. 299 alin. 1 şi art. 315 alin. 1 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de pârâta SC B.S.E. SA împotriva sentinţei civile nr. 335 din 12 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj pe care o va casa în întregime şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a pune în discuţia contradictorie a părţilor dacă decizia de concediere cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 268 alin. 2 din Codul muncii. (Judecător loan Daniel Chiş)

141. Decizie de sancţionare disciplinară. Termen pentru emitere

– Codul muncii: art. 268 alin. 1

Potrivit art. 268 alin. I din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă informă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Se prezumă că angajatorul a luat cunoştinţă despre faptele ce constituie abatere disciplinară cel mai târziu la data convocării salariatului pentru cercetarea disciplinară.

(Decizia nr. 158/R din 28 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1862 din 13 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul F.I., în contradictoriu cu pârâta R.T.F.C. având ca obiect conflict de muncă.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul F.I., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul anulării deciziei nr. 401 /C/349/26 05.2008 emisă de pârâtă.

Curtea de Apel va admite doar în parte recursul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 268 alin. 1 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisa în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

în speţă decizia de sancţionare a fost emisă la data de 26.05.2008 iar în cursul cercetării disciplinare prealabile reclamantul a fost convocat la data de 10.04.2008 pentru faptele cu privire la care a fost sancţionat, deci se poate presupune că cel târziu la această dată angajatorul a luat la cunoştinţă despre faptele ce constituie abatere disciplinară. Din moment ce angajatorul a convocat reclamantul pentru cercetarea disciplinară prealabilă este evident că a luat la cunoştinţă despre faptă anterior acestei date deoarece putea convoca reclamantul doar pentru o faptă a cărei existenţă o cunoştea şi despre care ştia că este abatere disciplinară deoarece pe convocator este consemnat scopul acestei convocări, anume cercetarea disciplinară prealabilă. Cum nu există dovezi cu privire la această din urmă dată instanţa va considera ca dată a luăriMa cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare data convocării.

în raport de această dată, 10.04.2008, decizia din data de 26.05.2008 apare ca fiind emisă după termenul imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. 1 C. muncii, fiind nulă.

Nu se poate reţine că angajatorul a luat la cunoştinţă despre abaterea disciplinară doar odată cu Raportul de Cercetare nr. 402/181/08.05.2008 cât timp acest act este unul ulterior datei la care a luat la cunoştinţă prima dată despre fapt, după cum am arătat mai sus.

Deoarece analizarea cerinţelor de nelegalitate ale deciziei primează celor referitoare la netemeinicia acesteia, în condiţiile în care s-a reţinut că decizia de sancţionare este nulă absolut nu se vor analiza susţinerile recurentului referitoare la temeinicia deciziei de concediere contestate.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., va admite în parte recursul declarat de reclamantul F.l. împotriva sentinţei civile nr. 1862 din 13.10.2008 a Tribunalului Cluj, pe care o va modifica în parte în sensul că va admite în parte contestaţia formulată de reclamant şi va constata nulitatea Deciziei nr. 401/C/349/2008 emisă de intimata R.T.F.C.

Dispoziţiile din sentinţa recurată cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale vor fi menţinute, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi suferit un prejudiciu în acest sens. (Judecător Laura Dima)

142. Decizie de sancţionare disciplinară. Termen pentru luarea măsurii

Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Decizia emisă după termenul imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii este nulă.

Nu se poate reţine că angajatond a luat la cunoştinţă despre abaterea disciplinară doar odată cu un raport de cercetare în urma căruia s-a făcut cercetarea prealabilă a faptei, cât timp acest act este unul ulterior datei la care a luat la cunoştinţă prima dată despre existenţa unor nereguli despre care angajatond cunoştea că vor conduce la sancţionarea disciplinară a unui angajat.

(Decizia nr. 104/R din 21 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1867 din 13 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul P.T. în contradictoriu cu pârâta R.T.F.C., având ca obiect conflict de muncă.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P.T., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei nr. 1867/2008, în sensul admiterii contestaţiei.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite doar în parte recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 268 alin. 1 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisa, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

în speţă decizia de sancţionare a fost emisă la data de 26.05.2008 iar în cursul cercetării disciplinare prealabile reclamantul a fost convocat la data de 22.02.2008 şi la data de 10.04.2008 pentru faptele cu privire la care a fost sancţionat, deci se poate presupune că cel târziu la această dată angajatorul a luat la cunoştinţă despre faptele ce constituie abatere disciplinară. Din moment ce angajatorul a convocat reclamantul pentru cercetarea disciplinară prealabilă este evident că a luat la cunoştinţă despre faptă anterior acestei date deoarece putea convoca reclamantul doar pentru o faptă a cărei existenţă o cunoştea şi despre care ştia că este abatere disciplinară deoarece pe convocator este consemnat scopul acestei convocări, anume cercetarea disciplinară prealabilă. Cum nu există dovezi cu privire la această din urmă dată instanţa va considera ca dată a luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare data convocării.

în raport de această dată, 22.02.2008, respectiv 10.04.2008, decizia din data de

26.05.2008 apare ca fiind emisă după termenul imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. 1 C. muncii, fiind nulă.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., va admite în parte recursul declarat de reclamantul P.T. împotriva sentinţei civile nr. 1867 din 13.10.2008 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 2843/117/2008, pe care o va modifica în parte în sensul că va admite în parte contestaţia formulată de reclamant şi va constata nulitatea Deciziei nr. 401/C/347/08 emisă de intimata R.T.F.C..

143. Decizie de sancţionare. Termen pentru emitere. Calcul

– Cod procedură civilă: art. 101 alin. 1

– Legea nr. 128/1997: art. 122 alin. 1

Cercetarea propunerii de sancţionare şi comunicarea deciziei se face în termen de cel mult 30 de zile de la data constatării abaterii, consemnată în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior, după caz. Acest termen are aceeaşi durată ca şi cel prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, dar curge doar de la data constatării abaterii, care este considerată data consemnării în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior.

Termenul de 30 de zile se calculează în conformitate cu art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, pe zile libere, adică nu intră în calcul nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârşit, fiind susceptibil de întrerupere sau suspendare în condiţiile dreptului comun.

(Decizia nr. 55/R din 16 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 5 sept. 2008, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei şi Cercetării. S-a respins excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta P M M. împotriva pârâţilor Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Colegiul General de Disciplină, având ca obiect obligaţia de a face.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta P.M.M., solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Pârâtul solicită respingerea recursului.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:

în motivarea recursului se arată că sentinţa nu analizează Hotărârea nr. 12/2007 a Colegiului Central de Disciplină din cadrul MECT prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de sancţionare disciplinară, din acest punct de vedere sentinţa fiind nemotivată.

Curtea reţine că acest motiv de recurs nu este fondat deoarece prima instanţă a analizat şi criticile referitoare la Hotărârea nr. 12/2007, chiar dacă nu în mod detaliat ci doar sintetic. Astfel, la pagina 2 din sentinţa atacată la pct. 2 se fac referiri la această decizie cu privire la competenţa instanţei. Apoi, la pagina 3 la lit. e) aceaşi instanţă face referire la legalitatea procedurii finalizată cu sancţionarea recurentei. Chiar dacă nu se referă în mod expres şi detaliat la toate argumentele invocate de către reclamantă, instanţa a avut în vedere cele invocate de către reclamantă cu privire la Hotărârea nr. 12/2007. Aceasta rezultă cu evidenţă atunci când prima instanţă consideră că în mod corect i s-a respins contestaţia de către minister (p. 4 pct. 4 alin. 2 parte finală din sentinţă).

Recurenta susţine că Hotărârea nr. 12/2007 a fost dată cu încălcarea art. 122 alin. 4 din Legea nr. 128/1997, potrivit căreia hotărârea colegiului trebuia să-i fie comunicată în termen de 20 de zile de la sesizare, or contestaţia a fost înregistrată la data de

19.07.2007 iar hotărârea a fost pronunţată în data de 24.10.2007, deci cu depăşirea termenului de 20 de zile.

Curtea reţine că în mod corect a apreciat prima instanţă legalitatea procedurii relativ la Hotărârea nr. 12/2007. Astfel, pentru nerespectarea termenului de 20 de zile art. 122 alin. 4 din Legea nr. 128/1997 nu există prevăzută expres nici o sancţiune, de genul lipsirii sale de efecte sau altele asemenea, prin urmare trebuie analizat dacă s-a produs sau s-ar fi putut produce o vătămare, mai ales că alin. 5 prevede că dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţelor judecătoreşti este garantat.

O astfel de vătămare nu s-a dovedit de către reclamantă că i-ar fi fost produsă şi nici nu este prezumată o astfel de vătămare. Nu în ultimul rând trebuie sesizat că acest termen se referă la comunicarea unei hotărâri din procedura de analizare a unei contestaţii iar nu la însăşi procedura de sancţionare în sine, astfel că şi natura termenelor din cele două proceduri este diferită.

Chiar şi în procedura sancţionării necomunicarea deciziei are ca şi consecinţă doar lipsirea sa de efecte până la data comunicării, potrivit art. 268 alin. 3 C. muncii, iar nu o nulitate a acestei decizii. Prin urmare o omisiune a comunicării într-un termen stabilit de lege într-o procedură de analiză a legalităţii sancţionării nu poate avea efecte mai grave ca în chiar procedura sancţionării.

Mai trebuie de altfel sesizat că recurenta nu se pronunţă asupra sancţiunii ce ar trebui să intervină în acest caz ci doar face o referire generică, afirmând că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.

Recurenta arată că hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept aşa cum prevede art. 14 alin. 5 din OMECT nr. 847/2007.

Această afirmaţie este tendenţioasă şi nesprijinită de realitate cât timp în hotărârea criticată colegiul a analizat motivat criticile invocate de către reclamantă în faţa acestuia şi a indicat şi textele legale ce au stat la baza acestei hotărâri.

Cu privire la Decizia nr. 819/09.07.2007 emisă de Inspectoratul Şcolar Judeţean, recurenta invocă tardivitatea acesteia, decizia fiind emisă la data de 09.07.2007 şi comunicată reclamantei la data de 10.07.2007, deci cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 şi art. 268 alin. 1 C. muncii.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, Decizia nr. 819/09.07.2007 fiind emisă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997.

Astfel, art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 prevede că cercetarea propunerii de sancţionare şi comunicarea deciziei se fac în termen de cel mult 30 de zile de la data constatării abaterii, consemnată în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior, după caz.

Acest termen are aceeaşi durată ca şi cel prevăzut de art. 268 alin. 1 C. muncii dar curge doar de la data constatării abaterii, care este considerată data consemnării în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior.

Din chiar decizia atacată reiese că a fost înregistrată la pârâtă sub nr. 5624/07.06.2007, aspect ce se verifică şi din actele depuse la dosar, anume chiar înregistrarea cu acest număr ce rezultă din actul depus.

Art. 268 alin. 1 C. muncii dispune că angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisa în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare.

Neexistând o altă modalitate de calcul, termenul de 30 de zile se calculează în conformitate cu art. 101 alin. 1 C. pr. civ., pe zile libere adică nu intră în calcul nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârşit, fiind susceptibil de întrerupere sau suspendare în condiţiile dreptului comun. Cum ultima zi a termenului a fi fost data de

09.07.2007, iar decizia a fost emisă la chiar acea dată se poate constata că a fost emisă în termenul legal.

Chiar dacă s-ar adopta un alt mod de calcul, acela în care prima şi ultima zi se cuprind în termenul de calculat, ultima zi ar fi fost data de 07.07.2007 (sâmbăta), zi nelucrătoare potrivit art. 101 alin. 5 C. pr, civ., astfel că termenul s-a prelungit până la sfârşitul zilei de lucru următoare, în speţă până în ziua de luni – 9 iulie 2007.

Un argument în aplicarea termenului procedural, pe zile libere şi al prelungirii acestuia dacă ultima zi cade în zi nelucrătoare, este acela ce rezultă din imposibilitatea de a emite o decizie de sancţionare într-o zi nelucrătoare. în speţă nu este necesară prelungirea pentru considerentul că ultima zi a termenului ar cădea în zi nelucrătoare ci doar se face expunerea pentru argumente.

Astfel, dacă ultima zi a termenului de 30 de zile cade într-o zi nelucrătoare, dacă am considera termenul ca fiind fix, atunci decizia ar trebui emisă sau în acea zi sau ar trebui considerat că trebuie emisă anterior împlinirii termenului, în ultima zi lucrătoare anterioară zilei sau zilelor nelucrătoare. în această ultimă variantă s-ar ajunge la situaţia în care termenul de 30 de zile nu ar fi efectiv ci s-ar scurta la 29 sau 28 de zile, ori chiar mai mult, dacă s-ar succeda sărbători legale şi zile de sâmbătă, duminică ori invers

Cum termenul de 30 de zile este prevăzut de lege nu se poate admite ca pe o astfel de cale, ca cea indicată anterior, să fie modificată durata lui, prin urmare ipoteza anterioară nu poate fi admisă deci trebuie analizat dacă o astfel de decizie trebuie emisă obligatoriu în chiar ziua împlinirii termenului, chiar dacă acea zi este una nelucrătoare.

Din nicio dispoziţie legală nu rezultă o astfel de posibilitate, iar dacă am admite că ar fi posibilă, atunci ar trebui să admitem că şi celelalte acte, cum sunt convocarea, cercetarea prealabilă şi comunicarea deciziei să se poată face într-o astfel de zi nelucrătoare, or din întreg spirtul reglementărilor legale în materie reiese că astfel de acte nu pot fi efectuate sau emise în astfel de zile. Dacă s-ar proceda în acest fel s-ar încălca şi dreptul la odihnă şi repaus al angajatului cercetat.

Dacă o astfel de decizie nu poate fi emisă într-o zi nelucrătoare reiese că termenul se prelungeşte până la prima zi lucrătoare, or o astfel posibilitate este exact cea prevăzută de art. 101 alin. 5 C. pr. civ. Dacă termenul se prelungeşte în acest fel reiese că şi restul modalităţii de calcul este acelaşi, anume cel pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. 1 C. pr. civ., neexistând vreo raţiune de a aplica un alt mod de calcul, şi de altfel aceasta este singura dispoziţie care menţionează modul de calcul al termenelor.

Curtea a apreciat că menţiunea „30 de zile calendaristice” nu face ca acest termen să intre în categoria unor termene „speciale”, fiind aplicabil tot calculul procedural al termenului. Distincţia se face doar pentru a nu se confunda cu „zile lucrătoare” când săptămâna ar avea 5 zile lucrătoare iar termenul ar fi fost altul.

în ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta invocă nelegalitatea deciziei de sancţionare disciplinară. Reclamanta a făcut parte din Comisia de mobilitate a personalului didactic care coordona lucrările privitoare la organizarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante din învăţământ pentru anul 2007, având funcţia de vicepreşedinte al acesteia. Urmare a descoperirii unor erori cu ocazia publicării listei cu posturile vacante din data de 17.05.2007, reclamanta a fost sancţionată disciplinar cu destituirea din funcţie.

Consideră reclamanta că nu au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Codul muncii pentru instituirea răspunderii disciplinare, numai cea referitoare la calitatea specială, acea de membru al comisiei de mobilitate.

OMEC nr. 5602/2006 prevede că întreaga responsabilitate pentru corectitudinea organizării activităţilor de mişcare a personalului didactic şi de calitatea lucrărilor derulate în cadrul Comisiei de Mobilitate revine Inspectoratului Şcolar General şi Preşedintelui comisiei, ceea ce nu exclude răspunderea altor persoane, dar numai după constatarea vinovăţiei, iar în cazul de faţă reclamanta fiind singura care a fost sancţionată pentru erorile comise în activitatea comisiei.

Curtea reţine că din probele administrate în cauză şi din actele efectuate în procedura de sancţionare reies toate elementele necesare răspunderi disciplinare, calitatea specială, care nu este contestată, fapta ilicită, constând în neglijenţa în gestionarea posturilor vacante/rezervate începând cu etapa de verificare a proiectelor de încadrare pentru anul şcolar 2007-2008 precum şi comunicarea deficitară a reclamantei cu directorii unităţilor de învăţământ precum şi cu colegii în cadrul compartimentului din care face parte, vinovăţia fiind evidentă, atâta timp cât recurenta nu şi-a îndeplinit atribuţiile, rezultatul dăunător fiind perturbarea activităţii prin necesitatea corectării unui număr de 99 de posturi, sesizări verbale şi scrise ale directorilor, imposibilitatea unor cadre didactice de a se titulariza, crearea unei stări de confuzie în rândul cadrelor didactice, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător rezultă cu necesitate.

Susţine recurenta că prin sancţionarea sa se ajunge să răspundă pentru activitatea unei întregi comisii având în vedere că doar ea a fost sancţionată din întreaga comisie compusă din 30 de persoane.

Curtea nu poate primi acest argument deoarece răspunderea disciplinară este individuală, reiese că recurenta a fost sancţionată pentru neîndeplinirea atribuţiilor sale iar dacă şi alte persoane au fost vinovate pentru alte fapte dar nu au fost sancţionate de către angajator aceasta nu se poate răsfrânge asupra răspunderii recurentei.

în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm., art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304 C. pr. civ. (Judecător loan Daniel Chiş)

144. Desfacerea contractului de muncă urmare a desfiinţării postului. Obligaţiile angajatorului. Nelegalitatea deciziei. Repunere în situaţia anterioară. Situaţia plăţilor compensatorii

– Codul muncii: art. 62, art. 64, art. 74-78, art. 268

– Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010: art. 80 alin. 1

în dispoziţia de concediere, este obligatorie menţionarea locurilor de muncă vacante din cadrul unităţii angajatoare, iar lipsa acestei menţiuni atrage nulitatea deciziei de concediere.

în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deşi se referă la concedierile colective, pentru identitate de raţiune acest text trebuie să se aplice şi în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esenţa celor două modalităţi de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaţilor.

Menţiunea că reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat, nu satisface exigenţele art. 74 lit. d) din Codul muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.

Deşi art. 78 alin. 2 din Codul muncii prevede că instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenţie concretă în acest sens, instanţa nu poate decât cu încălcarea principiului disponibilităţii să se pronunţe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestaţii), să restituie salariile compensatorii.

(Decizia nr. 1003/R din 16 aprilie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2174 din 17 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte contestaţia formulată de către contestatorul T.M. împotriva dispoziţiei nr. 34/22.02.2008 emisă de Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Regională Cluj -ROMATSA – DSNA – Regionala Cluj şi în consecinţă s-a anulat Dispoziţia nr. 34/22.02.2008 emisă de pârâtă; s-a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară concedierii.

A fost obligată intimata să achite contestatorului drepturile salariate restante aferente perioadei de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

S-a respins restul petitelor din contestaţie.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta RA Romatsa, solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în întregime a contestaţiei reclamantului.

împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs şi reclamantul T.M., solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea sentinţei în sensul admiterii în întregime a acţiunii.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate şi sub toate aspectele în condiţiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul declarat de pârâtă, Curtea apreciază că soluţia referitoare la anularea Dispoziţiei nr. 34/22.02.2008 este corectă, însă nu este de acord cu argumentele expuse de prima instanţă.

Aşa cum a învederat şi recurenta pârâtă, instanţa de fond nu a fost investită cu analizarea legalităţii sau temeiniciei Dispoziţiei nr. 6/2008 prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deţinut anterior emiterii Dispoziţiei de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei DSNA Cluj, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006 –

12.04.2007, data desfiinţării compartimentului CEX, iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opţiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii sale profesionale. Nefiind contestată această decizie a rămas definitivă.

Contrar celor reţinute de tribunal, Curtea apreciază că în dispoziţia de concediere era obligatorie menţionarea locurilor de muncă vacante din cadrul unităţii angajatoare, iar lipsa acestei menţiuni atrage nulitatea deciziei de concediere conform art. 76 din Codul muncii.

Deşi decizia de concediere este reglementată în mai multe articole din Codul muncii (62, 74, 75, 77, 268) în cea mai mare parte aceste texte sunt complementare şi, drept urmare trebuie interpretate concordant întrucât se corelează şi se completează reciproc. Deşi strict formal art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii face trimitere la art. 64 din Codul muncii, care nu reglementează situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ar fi (aşa cum s-a reţinut constant în doctrină şi în juris-prudenţă) ilogic şi contrar principiului consensualităţii şi a bunei credinţe prevăzut de art. 8 din Codul muncii, conform căruia pentru buna desfăşurare a raporturilor de muncă participanţii trebuie să se informeze şi să se consulte reciproc, în condiţiile legii şi ale contractele colective de muncă.

Nu există nicio raţiune pentru care în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului (inaptitudine fizică şi/sau psihică – art. 61 lit. c) C. muncii, respectiv necorespundere profesională – art. 61 lit. d) C. muncii), să se ofere un alt loc de muncă ori să se intervină la agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă, iar în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana angajatului să se procedeze altfel.

Mai mult, în art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, se prevede în mod expres că în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deşi se referă la concedierile colective, pentru identitate de raţiune acest text trebuie să se aplice şi în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esenţa celor două modalităţi de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaţilor.

Menţiunea din Dispoziţia nr. 34/22.02.2008, în sensul că ulterior datei de

12.04.2007 reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat nu satisface exigenţele art. 74 lit. d) C. muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.

întrucât analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia dispoziţiei, Curtea nu va mai analiza celelalte critici ale hotărârii primei instanţe referitoare la dispoziţia de concediere.

Referitor la al doilea motiv de recurs, se reţine că deşi art. 78 alin. 2 C. muncii prevede că instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenţie concretă în acest sens, prima instanţă nu putea decât cu încălcarea principiului disponibilităţii să se pronunţe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestaţii) să restituie salariile compensatorii. Drept urmare, şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.

în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul T.M referitor la tardivitatea formulării de către reclamant a pretenţiilor în faţa primei instanţe, Curtea reţine că prin acţiunea principală s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor provocate de concedierea nelegală, iar prin cererea precizatoare s-au înlăturat lipsurile din cererea iniţială, respectiv s-au indicat (pe baza contractului colectiv de muncă depus de pârâtă), în concret despăgubirile solicitate. Drept urmare, se reţine că cererea prin care reclamantul şi-a precizat pretenţiile nu reprezintă o cerere de modificare a acţiunii principale, motiv pentru care poate fi formulată şi după prima zi de înfăţişare conform art. 132 alin. 2 C. pr. civ.

în mod corect a reţinut prima instanţă că în cauză nu este incident art. 181 alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de Trafic Aerian „ROMATSA” pe anii 2007-2008, în condiţiile în care prin dispoziţia menţionată anterior în situaţia pierderii licenţei pârâta are doar obligaţia de a încheia un contract de cu o societate de asigurări, despăgubirile fiind acordate de asigurator. Drept urmare, soluţia primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere este judicioasă, reclamantul întemeindu-şi cererea numai pe dispoziţia menţionată anterior din contractul colectiv de muncă.

De asemenea, în mod legal şi temeinic s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata contravalorii călătoriilor pe cursele aeriene interne şi internaţionale, art. 190 alin. 4 din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de Trafic Aerian „ROMATSA” pe anii 2007-2008 prevăzând în mod expres că decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau a unui alt document justificativ. Or, chiar şi în memoriul de recurs reclamantul a recunoscut că nu a efectuat călătoriile a căror decontare o solicită.

Art. 179 lit. f) din contractul colectiv de muncă menţionat anterior prevede acordarea salariilor compensatorii dacă salariatului i se desface contractul individual de muncă din motive neimputabile întrucât se decide prin orice formă preluarea activităţii de către alte persoane sau unitatea/subunitatea îşi încetează activitatea. Deoarece reclamantul solicită acordarea salariilor compensatorii pentru concedierea disciplinară din 2006, în mod evident nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate anterior.

în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, se reţine că o astfel de cerere este admisibilă (contrar celor invocate de pârâtă) chiar în lipsa unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul de muncă, în condiţiile în care în urma modificării Codului muncii prin Legea nr. 237/2007 s-a prevăzut expres că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat şi în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului. însă, la fel cum a apreciat şi prima instanţă în cauză nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul este imposibilitatea achitării unor obligaţii financiare contractate anterior concedierii, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial şi nu moral.

Nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat, în condiţiile în care reclamantul nu a investit prima instanţă cu soluţionarea unei cereri referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a propune la data desfiinţării Centrului Experimental Cluj reîncadrarea la Centrul PPO Cluj.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 3041 şi 312 alin. 1 C. pr. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul T.M. şi pârâta RA Romatsa împotriva sentinţei civile nr. 2174 din 17.11.2008 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 1296/117/2008, care va fi menţinută. (Judecător Laura Dima)

145. Desfacere contract individual de muncă. Contestaţie. Competenţă materială de soluţionare

– H.G. nr. 53/2008: art. 148 alin. 1

Situaţiile şi persoanele în cazul cărora jurisdicţia instanţelor de drept comun nu este aplicabilă în soluţionarea unui conflict de muncă, sunt expres şi limitativ enumerate în acte normative speciale: ex. preoţi, clerici, diaconi. Toate celelalte categorii rămân supuse dreptului comun, competenţa revenind instanţelor judecătoreşti.

(Decizia nr. 1410 din 2 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 20.01.2009 a Tribunalului Maramureş s-a respins, cu majoritate de voturi ca prematur introdusă acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I.D., în contradictoriu cu pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului.

La termenul din data de 28.11.2008 cauza a rămas în pronunţare, cu ocazia deliberării constatându-se opinii divergente ale celor doi membrii ai completului de judecată, astfel că în temeiul art. 257 C. pr. civ. cauza a fost repusă pe rol pentru completul de divergenţă.

Divergenţa a constat în stabilirea naturii raportului de muncă dintre părţi, astfel o opinie a fost exprimată în sensul că între părţi este încheiat un contract individual de muncă, cauza urmând a fi soluţionată pe fond prin prisma dispoziţiilor Codului muncii, cealaltă opinie fiind în sensul că raportul juridic dintre părţi este un raport atipic de muncă, guvernat de o reglementare specială, soluţionarea lui fiind supusă reglementărilor din Statutul de organizare şi funcţionare B.O.R., acţiunea fiind inadmisibilă.

în complet de divergenţă s-a ajuns la unanimitate în sensul că raportul juridic dintre părţi este un raport atipic de muncă, încheiat în baza dispoziţiilor din Statutului

B.O.R., dar în această situaţie opinia majoritară a fost aceea că se impune respingerea acţiunii ca prematur introdusă, întrucât nu s-a urmat procedura specială, a contestării deciziei de concediere la Consistoriul disciplinar ca instanţă de fond.

în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, motivat de faptul că Statutul B O R. prevede că hotărârile pronunţate de propriile organe de judecată nu pot fi atacate în instanţă, tot în opinie majoritară a fost apreciată de asemenea prematură şi totodată nefondată.

Prematură, pentru că nu există o hotărâre pronunţată de unul din organele proprii de judecată şi nefondată, motivat de faptul că, accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din României, prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute s-a respins acţiunea ca prematur introdusă.

Conform opiniei separate, s-ar fi impus respingerea acţiunii ca inadmisibilă, potrivit art. 122 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin H.G. nr. 768/2007 şi H G. nr. 53/2008, organele clericale prevăzute de art. 148, 150, fiind cele competente să soluţioneze un atare litigiu, instanţa de judecată neputând să se substituie organelor clericale.

Recursul formulat de reclamant este fondat, urmnd a fi admis pentru urm[toarele considerente:

Art. 148 alin. 1 din H.G. nr. 53/2008 stabileşte instanţele disciplinare şi de judecată bisericească, enumerând în mod expres categoriile de personal susceptibile de a fi supuse judecăţii bisericeşti: clericii de mir, preoţi şi diaconi în funcţiune şi pensionari, precum şi cântăreţi.

Potrivit deciziei nr. 893/2007 a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, începând cu data de 1.08.2007 reclamantul a fost transferat de pe postul de cântăreţ pe cel de paraclisier, din acest post dispunându-se încetarea activităţii începând cu data de 1.06.2008, în baza hotărârii nr. 532/2008 a aceleiaşi instituţii.

Reiese din cele arătate că enumerarea persoanelor susceptibile de a fi supuse judecăţii de către instanţele disciplinare bisericeşti prevăzute de art. 148 alin. 1 din

H.G. nr. 53/2008 este expresă şi limitativă, iar reclamantul nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate, funcţia de paraclisier neregăsindu-se în enumerarea arătată.

Prin urmare, este evident că activitatea reclamantului este reglementată de normele de drept comun, fiind supusă jurisdicţiei de drept comun şi nu celei speciale prevăzute de art. 148 alin. 1 din H.G. nr. 53/2008.

în ce priveşte susţinerea intimatei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmaruiui, conform căreia potrivit art. 188 lit. n) din Statutul BOR, nu pot fi atacate în justiţie actele emanate de la un episcop, aceasta nu este fondată.

Potrivit dispoziţiei evocate, chiriarhul exercită o serie de atribuţii printre care şi aceea că numeşte, transferă şi revocă personalul bisericesc clerical şi neclerical în şedinţe ale Permanenţei Consiliului Eparhial, cu respectarea normelor bisericeşti în vigoare.

Nu există nicio prevedere conform căreia deciziile chiriarhului nu pot fi contestate în justiţie.

Singura limitare este cea instituită prin H.G. nr. 53/2008, art. 148 alin. 1, care prevede că, pentru persoanele deţinând funcţiile expres şi limitativ enumerate şi pentru problemele de asemenea strict enumerate, sunt competente instanţele disciplinare şi de judecată bisericească.

Reclamantul nefiind încadrat în nici una din funcţiile enumerate, hotărârea prin care s-a dispus încetarea activităţii reclamantului este supusă jurisdicţiei de drept comun.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 5 C. pr. civ., curtea va admite recursul declarat de reclamant, pe care o va casa şi va trimite cauza spre judecarea pe fond aceleiaşi instanţe. (Judecător Marta Vitos)

146. Desfiinţarea unui post de director. Caracter efectiv. Criterii de alegere a postului desfiinţat

Aducerea unei persoane din cadrul altui magazin al concernului, care să supervizeze activitatea din cadrul magazinului condus de reclamantă, nu poate reprezenta o măsură subiectivă prin care angajatorul să urmărească şicanarea directoarei magazinului, fiind legititn ca o societate comercială al cărei scop este în mod declarat unul lucrativ, să ia măsuri de eficientizare a activităţii.

(Decizia nr. 1897/R din 12 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 468 din 25 februarie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea D.I.M. în contradictoriu cu intimata SC S.M.R. SA Bucureşti şi în consecinţă:

S-a anulat decizia de concediere a reclamantei nr. 860/25.05.2008 emisă de intimată.

S-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior concedierii.

A fost obligată intimata să achite contestatoarei drepturile salariale aferente perioadei începând cu 26.06.2008 şi până la reintegrarea efectivă, drepturi majorate, indexate şi reactualizate potrivit indicelui de inflaţie.

S-a respins petitul privind acordarea daunelor morale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC S.M.R. SA, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii pe fond a contestaţiei. în motivarea recursului pârâta a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. pr. civ ).

Recursul este fondat şi urmează a fi admis, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate.

Curtea şi-a format convingerea că măsura adoptată faţă de reclamantă este una obiectivă, urmare a măsurii de reorganizare a activităţii pârâtei recurente şi corespunde prevederilor art. 65 C. muncii, cauza fiind una reală şi serioasă, anume, necesitatea eficientizării activităţii prin scăderea costurilor cu personalul.

Astfel, din raportul de analiză financiară depus de pârâtă în justificarea restructurării celor două magazine din mun. Cluj-Napoca, reiese că într-adevăr, analizând evoluţia veniturilor din vânzarea mărfurilor aferente anilor 2007 şi 2008 în cele două magazine ale societăţii, se constată o scădere a acestor venituri în ambele magazine în anul 2008 faţă de anul 2007, iar procentul de realizare a bugetului este superior în anul 2008 faţă de anul 2007 pentru magazinul din P.C. (76,3 % faţă de 71,09%), pe când în magazinul I.M. este inferior în anul 2008 fată de anul 2007 (66,14 % fată de 74,68%).

Veridicitatea acestor date nu a fost contestată de reclamantă, aceasta solicitând doar depunerea la dosar a situaţiei financiare lunare defalcate. Nedepunerea acestor acte nu semnifică decât imposibilitatea de a fi luate în considerare, însă analiza financiară depusă rămâne relevantă, atâta timp cât nu a fost dovedită inexactitatea ei.

Pe de altă parte, s-a dovedit caracterul efectiv al restructurării celor două magazine prin desfiinţarea postului de director de magazin din cadrul I.M., prin procesul verbal al şedinţei consiliului de administraţie din data de 13.05.2008 şi prin noua organigramă.

Totodată, s-a dovedit legitimitatea alegerii postului de director de magazin din cadrul I.M. pentru a fi desfiinţat tocmai prin rezultatele financiare mai slabe ale acestui magazin.

Cât priveşte suspiciunea reclamantei că măsura a fost una subiectivă, menită a o îndepărta pe aceasta din cadrul firmei, Curtea nu poate reţine argumentele aduse Aducerea unei persoane din cadrul altui magazin a! concernului care să supervizeze activitatea din cadrul magazinului condus de reclamantă nu poate reprezenta o măsură subiectivă, prin care angajatorul să urmărească şicanarea directoarei magazinului, ci o măsură de eficientizare a activităţii, fiind legitim ca o societate comercială, al cărei scop este în mod declarat unul lucrativ, să ia măsuri de eficientizare a activităţii. Nu pot exista suspiciuni că o societate ar face cheltuieli de genul celor enumerate de reclamantă (deplasare, chirie etc.) doar pentru a-şi şicana un angajat. Măsura luată este grăitoare prin ea însăşi în ce priveşte ineficienţa economică a magazinului.

Faptul că au fost acordate bonusuri angajaţilor nu corespunde unei ascensiuni economice, ci prevederilor contractuale, nefiind deci un semn al creşterii economice.

împrejurarea că reclamantei nu i s-au acordat aceste bonusuri (privită doar ca argument la susţinerea acesteia că a fost supusă la şicane, iar nu ca petit, întrucât Curtea nu a fost sesizată cu un recurs al reclamantei sub acest aspect) îşi are originea tot în contractul încheiat între părţi şi în reglementările de organizare internă, din care reiese că pentru posturile de director de magazin, bonusul se calculează numai dacă s-au îndeplinit obiectivele totale lunare.

Pe de altă parte, pârâta a arătat că acele creşteri salariale invocate, acordate celorlalţi angajaţi, au corespuns evoluţiei pieţei muncii, iar nu unei situaţii financiare ascendente. Angajatorii trebuie să ţină seama de evoluţia pieţei muncii şi a preţurilor dacă doresc să menţină semnificaţia financiară reală a salariilor, în acord cu evoluţia preţurilor de consum.

Neacordarea acestor creşteri în favoarea reclamantei trebuie privită în contextul situaţiei tensionate ivite între angajat şi angajator, în urma sesizării ITM de către primul. Or, acordarea de creşteri salariale este la latitudinea angajatorului, iar nu o obligaţie în sarcina acestuia.

Faţă de aceste considerente, apare ca nefondată admiterea contestaţiei reclamantei, sentinţa urmând a fi modificată în sensul respingerii.

Va fi menţinută respingerea petitului de acordare a daunelor morale, ca o consecinţă a respingerii petitului principal. (Judecător Ioana Tripon)

147. Excepţia de neexecutare a contractului individual de muncă. Neplata de către angajator a spondui salarial cuvenit pârâtului pentru respectarea obligaţiei de fidelitate, îl exonerează pe salariat de îndeplinirea obligaţiei corelative, ca efect al caracterului sinalagmatic al contractul individual de muncă, ce implică executarea reciprocă a obligaţiilor.

(Decizia nr. 301/ R din 17 februarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 755/F din 10.11.2008, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, a fost admisă în parte ca fiind întemeiată acţiunea formulată de reclamanta L.B. S A. împotriva pârâtului G.L.B. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamatei suma de 3.000 Euro în echivalent în lei la cursul valutar comunicat de valabil la data efectuării plăţii reprezentând daune interese.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.600 lei reprezentând bonus de fidelitate.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de petentul reclamant reconvenţional G.L.B.

împotriva acestei hotărâri, pârâtul G.L.B. a declarat recurs prin care a solicitat casarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii reconvenţionale şi respingerii acţiunii principale.

în motivarea recursului s-a invocat nulitatea clauzei de fidelitate, care, în opinia pârâtului, are caracter unilateral deoarece îl obligă doar pe el la o anumită conduită fără a beneficia în schimb de contraprestaţia salarială de 400 lei lunar, iar obligaţia sa de plată a sumei de 3000 Euro este lipsită de temei legal.

S-a apreciat de asemenea că această clauză de fidelitate are caracter abuziv şi ilegal, încălcând principiile constituţionale (art. 41 din Constituţie).

Reclamanta L.B. S A a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând forţa obligatorie a clauzei de fidelitate.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite recursul în parte pentru următoarele considerente:

în privinţa cererii reconvenţionale având ca obiect constatarea nulităţii clauzei de fidelitate, Curtea observă că criticile formulate de pârâtul recurent se întemeiază pe neplata drepturilor salariale corespunzătoare obligaţiei de fidelitate asumate de pârât, ceea ce reprezintă o conduită ulterioară realizării acordului de voinţă, concretizat prin clauza de fidelitate

Or, nulitatea sancţionează nerespectarea condiţiilor legale, edictate pentru valabilitatea actului juridic, la momentul încheierii sale, operând pentru cauze şi motive contemporane realizării acordului de voinţă fără a include în sfera sa de aplicare cauze şi motive ce ţin de executarea actului juridic.

Cum neplata drepturilor salariale corelative obligaţiei asumate de pârât reprezintă o împrejurare ulterioară încheierii actului juridic atacat, Curtea constată că apărările formulate de pârât sunt nefondate.

Cu toate acestea în privinţa acţiunii principale, apărările pârâtului sunt întemeiate.

în acest sens, Curtea reţine că atât în faţa primei instanţa, cât şi în recurs, pârâtul a invocat în mod constant că neplata drepturilor salariate corespunzătoare obligaţiei de fidelitate transformă clauza de fidelitate într-una cu caracter unilateral, ceea ce îl exonerează de îndeplinirea obligaţiei asumate prin clauza penală aferentă.

Calificarea juridică a acestei apărări este, în aprecierea instanţei de recurs, cea a unei excepţii de neexecutare a contractului. Astfel, având caracter sinalagmatic, contractul individual de muncă are ca specific reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, respectiv împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celuilalt, implicând simultaneitate de a acestor obligaţii.

Cum plata bonusului de fidelitate este cauza juridică a obligaţiei de fidelitate ce incumbă pârâtului, în lipsa acordării drepturilor salariate, angajatul este exonerat de îndeplinirea obligaţiei corelative.

Or, prin hotărârea atacată şi nerecurată sub acest aspect s-a reţinut că reclamanta angajatoare nu şi-a executat obligaţia de plată a bonusului de fidelitate, ceea ce justifică, în opinia instanţei de recurs, neexecutarea obligaţiei asumate de pârât prin clauza de fidelitate, cu consecinţa exonerării sale de plata daunelor stabilite prin clauza penală.

în atare situaţie, Curtea apreciază că pretenţiile reclamantei se întemeiază pe propria culpă în executarea contractului, aspect care nu poate să atragă decât respingerea acţiunii sale.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ. va admite recursul în sensul celor ce urmează. (Judecător Sergiu Diaconescu)

148. Indemnizaţie acordată In baza unui act normativ special. Neacordarea unor sporuri. Inexistenţa discriminării

– Constituţia României: art. 16 alin. 1 şi 2

– O.G. nr. 10/2008: art. 3 alin. 5

– O.G. nr. 137/2000: art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1

– Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 14

Neacordarea unui spor pentru un angajat care, prin funcţia pe care o exercită, beneficiază de o indemnizaţie lunară, în baza unui act normativ special care nu prevede respectivul spor, nu constituie o situaţie de discriminare în raport cu alte categorii profesionale şi nici de încălcare a principiului egalităţii în faţa legii. Ambele principii invocate privesc persoane aflate în situaţii comparabile, împrejurare apreciată unanim din perspectiva legislaţiei şi jurisprudenţei interne şi comunitare, precum şi a C.E.D.O.

(Decizia nr. 1419/R din 2 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 349 din 2 martie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantului I.C., împotriva pârâtului Consiliul Judeţean Sălaj, pentru obligarea acestuia la plata sporului de vechime în muncă în procent de 25% calculat la indemnizaţia lunară începând cu data de 27 iunie 2008 şi până la zi, actualizat cu rata inflaţiei, precum şi în continuare pe toată durata mandatului de vicepreşedinte.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul, solicitând modificarea, în sensul admiterii acţiunii.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Reclamantul se consideră îndreptăţit la acordarea sporului de vechime pe considerentul că ocupând funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Sălaj, începând cu data de 27.06.2008, poate beneficia de acest spor asemenea magistraţilor sau altor categorii de funcţionari publici.

în cazul reclamantului nu doar că lipseşte o prevedere legală care să recunoască îndreptăţirea sa la acordarea sporului de vechime, ci, dimpotrivă, art. 3 alin. 5 din O G. nr. 10/2008 menţionează în mod expres că aleşii locali din categoria în care se încadrează şi reclamantul nu beneficiază de sporul de vechime în muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege.

Acţiunea reclamantului nu poate fi apreciată ca întemeiată prin prisma normelor generale interne vizând interzicerea discriminării, prevăzute de Ordonanţa Guvernului 137/2000. De altfel, în conformitate cu modificările aduse acestui act normativ prin

0.U.G. nr. 75/11 iunie 2008, sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în consecinţă, această instituţie nu mai poate fi investită a se pronunţa – în calitate de expert – cu privire la o afirmată discriminare salarială raportată la alte categorii de salariaţi bugetari.

Aşa cum a statuat Curtea Constituţională „diferenţa indemnizaţiilor şi a salariilor de bază, este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii”.

Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de persoane cărora li se acordă reţinându-se că principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite.

Pe de altă parte, prin mai multe hotărâri (Deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008) Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art.

1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O G. nr. 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele de judecată au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, aşa cum a statuat în mod constant şi instanţa de constituţional în jurisprudenţa relativă la art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie (de exemplu, Decizia nr. 102/2003 publicată în M.Of. nr. 201/2003), se reţine că principiul egalităţii de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opţiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluţii legislative diferite în favoarea unor categorii de salariaţi diferite, în considerarea situaţiilor deosebite în care se găsesc în speţă, volumul de muncă suplimentar în cadrul instanţelor din capitală.

Referitor la susţinerea reclamantului în sensul că dispoziţiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalităţii instituit de art. 16 din Constituţia României se reţine că instanţele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecţilor de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie şi nici extinderea aplicării ei altor subiecţi de drept.

în situaţia în care un act normativ conţine dispoziţii discriminatorii cu privire la anumiţi subiecţi de drept, soluţia legală este aceea de a invoca şi a se constata neconstituţionalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalităţii instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituţională are competenţa legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare şi încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalităţii.

întrucât apreciază că există diferenţe între reclamant şi categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării – magistraţi şi alţi funcţionari publici din cadrul altor instituţii, Curtea reţine că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 C. muncii a fost respectat de legiuitor la adoptarea art. 3 alin. 5 din O.G. nr. 10/2008.

Nici din perspectiva normelor internaţionale la care România este parte acţiunea reclamanţilor nu este fondată.

Jurisprudenţa C.E.D.O. este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situaţia în care, persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de tratament diferenţiat ce nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din C.E.D.O. referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. însă, instanţa europeană a statuat în mod constant că nu orice diferenţă de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din C.E.D.O. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (hotărârea din 28.11.1984, cauza Ramussen c. Danemarcei § 40).

Art. 23 alin. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în mod expres că „Toţi oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală”. Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să ţină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. în mod similar, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (adoptat în 1966 şi ratificat de România prin Decretul 212/1974) conţine dispoziţii relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil şi o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.

Din punct de vedere al dreptului comunitar articolul 141 al Versiunii consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru acelaşi loc de muncă sau pentru prestări de aceeaşi calitate sau aplică aceeaşi regulă în cazul unor activităţi diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. în materie de remuneraţie, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiţii de lucru şi remuneraţie. Or, reclamantul, având funcţia de vicepreşedinte al Consiliului judeţean nu desfăşoară activităţi similare cu cele desfăşurate de magistraţi sau alţi funcţionari publici, din cadrul altor instituţii la care reclamantul se raportează.

Art. 2 alin. 2 pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare prevede că există discriminare în situaţia în care două persoane aflate în situaţie asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanţa constatată că nu este cazul în prezenta cauză, întrucât asemănarea ar presupune ca şi reclamantul să-şi desfăşoare activitatea în cadrul unei instanţe sau a unei instituţii publice în cadrul căreia funcţionarii publici beneficiază de sporul de vechime.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat. (Judecător Marta Vitos)

149. încetarea contractului de muncă prin acordul părţilor. Retractarea de către angajat a cererii de încetare a contractului. Efecte

După cum demisia angajatului comunicată angajatorului nu se poate retracta decât cu acordul expres al acestuia din urmă, pentru identitate de raţiune, nici cererea de încetare a contractului individual de muncă prin acordul părţilor nu poate fi retrasă fără acordul celeilalte părţi. Or, în condiţiile în care angajatorul a dispus eliberarea din funcţie a recurentului prin acordul părţilor, iar această hotărâre este ulterioară cererii recurentului pnn care acesta a solicitat menţinerea lui în funcţie, se reţine că nu există acordul expres sau tacit al angajatorului pentru revocarea cererii recurentului de eliberare din funcţie, prin acordul părţilor.

(Decizia nr. 1109/R din 30 aprilie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2131 din 12 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul S.S.C. împotriva pârâţilor Consiliul Judeţean Bacău şi Aeroportul Internaţional George Enescu Bacău, având ca obiect un litigiu de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.S.C. solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul de a se admite în întregime contestaţia formulată.

Fără a contesta justeţea soluţiei pronunţată de prima instanţă, Curtea nu este de acord cu o parte din considerentele expuse în hotărâre.

Art. 1 alin. 2 din Anexa 1 la hotărârea nr. 36 din 14.08.2001 privind modificarea regulamentului de organizare şi funcţionare al RA Aeroportul Bacău prevede în mod expres că numirea şi eliberarea din funcţie a directorului general se face de către Consiliul Judeţean, potrivit legii, cu avizul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (conform art. 91 din Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 republicată – Legea administraţiei publice locale. Consiliul judeţean îndeplinind atribuţiile privind organizarea şi funcţionarea regiilor autonome de interes judeţean).

Art. 3 din Contractul de Performanţă a Regiei Autonome Aeroportul Bacău încheiat în anul 2006, modificat prin Actul adiţional nr. 1/01.01.2007 inclusiv în ceea ce priveşte durata de valabilitate, respectiv anul 2007, prevede în mod expres că acest contract reprezintă o anexă a contractului individual de muncă al recurentului.

Drept urmare, deşi contractul individual de muncă, respectiv cel de performanţă au fost încheiate de recurent cu RA Aeroportul Bacău, numirea, respectiv eliberarea din funcţie a directorului general se realizează de către Consiliul Judeţean.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea constată că prin cererea înregistrată sub nr. 719 din 09.11.2007 la RA Aeroportul Bacău recurentul a solicitat eliberarea din funcţia de director al instituţiei menţionate anterior în baza acordului de voinţă al părţilor (şi nu prin demisie), conform art. 16 lit. d) din contractul de performanţă menţionat anterior.

Considerentele reţinute de tribunal referitoare la faptul că demisia angajatului comunicată angajatorului nu se poate retracta decât cu acordul expres al acestuia din urmă sunt valabile pentru identitate de raţiune şi în ceea ce priveşte cererea de încetare a contractului individual de muncă prin acordul părţilor. Or, în condiţiile în care prin Hotărârea nr. 172/30.11.2007 a Consiliului Judeţean Bacău s-a dispus eliberarea din funcţia de director general a RA Aeroportul Bacău a recurentului prin acordul părţilor, iar această hotărâre este ulterioară cererii nr. 10511/16.11.2007 prin care acesta a solicitat menţinerea în funcţia de director general, Curtea reţine că nu există acordul expres sau tacit al Consiliului Judeţean Bacău pentru revocarea cererii recurentului de eliberare din funcţia de director general prin acordul părţilor.

Drept urmare, se apreciază că deşi în considerentele hotărârii prima instanţă a utilizat în mod eronat diferiţi termeni pentru a desemna modul de încetare a contractului individual de muncă, respectiv de performanţă, soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la acest aspect este corectă.

în limita motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ. este susceptibilă de modificare o hotărâre pronunţată cu nerespectarea unui act juridic civil în sens de convenţie (conform art. 942 Cod civil), indiferent dacă este act bilateral sau unilateral. Este vorba de interpretarea actului în sine, după regulile instituite de art. 969 sau 978, 979, 980, 983, 984 Cod civil. Deşi în dezvoltarea motivelor de recurs nu s-a invocat expres care este actul juridic interpretat eronat de prima instanţă, Curtea apreciază că recurentul s-a referit la cererile recurentului nr. 719 din 09.11.2007, respectiv nr. 10511/16.11.2007. Având în vedere considerentele expuse anterior, se constată că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Referitor la interpretarea eronată a art 79 C. muncii, se apreciază că deşi această dispoziţie legală nu este incidenţă în mod direct în cauză, ceea ce este esenţial este faptul că argumentele reţinute de tribunal referitoare la faptul că demisia angajatului comunicată angajatorului nu se poate retracta decât cu acordul expres al acestuia din urmă sunt valabile şi în ceea ce priveşte cererea de încetare a contractului individual de muncă prin acordul părţilor.

în ceea ce priveşte necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării, se reţine că este sancţionată cu nulitatea hotărârii numai lipsa sau nesemnarea acestei, nu şi necomunicarea ei părţilor, deoarece numai dacă nu a fost întocmită încheierea sau nu a fost semnată nu se pot verifica aspectele procedurale relative la competenţa instanţei, la legalitatea constituirii, la realizarea procedurii, la respectarea principiul publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii, la modalitatea de soluţionare a excepţiilor de procedură.

De asemenea, în condiţiile în care s-a apreciat că petitul principal a fost corect respins, în mod evident soluţia pronunţată de tribunal în ceea ce priveşte petitul accesoriu privind acordarea daunelor morale este corectă.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate şi, drept urmare în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 3041 şi 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.(Judecător Laura Dima)

150. încetare contract individual de muncă prin demisie. Termen de preaviz

– Codul muncii: art. 79 alin. 1 şi 4

Termenul de preaviz, în situaţia încetării contractului individual de muncă prin demisia angajatului, curge în favoarea angajatorului, care are dreptul de opţiune: să accepte în totalitate perioada de preaviz, să o diminueze, sau să renunţe la ea în totalitate

(Decizia nr. 1416/R din 2 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 248 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea formulată de reclamanta M.A.M., în contradictoriu cu pârâta B. SA.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Reclamanta la data de 3.10.2008 a depus un script intitulat „demisie”, prin care a solicitat încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 1.11.2008, cu un preaviz de 30 de zile calendaristice.

în situaţia în care manifestarea de voinţă în sensul încetării raporturilor de muncă aparţine salariatului, termenul de preaviz curge în favoarea angajatorului conform art. 79 alin. 7 C. muncii.

Potrivit acestei dispoziţii, angajatorul are drept de opţiune să accepte în totalitate perioada de preaviz prevăzut de art. 79 alin. 4 C. muncii, să diminueze această perioadă sau să renunţe la ea în totalitate.

în prezenta speţă, angajatorul şi-a valorificat acest drept de opţiune, în sensul renunţării parţiale la termenul de preaviz, respectiv renunţând la un număr de 16 zile din cele 30 de preaviz.

Această manifestare de voinţă nu poate fi apreciată ca fiind abuzivă, însăşi legea conferind posibilitatea renunţării parţiale.

Nicio dispoziţie legală nu impune angajatorului ca în cazul renunţării parţiale să încunoştinţeze angajatul demisionar despre această opţiune la începutul termenului de preaviz.

în speţă, angajatorul a adus la cunoştinţa reclamantei opţiunea sa de renunţare parţială la termenul de preaviz cu o zi înainte de data începând de la care a optat pentru această renunţare.

împrejurarea că reclamanta a fost lipsită de un loc de muncă şi un venit o perioadă de 2 săptămâni, nu este imputabilă intimatei, aceasta exercitându-şi drepturile în limitele conferite de lege.

Prin urmare, nici prejudiciul material suferit de reclamantă prin lipsirea acesteia de venituri o perioadă de 2 săptămâni nu îi poate fi imputat intimatei şi nu poate fi ţinută aceasta la repararea prejudiciului, în sarcina angajatorului neputându-se reţine nici săvârşirea unei fapte ilicite şi nici o atitudine culpabilă care să atragă angajarea răspunderii.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursul va fi respins ca nefondat. (Judecător Marta Vitos)

151. Litigii de muncă având ca obiect drepturi băneşti, întemeiate pe existenţa unor situaţii de discriminare. Efectele deciziilor pronunţate în soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională între autorităţile publice

– Constituţie: art. 146 lit. e)

Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare al acestuia, nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.

Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedură civilă”.

(Decizia nr. 2207/R din 27 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 251 din data de 25 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă ca fiind întemeiată acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Bistriţa-Năsăud să calculeze şi să plătească reclamanţilor sumele de bani ce reprezintă sporul de confidenţialitate în procent de 15% lunar, calculat la indemnizaţia brută lunară pe perioadele indicate – la zi, precum şi pentru viitor pentru toţi reclamanţii, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

A fost obligat pârâtul Tribunalul Bistriţa-Năsăud să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să aloce fondurile băneşti necesare pentru plata drepturilor băneşti solicitate de reclamanţi.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reţine următoarele:

în ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti se apreciază referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. pr. civ. că prima instanţă în temeiul art. 27 alin. 1 din O G. nr. 137/2000 instanţele judecătoreşti nu a adăugat la lege, nu a legiferat şi nu şi-a depăşit atribuţiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 C. muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 C. civ. interzice denegarea de dreptate.

De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 1 alin. 2 şi art. 295 alin. 1 din Codul muncii, ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr. 12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale invocate de recurent), conform art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

Mai mult, art. 6 par. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanţa română trebuind să aibă jurisdicţie deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei.

Referitor la incidenţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838 din

27.05.2009 se constată că în considerentele acestei decizii se reţine că „sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, prin decizia nr. XLVI din 2008 pronunţată în dosarul nr. 27/2008 de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraţilor şi a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificată şi completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.

în consecinţă, întrucât Decizia nr. XLVI din 15.12.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838 din

27.05.2009 această din urmă decizie nu poate produce nici un efect cu privire la decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionată anterior.

Drept urmare, se apreciază că tribunalul nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti nici prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. pr. civ. fiind astfel neîntemeiat.

Dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 teza a ll-a C. pr. civ.

Referitor la criticile formulate în ceea ce priveşte acordarea sporului de confidenţialitate pentru viitor, se reţine că în mod evident acordarea acestor drepturi se va realiza numai în măsura în care se vor menţine raporturile de muncă între reclamanţi şi pârâţi şi nu se vor modifica reglementările legale în materie.

Drept urmare, se apreciază că tribunalul a interpretat dispoziţiile legale incidente în cauză conform interpretării date de instanţa supremă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nefiind întemeiat.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză. (Judecător Laura Dima)

152. Litigiu de muncă. Daune morale. Prejudiciu moral. înţeles

Cererea de acordare a daunelor morale este admisibilă cât timp prejudiciul moral este dovedit, iar întinderea sa a fost probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul, este refuzul achitării drepturilor salariale şi imposibilitatea angajării cauzate de refuzul de a i se restitui carnetul de muncă, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial şi nu moral.

(Decizia nr. 1453/R din 9 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2165 din 17.11.2008 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul B.V.A. împotriva pârâtei SC I. SRL şi în consecinţă s-a anulat decizia de concediere nr. 206/23.04.2007, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 950 lei actualizată, reprezentând drepturi salariale pentru perioada 01.04 –

19.04.2007.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamantul B.V.A., solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii privind obligarea intimatei SC I. SRL la plata echivalentului daunelor morale în sumă de 5000 lei.

Cererea de acordare a daunelor morale este admisibilă (contrar celor invocate de pârâtă) chiar în lipsa unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul de muncă, în condiţiile în care în urma modificării Codului muncii prin Legea 237/2007 s-a prevăzut expres (art. 269) că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat şi în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului.

însă, la fel cum a apreciat şi prima instanţă în cauză nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul este refuzul achitării drepturilor salariale şi imposibilitatea angajării cauzată de refuzul de a i se restitui carnetul de muncă, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial şi nu moral.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Apel apreciază că instanţa de fond a soluţionat în mod judicios petitul privind acordarea daunelor morale, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior, a art. 3041 şi 304 alin. 1

C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. (Judecător Laura Dima)

153. Obligaţiile reciproce ale părţilor

– Codul muncii: art. 39 alin. 2 lit. a)

Nu reprezintă o încălcare a art. 39 alin. 2 lit. a) Codul muncii referitoare la obligaţia salariatului de a realiza norma de muncă sau de a îndeplini obligaţiile din fişa postului, în situaţia în care angajatorul nu şi-a executat în mod adecvat obligaţia prevăzută de art. 40 alin. 2 lit. b) Codul muncii, de a asigura permanent condiţiile corespunzătoare de muncă, inclusiv cele privind igiena şi sănătatea.

(Decizia nr. 502/ R din 3 martie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2241 din 24.11.2008, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta C.A.Z. în contradictoriu cu pârâta SNTFC

– Regionala de Transport Feroviar de Călători Cluj şi, în consecinţă, a fost anulată decizia de sancţionare disciplinară nr. 401/C/610/27.08.2008 şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma reţinută prin aplicarea sancţiunii.

împotriva acestei hotărâri, pârâta SNTFC S.A Bucureşti Regionala Sucursala de Transport Feroviar de Călători Cluj a declarat recurs prin care a solicitat modificarea sentinţei sub aspectul respingerii acţiunii.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 401/C/610/27.08.2008 reclamanta a fost sancţionată disciplinar pentru că la data de 05.07.2008 a părăsit încăperea Biroului de Relaţii cu Publicul, neasigurând buna deservire a publicului călător, aspect reclamat de un călător.

în raport de dispoziţiile art. 77 C. muncii, conform cărora „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere”, Curtea constată că nu pot fi primite criticile recurentei privind omisiunea reclamantei de a informa călătorii prin afişarea unui mesaj scris pe ghişeu despre absenţa sa temporară din moment ce s-a reţinut prin decizia de sancţionare doar că nu a asigurat buna deservire a publicului călător, fără detalierea acestei fapte.

Prin urmare, controlul judiciar se va realiza doar asupra faptei de părăsire a biroului care a avut consecinţa imposibilităţii realizării atribuţiei de deservire a publicului călător.

în acest context, nu se poate reţine încălcarea art. 39 alin. 2 lit. a) C. muncii referitoare la obligaţia salariatului de a realiza norma de muncă sau a îndeplini obligaţiile din fişa postului, având în vedere că angajatorului îi revine obligaţia conform art. 40 alin. 2 lit. b) C. muncii, de a asigura permanent condiţiile corespunzătoare de muncă (inclusiv cele privind igiena şi sănătatea) pe care nu şi-a executat-o în mod adecvat.

în acest sens, Curtea reţine că în absenţa unui grup sanitar în apropierea biroului şi fără a dispune de un înlocuitor, părăsirea biroului de către reclamantă pentru o scurtă perioadă pentru deplasarea la un grup sanitar nu reprezintă o faptă săvârşită cu vinovăţie având în vedere că nici angajatorul nu a reglementat în concret acest aspect.

De asemenea Curtea observă că prin fişa postului nu s-au prevăzut obligaţii ce revin reclamantei în cazul în care din motive obiective trebuie să părăsească încăperea.

Nu are relevanţă că durata absenţei reclamantei a fost de 5 minute sau de 10 minute, având în vedere că diferenţa de 5 minute nu reprezintă un factor care determină antrenarea răspunderii disciplinare a reclamantei în raport de deficienţele organizatorice în materia asigurării igienei şi sănătăţii cauzate de lipsa unor proceduri de lucru.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art. 312 alin. 1

C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei. (Judecător Sergiu Diaconescu)

154. Personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti. Spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. încetarea raportului de muncă prin pensionare, anterior momentului de la care se solicită acordarea acestui spor. Consecinţe

– Legea nr. 168/1999

Având în vedere că reclamantei i-au încetat raporturile de muncă prin pensionare, anterior datei de la care s-a solicitat acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în conformitate cu Decizia nr. 21/10 martie 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este evident că reclamanta, nemaiavând calitatea de aprod, asimilat personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, nici la momentul promovării cererii de chemare în judecată şi nici în perioada pentru care s-a pretins acordarea respectivului spor, nu este îndreptăţită să beneficieze de acest spor.

(Decizia nr. 2613/R din 20 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1542/28.05.2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admisă excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune invocată de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamanţii S.L., B.I., P.M. şi L.A., împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul Cluj şi Curtea de Apel Cluj şi, în consecinţă, pârâţii de rând 1, 3 şi 4 au fost obligaţi în solidar, la plata actualizată la zi în raport de indicele de inflaţie, în favoarea reclamanţilor, a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 14.11.2005 şi până la zi, precum şi în continuare; au fost obligaţi pârâţii de rând 3 şi 4 să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor; a fost obligat pârâtul de rând 2 să aloce sumele necesare efectuării plăţii sporului solicitat; a fost respinsă cererea reclamanţilor pentru perioada octombrie 2005 – 14 noiembrie 2005, ca fiind prescrisă.

împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs cu depăşirea termenului legal de recurs.

în ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, Curtea constată că acesta este tardiv formulat, astfel încât în privinţa acestui recurs se va admite excepţia tardivităţii, cu consecinţa respingerii recursului ca tardiv, motivat pe următoarele considerente:

Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999, actualizată, privind soluţionarea conflictelor de muncă, termenul de recurs în cazul unor astfel de hotărâri, prin care se soluţionează conflicte de drepturi, este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

în speţă, hotărârea primei instanţe a fost comunicată cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la data de 3 iulie 2009, aspect confirmat de dovada de comunicare aflată la fila 32 dosar fond. iar recursul a fost promovat la data de 15 iulie 2009, cu depăşirea termenului de recurs de 10 zile, reglementat de art. 80 din Legea nr. 168/1999 republicată.

în ceea ce priveşte recursurile celorlalţi doi pârâţi, Curtea constată că recursul Curţii de Apel Cluj este fondat în totalitate, iar recursul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti este fondat în parte, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin decizia nr. 21/10.03.2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionat recursul în interesul legii, statuăndu-se în sensul că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv, salariul de bază brut lunar, şi după intrarea în vigoare a O G. nr. 83/2000.

Reclamantele, asimilate personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, se încadrau astfel printre categoriile menţionate în decizia nr. 21/10.03.2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reclamantele S.L., B.I., P.M. şi L.A. au solicitat prin cererea introductivă de instanţă acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică începând cu data de 1 octombrie 2005 până la zi şi în continuare, cu actualizarea acestor sume la data plăţii efective, invocând în motivarea cererii lor prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi faptul că în privinţa personalului auxiliar de specialitate acest spor a fost abrogat abia după intrarea în vigoare a O G. nr. 8/2007, care reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Din adresa nr. 4496/27.10.2009, emisă de Curtea de Apel Cluj – Biroul Resurse Umane, rezultă faptul că reclamanta L.A. s-a pensionat începând cu data de 1 martie 2004, dată de la care au încetat raporturile de muncă dintre aceasta şi Curtea de Apel Cluj.

Aceeaşi adresă confirmă faptul că reclamanta S.L. a fost încadrată ca aprod la Tribunalul Cluj la data de 1 martie 1993, iar din data de 01.09.1993 a fost transferată la Curtea de Apel Cluj în funcţia de aprod; reclamanta B l. a fost încadrată în funcţia de aprod la Judecătoria Cluj-Napoca începând cu data de 22.11.1993, iar de la data de 01.07.1999 îşi continuă activitatea în funcţia de aprod la Curtea de Apel Cluj; reclamanta P.M. a fost încadrată la Tribunalul Cluj în funcţia de aprod la data de

11.04.2002, iar din data de 1 martie 2004 a fost promovată la Curtea de Apel Cluj pe aceeaşi funcţie de aprod.

Reclamantele au promovat acţiunea la data de 14.11.2008, solicitând ca acordarea acestor drepturi salariale să se facă începând cu data de 1 octombrie 2005, avându-se în vedere termenul general de prescripţie de 3 ani de zile, în conformitate cu art. 283 din C. muncii.

Având în vedere că reclamanta L.A. a fost pensionată începând cu data de 01.03.2004, şi că de la această dată i-au încetat raporturile de muncă cu Curtea de Apel Cluj, precum şi faptul că pretenţiile cerute de către reclamante prin cererea de chemare în judecată sunt ulterioare datei de 01.10.2005, deci ulterioare momentului la care reclamantei L.A. i-au încetat raporturile de muncă prin pensionare, este evident că aceasta nu mai avea calitatea de aprod, asimilat personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, pentru perioada ulterioară datei de 1 octombrie 2005 şi până în prezent, astfel încât aceasta nu poate beneficia, pentru respectiva perioadă, de acordarea sporului de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta L.A. nu îndeplinea calitatea cerută pentru a beneficia de acest spor, aceea de aprod, asimilat personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, acţiunea acesteia se impunea a fi respinsă, în aceste limite fiind fondat atât recursul Curţii de Apel Cluj, cât şi recursul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti

în ceea ce priveşte celelalte motive de recurs invocate de recurentul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea constată că acestea sunt nefondate, motivat pe următoarele argumente:

în ceea ce priveşte criticile din recurs privind fondul cauzei formulate de acest recurent, se constată că prin Decizia nr. 21 din 10.03.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit cu caracter obligatoriu, conform art. 329 alin. 3 C. pr. civ., că „judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică…. şi după intrarea în vigoare a O G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001”.

Prin urmare, Curtea constată că susţinerile recurentului referitoare la abrogarea dispoziţiilor legale ce reglementa dreptul salarial pretins contravin deciziei menţionate, pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii, motiv pentru care sunt apreciate ca neîntemeiate.

Este adevărat că această decizie în interesul legii nu conţine nici un fel de referiri la O.G. nr. 8/24.01.2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti, aplicabilă începând cu luna februarie 2007, şi care, prin art. 30, a abrogat Legea nr. 50/1996, care prevedea sporul de 50%, dar nu este mai puţin adevărat că această O.G. nr. 8/2007 era în vigoare în momentul la care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul în interesul legii prin Decizia nr. 21/10.03.2008, prezumându-se deci că instanţa supremă a avut în vedere la soluţionarea acestui recurs în interesul legii şi prevederile O.U.G. nr. 8/2007.

Prin urmare, în virtutea acestei decizii în interesul legii, obligatorie pentru instanţă, reclamantele erau îndreptăţite la acordarea acestui spor.

Referitor la motivul de recurs afirmativ întemeiat pe pct. 4 al art. 304 C. pr. civ., determinat de incidenţa în cauză, în opinia recurentului, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838 din 27.05.2009, se constată că în considerentele acestei decizii se reţine că „sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti”.

Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.

în consecinţă, întrucât Decizia nr. 21 din 10.03.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838 din 27.05.2009, această din urmă decizie nu poate produce nici un efect cu privire la decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionată anterior.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ., se va admite în totalitate recursul Curţii de Apel Cluj şi în parte recursul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, conform dispozitivului prezentei decizii. (Judecător Carmen-Maria Conţ)

155. Prestarea efectivă a unei alte munci decât cea specificată în contractul individual de muncă. Consecinţe. Semnificaţia implementării în COR a ocupaţiei. Simulaţia parţială asupra salariului. Consecinţe. Confidenţialitatea salariului. Inexistenţa unei obligaţii a salariatului

– Cod procedură civilă: art. 1191

– Codul muncii: art. 158

Semnarea contractului individual de muncă cu specificarea funcţiei de agent transporturi nu semnifică imposibilitatea probei contrare, atâta timp cât există contra-înscrisuri în care se recunoaşte de către angajator că reclamantul a funcţionat ca agent transport valori.

Clasificarea ocupaţiilor din România are sensul de a grupa, de a înregistra, prin acte succesive de luare în evidenţă, acele ocupaţii care apar în derularea raporturilor de muncă, fiind deci logic a se face evidenţierea unei ocupaţii în COR ulterior apariţiei ei pe piaţa muncii.

Impedimentul procedural adus de art. 1191 C. pr. civ. nu este operant, întrucât contraînscrisul depus dovedeşte simulaţia parţială în ce priveşte salariul declarat prin contractul individual de muncă şi cel avut în vedere în realitate între părţi, situaţie în care probele testimoniale nu fac decât să întărească această contraprobă.

Nerelevantă este şi invocarea art. 158 C. muncii, întrucât atâta timp cât nu există o clauză prin care să se solicite asigurarea confidenţialităţii salariului şi de către angajat, această obligaţie cade doar în sarcina angajatorului, în timp ce angajaţii sunt doar beneficiarii acestei dispoziţii legale, neavând nicio obligaţie sub acest aspect: pe scurt, pot alege să releve şi altora cuantumul salariului lor.

(Decizia nr. 2091/R din 20 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1305 din 14 mai 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis cererea formulată de către reclamantul F.l. în contradictoriu cu pârâta SC F.S.R. SRL şi în consecinţă s-a constatat că raportul juridic între reclamant şi pârâtă a început în data de 24.01.2008 şi a durat până la data de 29.12.2008, reclamantul având funcţia de agent transport valori.

S-a constatat că în perioada 24.01.2008-29.02.2008 reclamantul a avut un salariu de 800 lei, iar în perioada 01.03.2008 – 19.12.2008 a avut un salariu de 900 lei.

A fost obligată pârâta să efectueze modificările cuvenite în carnetul de muncă în ce priveşte data începerii raporturilor de muncă, funcţie şi salariu.

A fost obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2700 lei reprezentând drepturi salariate neachitate pe perioada 01.10.2008 – 19.12.2008 cu dobânda legală de la data scadenţei şi până la plata integrală.

S-au respins celelalte capete de cerere.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC F.S.R. SRL Satu Mare, solicitând admiterea acestuia cu modificarea în tot a sentinţei atacate.

Analizând sentinţa atacată, Curtea reţine următoarele:

Raportat la funcţia deţinută de reclamant în cadrul societăţii pârâte, Curtea constată că semnarea contractului individual de muncă de către reclamant cu specificarea funcţiei de agent transporturi nu semnifică imposibilitatea juridică de a proba în contra, atâta timp cât există contraînscrisuri, anume, pe de o parte, legitimaţie de serviciu a reclamantului emisă de pârâtă, iar pe de altă parte, adresa directorului transport valori către departamentul al firmei în care se recunoaşte de către angajator că reclamantul a funcţionat ca agent transport valori. Proba testimonială administrată la fond vine doar ca o completare la aceste probe cu înscrisuri, făcând pe deplin dovedit primul capăt de cerere.

împrejurarea că funcţia de agent transport valori a fost implementată în „Clasificarea ocupaţiilor din România” doar la data de 21.03.2008 prin Ordinul nr. 179/13.03.2008 şi Ordinul nr. 170/10.03.2008, ambele publicate în Monitorul Oficial din

21.03.2008, nu are relevanţă în soluţionarea cauzei, întrucât probele au demonstrat că şi anterior acestui moment, munca prestată de reclamant a corespuns funcţiei reclamate. Pe de altă parte, clasificarea ocupaţiilor din România nu are alt sens decât acela de a grupa, de a înregistra, prin acte succesive de luare în evidenţă, acele ocupaţii care apar în derularea raporturilor de muncă, fiind deci logic a se face evidenţierea unei ocupaţii în COR ulterior apariţiei ei pe piaţa muncii.

Irelevantă este şi împrejurarea că nu s-a solicitat de către reclamant modificarea felului muncii, întrucât, aşa cum s-a arătat, acesta a prestat în realitate funcţia de agent transport valori, nefiind necesar, timp de aproape un an, să solicite o modificare a contractului individual de muncă pentru a presta acest fel de muncă.

Considerentele de mai sus, relative la proba cu înscrisuri şi martori făcute, sunt valabile şi în ce priveşte salariul avut de reclamant şi respectiv datorat de pârâtă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă. Impedimentul procedural adus de art. 1191 C. pr. civ., invocat de recurentă, nu este operant, întrucât contraînscrisul depus (adresa emanând de la pârâtă) dovedeşte simulaţia parţială în ce priveşte salariul declarat prin contractul individual de muncă şi cel avut în vedere în realitate între părţi, situaţie în care probele testimoniale nu fac decât să întărească această contraprobă.

Nerelevantă este şi invocarea art. 158 C. muncii, întrucât atâta timp cât nu există o clauză prin care să se solicite asigurarea confidenţialităţii salariului şi de către angajat, această obligaţie cade doar în sarcina angajatorului, în timp ce angajaţii sunt doar beneficiarii acestei dispoziţii legale, neavând nici o obligaţie sub acest aspect: pe scurt, pot alege să releve şi altor cuantumul salariului lor.

Văzând şi prevederile art. 304 pct. 6 şi 7, art. 3041 şi art. 312 alin. 1 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

156. Răspunderea patrimonială a salariaţilor. Imposibilitatea recuperării prejudiciului, decurgând din încetarea contractului individual de muncă anterior despăgubirii angajatorului de către angajatul vinovat. Recuperarea prejudiciului în condiţiile Codului de procedură civilă. Necesitatea existenţei unui titlu executoriu

– Cod procedură civilă: art. 372

– Codul muncii: art. 270 alin. 1, art. 274 alin. 1 şi 2, art. 275

Potrivit art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Din coroborarea prevederilor art. 274 alin. 1 şi 2 Codul muncii, art. 275 Codul muncii şi art. 372 C. pr. civ., rezultă faptul că în cazul în care contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi despăgubit pe angajator şi cel în cauză nu s-a încadrat în muncă (ori ca funcţionar public) la un alt angajator, acoperirea daunei se face prin urmărirea bunurilor sale, în condiţiile Codului de procedură civilă, însă pentru o atare posibilitate este absolut necesară existenţa unui titlu executoriu, fie el hotărâre judecătorească ori un alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

(Decizia nr. 2473/R din 13 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1589/22.06.2009, pronunţată în dosar nr. 845/84/2009 al Tribunalului Sălaj, s-a admis acţiunea reclamantei SC S I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul M.M., acesta fiind obligat la plata sumei de 4.312,5 lei, reprezentând prejudiciu cauzat societăţii reclamante.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M., solicitând, în principal, admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, iar, în subsidiar, desfiinţarea hotărârii primei instanţe, trimiterea cauzei spre rejudecare şi numirea expertului în cauză.

Prin actul olograf, intitulat „declaraţie”, datat 31.05.2008, recurentul a recunoscut faptul că în calitatea sa de angajat al SC S.l. SRL, la punctul de lucru din Alba-lulia, de la parterul magazinului universal Unirea, unde este singurul angajat şi gestionar al punctului de lucru – având ca obiect de activitate prestări servicii copiat chei -, a cheltuit pe parcursul ultimului an, pe diferite nevoi personale, suma de 4.312,5 RON, reprezentând marfă vândută şi încasată, sumă care a fost constatată ca o lipsă în gestiune cu ocazia inventarului efectuat de reprezentantul societăţii.

Prin aceeaşi declaraţie recurentul s-a angajat ca până la data de 10.07.2008, să restituie integral această sumă lipsă, în patru rate, astfel: 1.100 lei până la data de 10.06.2008; 1.100 lei până la data de 20.06.2008; 1.100 lei până la data de 30.06.2008; 1.012,50 lei până la data de 10.07.2008.

Din procesul verbal întocmit cu ocazia efectuării inventarului din data de

31.05.2008, rezultă faptul că din punctul de lucru din Alba-lulia al SC S.l. SRL lipseşte

marfă în valoare de 4.312,5 RON, gestionarul M.M. recunoscând că are lipsă în gestiune.

Rezultă aşadar că prejudiciul este cert, fiind recunoscut de către recurent atât prin procesul verbal de inventariere, cât şi prin declaraţia olografă prin care s-a angajat să restituie acest prejudiciu.

Potrivit art. 270 alin. 1 C. muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Din carnetul de muncă al recurentului, rezultă faptul că acesta a lucrat la societatea intimată în perioada 01.08.2007 – 06.06.2008, când contractul său de muncă a încetat în baza art. 79 alin. 7 C. muncii.

Potrivit art. 274 alin. 1 C. muncii, în cazul în care contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi despăgubit pe angajator şi cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine funcţionar public, reţinerile din salariu se fac de către noul angajator sau noua instituţie ori autoritate publică, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de către angajatorul păgubit, alin. 2 al aceluiaşi art. prevăzând faptul că, în situaţia în care persoana în cauză nu s-a încadrat în muncă la un alt angajator, în temeiul unui alt contract individual de muncă ori ca funcţionar public, acoperirea daunei se va face prin urmărirea bunurilor sale, în condiţiile Codului de procedură civilă.

în conformitate cu prevederile art. 275 C. muncii, în cazul în care acoperirea prejudiciului prin reţineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de maximum trei ani de la data la care s-a efectuat prima rată de reţineri, angajatorul se poate adresa executorului judecătoresc în condiţiile Codului de procedură civilă.

Din textele legale mai sus citate rezultă faptul că dacă angajatorul căruia i-a fost cauzat prejudiciul nu poate să-şi recupereze prejudiciul prin reţineri lunare din salariul celui vinovat de cauzarea prejudiciului, se poate adresa executorului judecătoresc, în condiţiile Codului de procedură civilă.

Prin urmare, ca să poată recurge la executarea silită în condiţiile Codului de procedură civilă, angajatorul trebuie să dispună de un titlu executoriu, în acest sens dispunând prevederile art. 372 C. pr. civ., conform cărora, executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Având în vedere că recurentul a recunoscut că el este vinovat de cauzarea prejudiciului în sumă de 4.312,5 RON, şi că s-a angajat să restituie integral suma lipsă, la datele arătate în cuprinsul declaraţiei olografe, Curtea constată că creanţa angajatorului este certă, lichidă şi exigibilă, în condiţiile pretinse de art. 379 alin. 1 C. pr. civ.

Chiar dacă recurentul a recunoscut prejudiciul şi s-a obligat la repararea acestuia, prin restituirea în rate după scadenţarul pe care şi l-a asumat prin declaraţia olografă, această împrejurare nu este suficientă din punct de vedere legal pentru ca angajatorul să poată trece la executarea silită, pentru o atare finalitate fiind necesar să existe un titlu executoriu, în sensul pretins de art. 372 C. pr. civ., în cazul de faţă, o hotărâre judecătorească.

Aşa fiind, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. (Judecător Carmen-Maria Conţ)

157. Răspundere materială. Gestionar. Societate comercială în lichidare. Competenţă

– Cod procedură civilă: art. 2 alin. 1 lit. c)

– Codul muncii: art. 270 alin. 1

– Legea rtr. 85/2006: art. 6

Potrivit art. 270 alin. 1 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Atât cât şi Codul muncii instituie o competenţă specială, dar faptul că o societate este în lichidare, nu schimbă competenţa judecării unui litigiu de muncă, acesta rămânând în competenţa instanţelor de dreptul muncii cât timp judecătorul sindic va judeca doar cererile prevăzute de Legea nr. 85/2006. Or, o acţiune în răspundere materială jiu este o astfel de cerere.

(Sentinţa civilă nr. 24/DC din 18 august 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 767 din 30.03.2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi în consecinţă s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulată de reclamanta SC R.P. SRL prin lichidator în contradictoriu cu pârâtul P.V., având ca obiect răspundere delictuală, în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul ca prin hotărârea care se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 35.000 lei însuşită din gestiunea societăţii.

în şedinţa publică din 30.03.2009 instanţa din oficiu a invocat excepţia necom-petenţei materiale a Tribunalului Maramureş şi a pus în discuţia părţilor această excepţie.

Potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natura judiciara aferente procedurii insolvenţei.

Tribunalul a constatat că acţiunea excede ipotezei din aceste prevederi legale, fiind vorba de o acţiune în răspundere delictuală.

Judecătoria Baia Mare, prin sentinţa civilă nr. 4764 din 23.06.2009, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat la rândul ei competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Maramureş, reţinând că, potrivit art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006 principalele atribuţii ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt: (…) g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi. Din prevederile art. 11 lit. h) din acelaşi act normativ reiese că una dintre atribuţiile judecătorului sindic constă în judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii.

Analizând înscrisurile depuse la dosar judecătoria a constatat că obiectul acţiunii constă în urmărirea de către lichidator a încasării unei creanţe din averea debitorului rezultată din transferul unei sume de bani efectuat de către un angajat al societăţii falite înainte de deschiderea procedurii insolvenţei.

Examinând acţiunea şi actele dosarului, Curtea reţine următoarele:

Soluţia diferită a celor două instanţe a fost determinată de interpretarea dată naturii juridice şi regimului ce guvernează regulile de competenţă materială aplicabile cererii de obligarea a unui fost angajat la plata unei sume de bani însuşită în cursul exercitării atribuţiilor de serviciu, atribuţii ce erau exercitate în virtutea unui contract individual de muncă.

în concret tribunalul a decis că este vorba de o răspundere civilă delictuală, iar competenţa este atrasă de normele Codului de procedură civilă, pe când judecătoria a statuat că sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 85/2006.

Curtea observă că, potrivit art. 270 alin. 1 C. muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) C. pr. civ. tribunalul judecă conflictele de muncă.

Cât priveşte incidenţa Legii nr. 85/2006, Curtea reţine că instanţa va da calificarea cererii ce rezultă din cuprinsul acesteia şi din finalitatea dorită de parte, iar nu aceea care rezultă din invocarea punctuală a unor texte legale. Din cele de mai sus reiese că invocarea de către reclamant a dispoziţiilor din Legea nr. 85/2006 nu califică automat acţiunea ca fiind de competenţa judecătorului sindic, mai ales că se depune şi copia contractului individual de muncă şi se invocă atribuţiile de serviciu ale pârâtului. Atât Legea nr. 85/2006 cât şi Codul muncii instituie o competenţă specială, dar faptul că o societate este în lichidare nu schimbă competenţa judecării unui litigiu de muncă, acesta rămânând în competenţa instanţelor de dreptul muncii cât timp judecătorul sindic va judeca doar cererile potrivit Legii nr. 85/2006. Or, o acţiune în răspundere materială nu este o astfel de cerere.

Faţă de cele expuse, văzând dispoziţiile art. 20 şi urm. C. pr. civ., se va soluţiona conflictul negativ de competenţă în sensul că se va stabili competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Tribunalului Maramureş care va pune în discuţie aspectele de mai sus. (Judecător loan Daniel Chiş)

158. Răspundere patrimonială. Gestionar. Condiţii

Răspunderea patrimonială implică stabilirea caracterului cert al prejudiciului. Prejudiciul este cert dacă gestionarul în fapt ar fi semnat un inventar la preluarea gestiunii şi un inventar la predarea acesteia sau în loc de predarea gestiunii să fi reieşit din probe cuantumul prejudiciului.

Cât timp gestionarul nu a preluat o gestiune şi la predare nu s-a efectuat un inventar, în conformitate cu Ordinul nr. 1753/2004 al Ministerului Finanţelor, şi că mat existau şi alte persoane care la rândul lor aveau cel puţin calitatea de gestionar în fapt, nu se poate admite acţiunea în stabilirea răspunderii patrimoniale a gestionarului.

(Decizia nr. 1481/R din 9 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 316 din 9 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea formulată de către reclamanta SC K. SRL în contradictoriu cu pârâta L.R.R., având ca obiect un litigiu de muncă.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea sentinţei şi admiterea cererii formulată.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reţine următoarele:

Este corectă susţinerea recurentei că din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta a avut calitatea de gestionar de fapt.

Cu toate acestea curtea reţine că răspunderea patrimonială implică stabilirea caracterului cert al prejudiciului, care în speţă nu a fost stabilit. Prejudiciul ar fi fost cert dacă pârâta ar fi semnat un inventar la preluarea gestiunii şi un inventar la predarea acesteia sau în loc de predarea gestiunii să fi reieşit din probe cuantumul prejudiciului.

Or, pârâta nu a preluat o gestiune şi la predare nu s-a efectuat un inventar la care să fi fost prezentă. Inventarul efectuat la data de 31.05.2007 nu respectă dispoziţiile din Ordinul nr. 1753/2004 al Ministerului Finanţelor cu privire la declaraţia prealabilă ce trebuie luată gestionarului, obiecţiunile pe care acesta le poate efectua după prezentarea rezultatului inventarului şi cu privire la interdicţia ca din comisia de inventariere să facă parte persoane ce au în gestiune obiectele ce au a fi inventariate.

Mai trebuie relevat că din probele administrate a reieşit că pe lângă pârâtă mai existau şi alte vânzătoare, care la rândul lor aveau cel puţin calitatea de gestionar în fapt.

Cum sarcina probei revine reclamantei, potrivit art. 287 C. muncii, şi cum această probă cu privire la caracterul cert al prejudiciului nu a fost făcută, rezultă că acţiunea nu putea fi admisă.

în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm., art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC K. SRL împotriva sentinţei civile nr. 316 din 09.02.2009 a Tribunalului Cluj, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304 C. pr. civ. (Judecător loan Daniel Chiş)

159. Răsturnarea sarcinii probei în litigiile de muncă. Sensul dispoziţiei. Descrierea faptei în decizia de aplicare a sancţiunii. Detalii esenţiale

– Codul muncii: art. 268 alin. 2 lit. a), art. 287

Legiuitorul a avut în vedere prin dispoziţiile art. 287 Codul muncii, poziţia dominantă pe care angajatorul o are în cadrul raportului de muncă, ce îi permite să îşi constituie probe pentru fiecare din aspectele derulării raporturilor juridice cu angajaţii săi, poziţie care poate constitui o piedică în calea obţinerii de probe pertinente de către angajaţi.

Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, cerută sub sancţiunea nulităţii deciziei de sancţionare conform art. 268 alin. 2 lit. a) Codul muncii, trebuie să fie îndestulătoare, pentru a nu permite arbitrariul din partea angajatorului, care printr-o trimitere generală la un anume tip de comportament indisciplinat să îşi rezerve posibilitatea de a detalia fapta mai târziu, eventual cu ocazia litigiului în faţa ijistanţei de judecată, într-un mod convenabil, conform probelor pregătite.

(Decizia nr. 2896/R din 15 decembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2500 din 1 octonnbrie 2009, a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de către reclamantul C M.A. în contradictoriu cu pârâta SC M.E. SA Bucureşti şi în consecinţă s-au anulat deciziile de sancţionare nr. 79/26.08.2008 şi 80, emise de pârâtă în sarcina reclamantului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei aprilie 2008 – 01.10.2009, precum şi contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei efectiv lucrate.

S-a respins capătul de cerere privind renegocierea contractului individual de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M.E. SA, solicitând modificarea în totalitate a sentinţei instanţei de fond şi respingerea contestaţiei.

Recursul este fondat doar în partea privitoare la tichetele de masă şi urmează a fi admis în această măsură.

Astfel, într-adevăr, în cauză nu s-a dovedit existenţa unei înţelegeri la nivel de unitate sau în cuprinsul contractului individual de muncă încheiat între părţi în sensul acordării de tichete de masă, situaţie în care nu se poate dispune în mod legal obligarea pârâtei la acordarea acesteia, neexistând temei juridic pentru aceasta.

în schimb, celelalte cereri din cuprinsul recursului sunt nefondate.

în primul rând, trebuie observat că potrivit art. 77 C. muncii, nu pot fi invocate în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Ca atare, trimiterile pe care recurenta le face la alte fapte ale contestatorului considerate abateri disciplinare, dar care nu au stat la baza emiterii deciziilor ce fac obiectul prezentului dosar, sunt lipsite de legătură cu obiectul cauzei, urmând a fi înlăturate cu această motivare. în acest sens se reţin prevederile art. 294 C. pr. civ., care la alin. 1 statuează că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, prevederi aplicabile şi judecăţii în calea de atac a recursului potrivit art. 316 C. pr. civ.

Cu privire la faptele pentru care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat cu reclamantul, anume, lipsa nemotivată de la serviciu şi ruperea expediţiilor preluate de la clienţi, precum şi cu privire la achitarea salariului aferent lunii aprilie 2008, trebuie remarcat că recurenta este decăzută din dreptul de a mai propune probe după prima zi de înfăţişare, potrivit art. 287 C. muncii.

De altfel, majoritatea înscrisurilor depuse cu titlu de probe în recurs de către recurentă nu pot conduce la lămurirea împrejurărilor de fapt întrucât privesc alte fapte decât cele reţinute în cele două decizii de concediere, iar condica de prezenţă depusă în copie nu poate fi primită ca o probă decisivă în condiţiile în care contestatorul a reclamat prin contestaţia formulată că a fost împiedicat să îşi desfăşoare activitatea profesională prin faptul că i-a fost anulat cârdul de motorină şi s-au dat directive de către angajator anterior concedierii, prin prepuşii săi, clienţilor, de a nu-l mai primi pe reclamant în derularea raporturilor contractuale, fiind practic lăsat fără mijloacele specifice desfăşurării activităţii. Or, toate aceste aspecte trebuia să fie clarificate prin probe concludente în faţa primei instanţe, unde se puteau administra şi probe testimoniale.

Se poate constata prin interpretare că sensul art. 287 C. muncii este acela de a răsturna sarcina probei în cadrul conflictelor de muncă, aceasta nemaicăzând în sarcina reclamantului, aşa cum este în dreptul comun conform art. 1169 Cod civil, ci în sarcina angajatorului, indiferent de calitatea procesuală a acestuia de reclamant sau pârât.

Neîndoios, legiuitorul a avut în vedere, prin această dispoziţie de favoare dată în considerarea angajaţilor, poziţia dominantă pe care angajatorul o are în cadrul raportului de muncă, ce îi permite să îşi constituie probe pentru fiecare din aspectele derulării raporturilor juridice cu angajaţii săi şi care poziţie poate constitui o piedică în calea obţinerii de probe pertinente de către angajaţi.

Prin urmare, în condiţiile în care angajatorul nu vine în faţa instanţei, până la primul termen de judecată (sau de îndată ce află de proces, în cazul unor piedici reale raportat la primul termen de judecată) pentru a proba legitimitatea deciziei de sancţionare emisă (sau a deciziilor, dacă s-au emis mai multe), prin înscrisurile care au stat la baza emiterii lor şi prin alte probe considerate concludente, este legală soluţia de anulare a deciziilor, în considerarea modului în care cade sarcina probei în conflictele de muncă.

în plus, raportat la fapta de rupere a corespondenţei adresate clienţilor, aşa cum indirect arată şi contestatorul (care precizează că nu a rupt nici o expediţie preluată de la client, simţind nevoia să enumere toate tipurile de expediţii, pentru a complini lipsa de precizie a deciziilor de concediere: „nici o expediţie care s-ar fi aflat pe birou, raft, dulap sau alt loc menit să depoziteze expediţii, plicuri sau colete”) deciziile atacate nici nu identifică în vreun mod această corespondenţă, nici data când a avut loc fapta, aceasta fiind astfel insuficient descrisă. Or, potrivit art. 268 alin. 2 lit. a) C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare trebuie să se cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.

Această descriere trebuie, desigur, să fie îndestulătoare pentru a nu permite arbitrariul din partea angajatorului, care printr-o trimitere generală la un anume tip de comportament indisciplinat să îşi rezerve posibilitatea de a detalia mai târziu, eventual cu ocazia litigiului în faţa instanţei de judecată, fapta, într-un mod convenabil, conform probelor pregătite. Dimpotrivă, fapta trebuie stabilită în toate detaliile ei esenţiale (esenţiale pentru individualizarea ei dincolo de orice dubiu) prin chiar decizia de sancţionare, dându-se astfel certitudine raporturilor juridice între părţi şi permiţând verificarea ulterioară din partea instanţei a ¡egalităţii şi temeiniciei sancţiunii.

în prezenta speţă, tocmai o atare verificare este imposibilă raportat la cea de a doua faptă reţinută în sarcina contestatorului, astfel încât sub acest aspect, deciziile atacate apar ca nelegale.

Faţă de aceste aspecte de nelegalltate, legate de cuprinsul deciziilor, pe de o parte, iar pe de altă parte de atitudinea procesuală pasivă a recurentei în prima instanţă, Curtea apreciază superfluu a mai cerceta aspectele legate de situaţia creată prin emiterea a două decizii de concediere consecutive, privind aceeaşi persoană, dintre care una nedatată (cel puţin în varianta ce a parvenit contestatorului). (Judecător Ioana Tripon)

160. Reintegrare în muncă după constatarea nulităţii deciziei de concediere. Plata drepturilor salariale

Efectele constatării nulităţii se întorc în timp, iar actul anulat se consideră că nu a existat, de aceea părţile sunt repuse în situaţia anterioară. în speţă, dacă părţile sunt repuse în situaţia anterioară, se consideră că acel contract de muncă nu a fost desfiinţat prin decizia atacată şi desfiinţată de către instanţă. Dacă între părţi contractul de muncă îşi produce din nou efectele, ca şi cum nu a fost niciodată desfiinţat, atunci cererea de obligare la plata salariului este întemeiată.

(Decizia nr. 2151/R din 23 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1134 din 25 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a admis cererea reclamantului P.P.. formulată împotriva pârâtului Consiliul Judeţean Sălaj – Ansamblul Folcloric Meseşul, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului suma de 5.628 lei, reprezentând drepturi salariale neacordate în perioada martie 2008 – februarie 2009.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Judeţean Sălaj -Ansamblul Folcloric „Meseşul”, solicitând admiterea recursului.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurentul arată că reclamantul nu s-a prezentat la sediul unităţii în vederea reîncadrării pe post în urma admiterii contestaţiei reclamantului împotriva desfacerii contractului de muncă şi repunerea în drepturile iniţiale, astfel că nu poate fi retribuit din moment ce nu a prestat nici un fel de muncă.

Curtea reţine că acest motiv de recurs nu poate fi primit deoarece art. 78 alin. 2 C. muncii prevede că instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioara emiterii actului de concediere iar potrivit art. 278 C. muncii neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat constituie infracţiune.

Prin urmare, recurentul îşi invocă propria sa culpă deoarece pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară acesta trebuia să emită o decizie pentru reîncadrarea reclamantului în postul său, fără decizia de reîncadrare reclamantul nu se poate prezenta la muncă deoarece trebuie reiniţiate raporturile de muncă între părţi din iniţiativa angajatorului care trebuia măcar să solicite angajatului să se prezinte la muncă, fiind în sarcina angajatorului punerea în executare a unei hotărârii judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă.

Noţiunea de reintegrare în muncă, în înţelesul de restitutio în integrum, echivalează cu recunoaşterea tuturor drepturilor de care a fost lipsită persoana încadrată pe perioada încetării contractului de muncă.

Pe de altă parte efectele constatării nulităţii se întorc în timp iar actul anulat se consideră că nu a existat, de aceea părţile sunt repuse în situaţia anterioară. în speţă, dacă părţile sunt repuse în situaţia anterioară se consideră că acel contract de muncă nu a fost desfiinţat prin decizia atacată şi apoi desfiinţată de către prima instanţă în cadrul primului proces. Prin urmare dacă între părţi îşi produce din nou efectele contractul de muncă, ca şi cum acesta nu a fost niciodată desfiinţat, atunci rezultă că cererea de obligare la plata salariului este întemeiată.

Mai arată recurentul că în conformitate cu hotărârile Consiliului de administraţie din 15 nov. 2007 şi 21 ianuarie 2008, nici colectivul de muncă nu este de acord cu menţinerea reclamantului pe post, acesta lipsind de la repetiţii şi spectacole.

Aceste critici nu pot fi primite deoarece angajatorul trebuie să pună în executare hotărârea judecătorească privind reintegrarea în muncă, neavând nici o relevanţă că acel colectiv de muncă nu este de acord cu menţinerea reclamantului pe post, iar abia după reintegrare va putea să-l sancţioneze pe reclamant pentru eventuale fapte noi ce nu au făcut obiectul judecăţii.

în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm. C. pr. civ., curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 C. pr. civ. (Judecător loan Daniel Chiş)

161. Reîncadrare după încetarea mandatului într-o funcţie aleasă în administraţia locală sau judeţeană. Momentul de la care se poate solicita reîncadrarea

– Legea nr. 393/2004: art. 18 alin. 1 şi 2, art. 30 alin. 1

Pretenţiile în legătură cu reîncadrarea, pot fi formulate doar de la data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales, având în vedere dispoziţiile legale care reglementează durata mandatului consiliului local.

(Decizia nr. 150/R din 28 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2587 din 3 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a admis în parte acţiunea reclamantului H.G., pârâta SC C Â.S. SA Cluj, Sucursala Zalău, fiind obligată la plata prejudiciului material suferit de reclamant în perioada 28 mai – 29 iulie 2008, în sumă de 5.476 lei, actualizat cu rata inflaţiei pe durata dintre depunerea cererii de reluare a activităţii şi până la data plăţii efective.

S-au respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale şi cheltuieli de judecată.

împotriva acestei sentinte au declarat recurs reclamantul H.G. şi pârâta SC C.A.S. SA Cluj.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să admită recursurile pentru următoarele considerente:

Acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu persoana juridică angajatoare, respectiv SC C.A.S. SA Cluj, dar instanţa se pronunţă şi obligă Sucursala Zalău din cadrul SC CA.S. SA Cluj deşi aceasta din urmă nu are calitatea de angajator şi mai mult, potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică şi acestea nu pot dispune de patrimoniul persoanei juridice.

Acesta este un motiv de casare ce se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ., când instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, atunci când s-a pronunţat faţă de o altă persoană decât cea care a fost chemată în judecată, prin urmare instanţa de fond în rejudecare urmează să se pronunţe faţă de persoana juridică ce a fost chemată în judecată iar nu faţă de o sucursală a acesteia care nu a fost parte în proces.

Celelalte motive de recurs invocate de către recurentul reclamant şi recurenta pârâtă se pot constitui în motive de modificare dar, potrivit art. 312 alin. 3 teza a ll-a C. pr. civ., dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacata pentru a se asigura o judecata unitară.

Ambii recurenţi au contestat întinderea obligaţiei de plată prin urmare cele susţinute de recurenţi urmează să fie avute în vedere în rejudecare, cu următoarele precizări.

Art. 30 alin. 1 din Legea nr. 393/2004 prevede că „La încetarea mandatului de primar, de viceprimar, de preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean persoanele în cauză îşi reiau activitatea în executarea aceloraşi contracte de muncă sau acte de numire. La stabilirea clasei şi gradului de încadrare se vor lua în calcul şi perioadele lucrate în funcţiile de demnitate publică alese.”

Art. 18 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 393/2004 prevede că „(1) Vicepreşedinţii consiliului judeţean, precum şi viceprimarii intră în exercitarea mandatului după declararea lor ca legal aleşi, potrivit Legii nr. 215/2001, republicată. (2) Exercitarea mandatului de către persoanele prevăzute la alin. 1 încetează odată cu expirarea mandatului consiliului din care fac parte” iar art. 38 din Legea nr. 215/2001 prevede că „Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. Consiliul local îşi exercită mandatul de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.”

Prin urmare reclamantul putea să formuleze pretenţiile sale doar de la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales, ori exact aceasta chestiune a fost invocată de către pârâtă iar instanţa nu a verificat data constituirii noului consiliu local şi implicit data încetării mandatului reclamantului.

Cu privire la preluarea personalului SC P. SA, obligaţie asumată de către SC C.A.S. SA Cluj potrivit art. 21 din Contractul de delegare urmează a fi analizată şi susţinerea pârâtei din întâmpinare că această obligaţie subzista doar pe o perioadă de 6 luni conform art. 32 din Actul adiţional la contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice.

Referitor la daunele morale solicitate de către reclamant urmează a fi avută în vedere Decizia nr. XL/2007 pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. 3 teza a ll-a C. pr. civ.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de recursurile declarate de reclamantul H.G. şi de pârâta SC C.A.S. SA Cluj împotriva sentinţei civile nr. 2587 din 03.11.2008 a Tribunalului Sălaj, pe care o va casa în întregime şi în consecinţă va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj. (Judecător loan-Daniel Chiş)

162. Reorganizarea angajatorului ca urmare a necesităţilor obiective de ordin economic. Restructurarea posturilor unor membri de sindicat. Legalitate

– Codul muncii: art. 60 lit. h), art. 65 alin. 2, art. 76, art. 221, art. 223

– Legea nr. 54/2003, art. 9 şi 10

Şi membrii de sindicat pot fi vizaţi de măsurile de reorganizare, dat fiind că textele legale indicate vizează protecţia reprezentanţilor organizaţiilor sindicale faţă de modificări abuzive ale contractelor de muncă, iar nu şi în cazul în care angajatond este constrâns obiectiv să îşi restrângă activitatea, simpla calitate de reprezentant al organizaţiei sindicale nu conferă drepturi în plus în caz de reorganizare efectivă.

(Decizia nr. 2523/R din 13 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1834 din 17 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Liber Salprest Cluj în contradictoriu cu pârâta C.S.B.V. SA Cluj având ca obiect un litigiu de muncă.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii Sindicatul Liber Salprest, C.G.R. şi M.L., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi anularea deciziilor de desfiinţare a posturilor reclamanţilor cu diminuarea salariilor, precum şi a deciziilor ulterioare contestate, în sensul reintegrării în funcţiile deţinute anterior, plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceştia de la data de 19 ianuarie 2009 – data concedierii – şi până la efectiva integrare, precum şi la plata de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial, astfel cum au fost solicitate în acţiunea dedusă judecăţii pe fond.

Un prim motiv de recurs constă în acela că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că în cadrul societăţii nu a avut loc o reorganizare reală şi motivată de considerente economice, singurele posturi restructurate fiind ale celor doi petenţi, desfiinţarea posturilor reclamanţilor nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.

Curtea reţine că din actele dosarului rezultă fără dubiu că măsura reorganizării a fost reală, fiind determinată de cauze economice, şi de asemenea a fost şi legală, fiind desfăşurată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Susţinerea recurenţilor, contrară celor reţinute anterior, nu a fost susţinută de probe, în schimb angajatorul a făcut dovada susţinerilor sale, potrivit art. 75 din Legea nr. 168/1999.

Mai susţin recurenţii că măsura desfiinţării posturilor şi concedierii petenţilor a avut în mod clar scopul de a intimida, limita şi chiar desfiinţa activitatea sindicală din societate, atâta vreme cât de această măsură a fost vizat preşedintele sindicatului şi vicepreşedintele acestuia care după ce a demisionat din funcţia respectivă a fost menţinut în societate, precum şi un susţinător al sindicatului M.L., postul acestuia fiind cumulat cu acela de director administrativ, post ocupat de către un salariat pensionar, care cumulează pensia cu salariul.

Consideră că instanţa de fond nu a reţinut faptul că la desfiinţarea posturilor şi concedierea petenţilor au fost încălcate prevederile art. 60 lit. h), art. 65 alin. 2, art. 76, 221, 223 C. muncii şi ale art. 9 şi 10 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor precum şi ale art. 94 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit deoarece şi membrii de sindicat pot fi vizaţi de măsurile de reorganizare, dat fiind că textele legale indicat vizează protecţia reprezentanţilor organizaţiilor sindicale faţă de modificări abuzive ale contractelor de muncă iar nu şi în cazul în care angajatorul este constrâns obiectiv să îşi restrângă activitatea, simpla calitate de reprezentant al organizaţiei sindicale nu conferă drepturi în plus în caz de reorganizare efectivă.

163. Repararea autoturismului de serviciu. Calitatea de a solicita restituirea cheltuielilor. Uzură normală. Riscul normal al serviciului. Inexistenţa răspunderii materiale a angajatului

Uzura normală a bunului trebuie suportată de angajator, întrucât bunul a fost încredinţat angajatului ca maşină de serviciu, deci în considerarea interesului societăţii. Evident, a avea la îndemână maşina de serviciu este şi în interesul şi pentru comoditatea angajatului, însă interesul principal este al angajatorului. Cheltuielile ocazionate de înlocuirea pieselor la un autoturism al firmei, nu antrenează răspunderea patrimonială a angajaţilor, nereprezetitând o pagubă materială produsă angajatorului din vina şi în legătură cu munca pârâţilor, ci încadrându-se în situaţia de excepţie prevăzută la alin. 2 al articolului menţionat, anume în riscul normal al serviciidui.

(Decizia nr. 2135/R din 22 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 237 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S C. M. SRL Gherla împotriva pârâţilor R.T.G. şi J.A.M., având ca obiect un litigiu de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC M. SRL Gherla, solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive.

Apărările pârâţilor intimaţi sunt întemeiate cât priveşte prejudiciul reprezentat de contravaloarea reparaţiilor la autoturism.

Astfel, chiar dacă acesta nu era în proprietatea societăţii reclamante, în mod evident, era la dispoziţia acesteia faptic, astfel încât a putut fi pus la îndemâna pârâţilor pentru a se deplasa de la domiciliu la locul de muncă.

Contractul de comodat depus în probaţiune de reclamantă pentru a justifica în speţă calitatea procesuală activă sub acest aspect nu este opozabil pârâţilor, neavând dată certă, însă chiar făcând abstracţie de această probă, Curtea constată că reclamanta are calitatea de a solicita restituirea cheltuielilor făcute de ea pentru repararea autoturismului asupra căruia a exercitat posesia faptică şi pe care l-a încredinţat pârâţilor, întrucât cheltuielile necesare folosinţei lucrului sunt un accesoriu al folosinţei, aş acum s-a arătat în doctrină.

Solicitarea nu este însă fondată, deoarece aşa cum reiese din facturile depuse în probaţiune, reparaţiile au corespuns uzurii normale a autovehiculului, constând din înlocuirea unor piese care se uzează în timp ca urmare a folosirii normale a autovehiculului. Nefiind invocate nici o împrejurare în care pârâţii ar fi prejudiciat în alt mod autoturismul, printr-o folosire necorespunzătoare sau prin producerea vreunui accident, nu se poate constata vreo culpă din partea acestora raportat la necesitatea de a fi reparat autoturismul. Simpla afirmaţie a reclamantei că pârâţii au folosit bunul necorespunzător nu este suficient, fiind necesare probe în acest sens, care însă nu au fost aduse. Or, uzura normală a bunului trebuie suportată de angajator, întrucât bunul a fost încredinţat angajatului ca maşină de serviciu, deci în considerarea interesului societăţii. Evident, a avea la îndemână maşina de serviciu este şi în interesul şi pentru comoditatea angajatului, însă în general, interesul principal este al angajatorului, care în acest mod asigură o mai rapidă deplasare a angajaţilor săi pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Ca atare şi cheltuielile curente legate de autoturism trebuie să fie tot în sarcina acelui contractant care are beneficiul major, anume, angajatorul. De altfel, singurul temei juridic invocat de reclamanţi pentru a solicita aceste despăgubiri îl reprezintă răspunderea patrimonială a salariaţilor, or cheltuielile ocazionate de înlocuirea pieselor la un autoturism al firmei nu se încadrează în textul de lege incident, anume, art. 270 C. muncii, nereprezentând o pagubă materială produsă angajatorului din vina şi în legătură cu munca pârâţilor, ci încadrându-se în situaţia de excepţie prevăzută la alin. 2 al articolului menţionat, anume, în riscul normal al serviciului.

Faţă de aceste considerente, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 3041 C. pr. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat. (Judecător Ioana Tripon)

164. Repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin anularea deciziei de concediere. Cerere de revizuire, motivată prin aceea că dispoziţiile referitoare la reintegrarea pe post nu pot fî executate, întrucât postul a fost desfiinţat. Respingere

– Codul muncii: art. 65 alin. I, art. 78 alin. 2

în condiţiile în care concedierea intimatului a fost dispusă în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, iar conform art. 78 alin. 2 din Codul muncii la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, a constata într-o cerere de revizuire că postul ocupat de intimat nu există, ar însemna nerespectarea dispoziţiei legale imperative menţionate anterior.

De asemenea, întrucât cauza concedierii intimatei a fost desfiinţarea postului său, acest aspect a fost avut în vedere de către instanţa de recurs, care nu a făcut decât să aplice dispoziţiile art. 78 alin. 2 din Codul muncii referitoare la reintegrare, dispoziţii care nu disting în funcţie de motivul concedierii.

(Decizia nr. 1081/R din 28 aprilie 2009)

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 10 martie 2009 şi formulată de revizuienta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj împotriva deciziei civile nr. 246/R din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, privind şi pe intimatul K.T., având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

Examinând cererea de revizuire, Curtea reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 246/R/10.02.2009 s-a admis recursul declarat de reclamantul K T. împotriva sentinţei civile nr. 2166 din 17 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj, pe care o modifică în sensul că admite acţiunea reclamantului şi dispune anularea deciziei de concediere nr. 28432 din 11.12.2007 emisă de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA Bucureşti – Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj. S-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, s-a obligat pârâta să plătească reclamantului diferenţele salariale aferente începând cu data punerii în executare a deciziei de concediere şi până la data reîncadrării efective. S-a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3500 lei cheltuieli de judecată în fond şi recurs.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. pr. civ. se poate invoca în situaţia în care dispozitivul hotărârii conţine dispoziţii contrare, care nu se pot aduce la îndeplinire.

în dispozitivul deciziei împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire există o singură dispoziţie referitoare la reintegrarea intimatului pe postul deţinut anterior, astfel încât în mod evident nu sunt dispoziţii contrare care nu se pot executa, primul motiv de revizuire invocat fiind neîntemeiat.

Referitor la susţinerea că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. pr. civ.) se reţine că prin decizia a cărui revizuire se solicită, s-a a stabilit că revizuienta a procedat la concedierea nelegală a intimatului K.T. întrucât nu a respectat dispoziţiile art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv desfiinţarea locului de muncă al acestuia nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.

în condiţiile în care concedierea intimatului a fost dispusă în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, iar conform art. 78 alin. 2 din Codul muncii la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, a constata într-o cerere de revizuire că postul ocupat de intimat nu există ar însemna nerespectarea dispoziţiei legale imperative menţionate anterior.

Drept urmare, se constată că prin dispoziţia de a-l reintegra pe intimat pe funcţia deţinută anterior, instanţa de recurs a dat eficienţă principiului retroactivităţii efectelor anulării deciziei de concediere, astfel încât nici al doilea motiv de revizuire nu este întemeiat.

în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 326 C, pr. civ. se va respinge ca nefondată cererea de revizuire declarată de intimata Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj împotriva deciziei civile nr. 246 din 10.02.2009 a Curţii de Apel Cluj. (Judecător Laura Dima)

165. Salariaţi ai instituţiilor bugetare. Contract colectiv de muncă. Aplicarea prevederilor contractului colectiv de muncă privitor la drepturile salariale. Necesitatea reglementării acestora şi prin acte normative

– Legea nr. 130/1996: art. 12

– O.U.G. nr. 24/2000: anexa II

– CCM unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, art. 3 alin. 2 teza a 2-a, art. 40 alin. 4

Salariaţilor din instituţiile bugetare jiu li se pot stabili în contractele colective de muncă negociate dispoziţii cu privire la drepturile salariale care nu sunt reglementate prin acte normative cu putere de lege. Pentru aceasta, acestor salariaţi nu le sunt aplicabile în mod direct prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel naţional referitor la drepturilor de natură salarială.

(Decizia nr. 1467/R din 9 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 131 din 2 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi prin mandatar Sindicatul Liber al Salariaţilor din Serviciile Publice al Consiliului local Bistriţa, împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Bistriţa şi Municipiul Bistriţa – prin Primar.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs sindicatul, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

Art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă respectiv art. 3 alin. 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 prevăd că „Contracte colective de munca se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.

De asemenea, potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii „sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative”.

O.U.G. nr. 24/2000 reglementează salarizarea din sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sistemul bugetar fiind cuprinse în anexa a ll-a a acestui act normativ – Administraţia Publică Locală – prefecturi, primării, consilii şi servicii publice din subordinea acestora, nivelul salariilor de bază astfel stabilite fiind modificat succesiv prin adoptarea O.U.G. nr. 33/2001, O.U.G. nr. 123/2003, Legea nr. 112/2005, Legea nr. 231/2007, O.U.G. nr. 199/2008 şi O.U.G. nr. 1/2009, toţi reclamanţii fiind încadraţi pe posturi de inspector de specialitate.

în consecinţă, în condiţiile în care salariaţilor din instituţiile bugetare nu li se pot cuprinde în contractele colective de muncă negociate dispoziţii cu privire la drepturile salariale care nu sunt reglementate prin acte normative cu putere de lege, rezultă că acestor salariaţi nu le sunt aplicabile în mod direct prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel naţional referitor la drepturilor de natură salarială.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că nu se poate aplica direct contractul colectiv de muncă la nivel naţional pentru acordarea drepturilor solicitate de reclamanţi.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art. 312 alin. 3 C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 131 din 02.03.2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care o va menţine. (Judecător loan Daniel Chiş)

166. Salariu minim. Cuantum. Angajator privat

– Codul muncii: art. 159 alin. 2, art. 238 alin. 2, art. 241 lit. d)

– Legea nr. 130/1996, art. 8 alin. 3

Angajatomi nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe ţară şi nici într-un cuantum inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel naţional. Procedăndu-se în mod diferit, se încalcă dispoziţiile art. 238 alin. 2 din Codul muncii, respectiv art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 conform cărora contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

(Decizia nr. 2818/R din 7 decembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1001 din 13.04.2009 a Tribunalului Cluj s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii F.G. ş a. împotriva pârâtei SC C.S. SRL, denumire schimbată în SC P.C.S. SRL, SC C.P. SRL denumire schimbată în SC C.P. SRL şi în consecinţă:

Au fost obligate pârâtele să vireze pentru reclamanţi, pentru perioada angajării fiecăruia, a sumelor reprezentând contribuţiile la bugetul asigurărilor sociale de stat.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinţei şi judecând pe fond cauza admiterea cererii introductive, cu cheltuieli de judecată.

Examinând hotărârea recurată phn prisma motivelor invocate, Curtea de Apel apreciază că recursul este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Aşa cum au învederat şi recurenţii, art. 19 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă prevede că „în sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii: a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau pe bază de contract de muncă temporară, în condiţiile legii, cu excepţia persoanelor care au calitatea de pensionan”, iar art. 24 alin. 1 lit. b) din acelaşi act normativ prevede că „veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din contribuţiile individuale ale persoanelor prevăzute la art. 19”.

Coroborând cele două dispoziţii legale Curtea reţine că reclamanţii care au şi calitatea de pensionari nu datorează contribuţii la bugetul asigurărilor de şomaj, instanţa de fond reţinând greşit contrariul.

în ceea ce priveşte fişele fiscale ale reclamanţilor, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile pct. 4 din Anexa 3 a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 546/2005 privind modelul şi conţinutul fişei fiscale, modificat prin Ordinul nr. 2198/2006, respectiv pct. 4 din Anexa 3 a Ordinului Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 2293/2007 pentru aprobarea modelului şi conţinutului fişei fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii, angajatorii editează fişa fiscală în două exemplare, un exemplar semnat şi ştampilat înmânându-se angajatului.

Conform susţinerilor reclamanţilor necontestate de pârâtă, care avea şi sarcina probei potrivit art. 287 C. muncii, angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica reclamanţilor fişele fiscale corespunzătoare perioadelor lucrate în anii 2006, 2007 şi 2008. în consecinţă, se constată că prin respingerea capătului de cerere privind comunicarea fişelor fiscale instanţa de fond a aplicat greşit şi dispoziţiile legale menţionate anterior.

Referitor la cuantumului salariului reclamanţilor, Curtea de Apel reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 coeficientul minim de ierarhizare pentru muncitorii calificaţi este de 1,2. Alin. 4 din acelaşi articol prevede aplicarea coeficientului minim de salarizare ia salariul minim negociat pe unitate. Dispoziţii similare sunt şi în art. 39 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005-2006. Conform art. 241 lit. d) C. muncii, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional produce efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară.

De asemenea, art. 159 alin. 2 C. muncii prevede că angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariu! de bază minim brut orar pe ţară.

Drept urmare, se constată că salariul de încadrare al reclamanţilor trebuia stabilit prin aplicarea la salariul minim brut pe ţară (angajatorul neputând să negocieze un salariu minim inferior la nivel de unitate) a coeficientului de 1,2 prevăzut pentru muncitorii calificaţi. Procedându-se în mod diferit s-au încălcat dispoziţiile art. 238 alin. 2 C. muncii, respectiv art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 conform cărora contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

Mai mult, art. 38 şi 165 C. muncii instituie interdicţia pentru salariaţi de a renunţa la drepturile salariate, precum şi nulitatea actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate, astfel încât susţinerile instanţei de fond în sensul că nu se poate modifica salariul negociat de reclamanţi vor fi înlăturate de către instanţa de recurs.

Pentru aceste considerente, reţinând incidenţa în cauză a art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se vor admite recursurile declarate de reclamanţii împotriva sentinţei civile nr. 1001 din 13.04.2009 a Tribunalului Cluj care va fi modificată în parte în sensul că: se vor obliga pârâtele să plătească reclamanţilor sumele reţinute cu titlu de contribuţie la fondul de şomaj în perioada în care şi-au desfăşurat activitatea în favoarea pârâtelor.

Se vor obliga pârâtele să comunice reclamanţilor fişele fiscale corespunzătoare perioadelor lucrate în anii 2006, 2007 şi 2008.

Se vor obliga pârâtele să plătească reclamanţilor diferenţele de drepturi salariale dintre salariul corespunzător meseriei de comisionar şi sortator şi respectiv coeficientului de ierarhizare de 1,20 raportat la salariul minim pe economie şi salariul efectiv plătit, pe perioada desfăşurării activităţii.

Se vor menţine dispoziţiile din sentinţă referitoare la obligarea pârâtelor la virarea contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat şi la respingerea petitului privind obligarea pârâtelor la plata diferenţei dintre preţul integral şi cel compensat al medicamentelor cumpărate de reclamanţi, aceste capete de cerere nefiind recurate. (Judecător Laura Dima)

167. Salarizare. Categorii de personal cu atribuţii diferite. Inexistenţa discriminării

– Hotărârea CSM nr. 387/2005

în condiţiile în care atribuţiile fiecărei categorii din cele invocate de către reclamanţi, anume grefieri şi grefieri-arhivari, sunt diferite, potrivit art. 54 şi art. 62 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, înseamnă că la salarizarea fiecărei categorii s-a avut în vedere că acestea sunt două categorii profesionale distincte, cu actiintăţi diferite.

Dacă sunt categorii distincte cu activităţi diferite, nu poate fi vorba de discriminare, deoarece discriminarea poate apărea doar în cazurile de încălcare a principiului egalităţii. Or, dacă nu sunt situaţii egale, nu poate exista discriminare deoarece doar în situaţii de egalitate tratamentul trebuie să fie egal, nediscriminatoriu.

(Decizia nr. 955/R din 14 aprilie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 31 ianuarie 2008, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi Consiliul Naţional al Discriminării.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs de reclamanţii solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii.

Examinând hotărârea recurată prin prima motivelor invocate, Curtea apreciază că recursul es te nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Hotărârea primei instanţe a fost motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ., întrucât conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Astfel, contrar ceior invocate de recurenţi tribunalul nu a reţinut numai apărările formulate de pârâţi, ci a înlăturat argumentat susţinerile reclamanţilor, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ. nefiind întemeiat.

în limita motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ. este susceptibilă de modificare o hotărâre pronunţată cu nerespectarea unui act juridic civil în sens de convenţie, conform art. 942 C. civ. Recurenţii nu au indicat care este actul juridic interpretat greşit de prima instanţă, însă din modul în care au dezvoltat acest motiv de recurs rezultă că s-au referit la cererea de chemare în judecată, care în mod evident nu este un act de natura celui menţionat anterior. Drept urmare, nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.

Referitor la celelalte critici aduse hotărârii primei instanţe, se apreciază că, în condiţiile în care atribuţiile fiecărei categorii din cele invocate de către reclamanţi, anume grefierii şi grefierii-arhivari, sunt diferite, potrivit art. 54 şi art. 62 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor aprobat prin HCSM nr. 387/2005, înseamnă că la salarizarea fiecărei categorii s-a avut în vedere că acestea sunt două categorii profesionale distincte cu activităţi diferite.

Dacă sunt categorii distincte cu activităţi diferite nu poate fi vorba de discriminare deoarece discriminarea poate apărea doar în cazurile de încălcare a principiului egalităţii. Or, dacă nu sunt situaţii egale nu poate exista discriminare deoarece doar în situaţii de egalitate tratamentul trebuie să fie egal, nediscriminatoriu.

în acest sens art. 1. alin. 3 din O.G. nr. 137/2000 prevede că exercitarea drepturilor enunţate în acest articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile iar art. 2 alin. 1 din acelaşi act normativ precizează că prin discriminare se înţelege orice deosebire făcută în condiţii de egalitate a persoanelor.

Curtea reţine că încadrarea ca grefier nu este singura condiţie avută în vedere la acordarea salarului ci la această condiţie trebuie adăugat felul activităţii în funcţie de care legiuitorul înţelege să reglementeze sau nu acordarea unui salar şi în cuantum diferit.

Reclamanţii nu se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează salarul ca şi pentru grefieri deoarece fiecare dintre aceştia exercită o activitate diferită.

Nu în ultimul rând, potrivit deciziei nr. 819/03.07.2008 a Curţii Constituţionale a României, prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunţate anterior că nu este cazul în prezenta speţă.

Art. 2 alin. 2 pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (invocată de reclamanţi) prevede că există discriminare în situaţia în care două persoane aflate în situaţie asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, aşa cum s-a precizat anterior, grefierii arhivari şi registratori nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu ceilalţi grefieri, în condiţiile în care exercită activităţi diferite.

în consecinţă, Curtea apreciază că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nefiind întemeiat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. (Judecător Laura Dima)

II. ASIGURĂRI SOCIALE

168. Accident de muncă. Acordarea unor prestaţii periodice

Prima instanţă nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece reclamantului i s-a vătămat sănătatea. Prin diminuarea capacităţii de muncă i s-a cauzat atât un prejudiciu actual, care a fost reparat prin plata despăgubirilor, cât şi un prejudiciu viitor, pentru a cărui reparare în mod corect instanţa de fond a acordat despăgubiri sub formă de prestaţii periodice, întinderea totală a acestui ultim prejudiciu fiind imposibil de stabilit prin anticipaţie.

(Decizia nr. 1221 din 12 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1612 din 12 octombrie 2006. a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul L.L.P., împotriva pârâtei Opera Maghiară.

Prin decizia civilă nr. 2799 din 19 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Cluj s-a admis recursul declarat de reclamantul L.L.P. împotriva sentinţei civile nr. 1612 din 12 octombrie 2006, a Tribunalului Cluj, care a fost casată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a dispus ca instanţa în rejudecare să analizeze toate condiţiile prevăzute de art. 269 alin. 1 din Codul muncii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, având în vedere că spre deosebire de ce a reţinut prima instanţă, accidentul s-a produs în timpul îndeplinirii de către reclamant a obligaţiilor de serviciu.

în rejudecare s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1296 din 30 mai 2007, prin care s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.L.P., împotriva pârâtei Opera Maghiară Cluj-Napoca, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului indemnizaţia pentru accident de muncă pentru luna decembrie 2004. S-au respins restul petitelor formulate de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 377 din 12 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj s-a admis recursul declarat de reclamantul L.L.P. împotriva sentinţei civile nr. 1296 din 30 mai 2007 a Tribunalului Cluj, care a fost casată şi s-a trimis cauza spre rejudecare în fond aceluiaşi tribunal.

în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 205 din 29 ianuarie 2009, a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.L.P., împotriva pârâtei Opera Maghiară Cluj şi în consecinţă a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferenţă de venit în sumă de 5951,2 lei pe perioada 01.06.2005 – 30.09.2008 şi o rentă lunară de 196,5 lei începând cu 30.09.2008 şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă a reclamantului şi la plata cheltuielilor de judecată de 1321,7 lei.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Opera Maghiară Cluj Napoca solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate şi rejudecând în fond cauza, să se respingă acţiunea reclamantului.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Contrar celor invocate de recurentă, Curtea constată că prin acordarea despăgubirilor şi a rentei lunare prima instanţă nu a acordat mai mult decât s-a cerut. Astfel, deoarece reclamantului i s-a vătămat sănătatea, prin diminuarea capacităţii de muncă i s-a cauzat atât un prejudiciu actual, care a fost reparat prin plata despăgubirilor, cât şi un prejudiciu viitor, pentru a cărui reparare în mod corect instanţa de fond a acordat despăgubiri sub forma de prestaţii periodice, întinderea totală a acestui ultim prejudiciu fiind imposibil de stabilit prin anticipaţie.

Prin ultima decizie de casare s-a stabilit că în condiţiile în care se reţine culpa comună a părţilor în producerea invalidităţii reclamantului, ambele părţi sunt răspunzătoare în limita culpei lor de producerea prejudiciului, respectiv pârâtei îi revine sarcina de a repara parţial paguba proporţional cu culpa sa. Drept urmare, deoarece conform art. 315 alin. 1 C. pr. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, susţinerile recurentei contrare celor stabilite de a doua instanţa de recurs vor fi înlăturate.

Prin al doilea motiv de recurs se susţine, în esenţă, ca în mod nelegal instanţa de fond a reţinut ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 269 alin. 1 din Codui muncii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului. întrucât prin decizia de casare menţionata anterior s-a statuat în mod contrar, Curtea apreciază ca nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu este întemeiat.

Deşi dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. pr. civ. au fost abrogate în mod expres prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, criticile hotărârii primei instanţe formulate prin acest motiv de recurs urmează sa fie analizate deoarece conform art. 3041 C. pr. civ., recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Curtea constată că instanţa de fond a analizat întreg probatoriul administrat în cauza şi a înlăturat motivat apărările paratei, respectând îndrumările date de instanţa de casare. în condiţiile în care din probele administrate în cauză a rezultat că există o culpă comună a părţilor în producerea accidentului, în mod corect (în lipsa unor dovezi contrare) s-a apreciat că întinderea culpei este de 50% pentru fiecare dintre părţi.

De asemenea, deoarece s-a apreciat că în mod corect a fost obligată pârâta la plata de despăgubiri, susţinerile acesteia din recurs în sensul că nu este în culpă procesuală sunt, în mod evident, nefondate.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. (Judecător Laura Dima)

169. Accident de muncă. Despăgubiri solicitate de succesorii persoanelor decedate, ca urmare a producerii evenimentului

– Codul muncii: art. 269

Natura cauzei nu este dată de persoana care formulează acţiunea, anume persoana prejudiciată sau moştenitorii acesteia, ci de raportul juridic dedus judecăţii, iar natura acestui raport nu se schimbă în funcţie de persoana care formulează acţiunea, respectiv nu se poate susţine că este un raport de muncă, dacă persoana prejudiciată în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a formulat acţiunea şi că ar fi un raport civil dacă succesorul celui care a fost prejudiciat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a continuat sau iniţiat acţiunea.

Raportul juridic civil apare doar între persoana prejudiciată şi succesorul său, dar acest raport dă doar legitimarea procesuală succesorului iar nu temeiul acţiunii, teniei care rămâne art. 269 din Codul muncii.

(Decizia nr. 1173/R din 12 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 199 din 26 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii V.L.R., S.A.R., V.A., S.E.A., S I. şi S.L., împotriva pârâtei SC S.D. SA, jud. Cluj, pârâta fiind obligată să achite reclamanţilor câte 20.000 lei pentru fiecare, reprezentând daune morale.

S-a respins capătul de cerere privind daunele materiale, împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta şi reclamanţii.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să admită în parte recursul pentru următoarele considerente:

Cât priveşte recursul pârâtei, aceasta invocă, relativ la plata daunelor morale, Decizia nr. XL (40) din 7 mai 2007, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Curtea reţine că, ulterior acestei decizii, prin Legea nr. 237/2007, art. 269 alin. 1 din Codul muncii, a fost modificat iar forma actuală a textului permite şi repararea

prejudiciului moral, chiar dacă contractul colectiv de muncă ori contractele individuale de muncă ale foştilor salariaţi nu prevăd clauze exprese privind acordarea daunelor morale.

Mai arată recurenta că în mod greşit instanţa a reţinut culpa comună a societăţii pârâte şi a antecesorilor decedaţi ai reclamanţilor, deoarece societatea nu are nici o culpă în producerea accidentului de muncă, dimpotrivă, culpa producerii acestui accident aparţine victimelor decedate S.S. şi V.A..

Curtea reţine că susţinerea nu poate fi primită deoarece din Procesul-verbal de cercetare nr. 2492/27.07.2005 întocmit de Inspecţia Muncii, rezultă încălcarea unor prevederi care au condus la producerea accidentului şi de către persoane cu funcţii de conducere.

Recurenta omite să menţioneze şi constatările de la pct. 12 din procesul verbal pentru care vinovate se fac persoanele cu funcţii de conducere indicate la pct. 13 şi recurenta SC S. SA, menţionată nominal la pct. 13. Prin urmare în mod corect s-a reţinut culpa comună.

Recurenta susţine că instanţa le-a acordat despăgubiri şi reclamanţilor S.A. (fiica victimei decedate V.A.) şi V.A. (fiu al decedatului V.A.) – ambii fiind majori, căsătoriţi şi angajaţi în muncă – motivând că aceştia îl au în întreţinere pe tatăl victimei decedate V.A., deşi aceştia nu au făcut dovada în nici un fel că l-ar fi avut în întreţinere pe acesta.

Acest aspect rămâne a fi analizat de către instanţa de fond în rejudecare ca şi raporturile de între reclamanţi şi persoanele decedate.

Reclamanţii, prin recursul lor au arătat că în mod nelegal instanţa de fond s-a pronunţat asupra acordării de despăgubirii civile apreciind că acestea se pot solicita pe calea dreptului comun, instanţa specializată de litigii de muncă neputându-le acorda.

Curtea reţine că recursul este întemeiat cu privire la acest aspect, instanţa de fond fiind competentă a judeca cauza, deoarece prejudiciul moral sau material rezultat dintr-o faptă petrecută în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, poate fi solicitat de către persoana prejudiciată sau de către succesorii acesteia, în cazul în care a decedat din cauza faptului prejudiciabil sau independent de acesta, drepturile şi acţiunea existând în patrimoniul persoanei prejudiciate şi fiind transmisibile.

Natura cauzei nu este dată de persoana care formulează acţiunea, anume persoana prejudiciată sau moştenitorii acesteia ci de raportul juridic dedus judecăţii, iar natura acestui raport nu se schimbă în funcţie de persoana care formulează acţiunea, respectiv nu se poate susţine că este un raport de muncă dacă persoana prejudiciată în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a formulat acţiunea şi că ar fi un raport civil dacă succesorul celui care a fost prejudiciat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a continuat sau iniţiat acţiunea.

Raportul civil apare doar între persoana prejudiciată şi succesorul său, dar acest raport dă doar legitimarea procesuală succesorului iar nu temeiul acţiunii, temei care rămâne tot art. 269 din Codul muncii.

Nu în ultimul rând, dacă instanţa a considerat că pretenţiile materiale pot fi judecate doar potrivit dreptului comun atunci şi daunele morale ar fi avut aceeaşi soartă, dat fiind că nu putea considera că daunele morale au un alt regim decât daunele materiale, cât timp temeiul juridic este acelaşi, anume art. 269 din Codul muncii.

Apoi, dacă tot a considerat că cererea trebuie judecată potrivit dreptului comun, soluţia era declinarea la instanţa care ar fi considerat că este competentă iar nu respingerea acţiunii.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3 şi 5, art. 299 alin. 1 şi art. 315 alin. 1 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de pârâta SC S. SA şi de reclamanţii V.L.R., S.A.R., V.A., S.E.A., S I. şi S.L. împotriva sentinţei civile nr. 199 din 26.01.2009 a Tribunalului Cluj, pe care o va casa în întregime şi în consecinţă va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe cu privire atât la daunele morale cât şi cu privire la cele materiale, pentru a asigura o soluţie unitară cauzei, ţinând seama de cele expuse mai sus. (Judecător loan Daniel Chiş)

170. Activitate prestată în grupele a I-a şi a Il-a de muncă. Consecinţe asupra calculului drepturilor la pensie

– Legea nr. 3/1977

– Legea nr. 19/2000

Este greşită aprecierea că persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale beneficiază la determinarea punctajului mediu de un stagiu de cotizare de 20 de ani (respectiv 25 de ani pentru femei), conform art. 43 alin. 1 din Legea nr. 19/2000.

Singuml beneficiu acordat ca urmare a faptului că reclamanta a lucrat o anumită perioadă de timp în grupele a I-a şi a ll-a de muncă, îl reprezintă reducerea vârstei standard de pensionare. în niciun caz aceste împrejurări nu au relevanţă sub aspectul calculului punctajului mediu anual şi al pensiei reclamantei şi nici sub aspectul stagiului de cotizare utilizat în calculul punctajului mediu anual.

(Decizia nr. 2816/R din 7 decembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1018 din 2 iunie 2008 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a respins acţiunea înaintată de reclamanta S.S. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect asigurări sociale

Prin decizia civilă nr. 2089 din 29 octombrie 2008 s-a admis recursul declarat de reclamanta S.S. împotriva sentinţei civile nr. 1018/2008,care a fost casată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1533 din 28.05.2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea înaintată de reclamanta S.S. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect asigurări sociale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.S., solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel apreciază că recursul este nefondat.

Deşi nu a menţionat expres, se reţine că reclamanta a formulat critici împotriva hotărârii primei instanţe care pot fi încadrate conform art. 306 alin. 3 C. pr. civ. în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Aspectele invocate de reclamantă cu privire la efectele pe care le are activitatea desfăşurată în grupa I şi a ll-a de muncă, respectiv stagiul complet de cotizare au mai fost soluţionate prin sentinţa civilă nr. 1955 din 08.10.2007 a Tribunalului Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 354/07.02.2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj. în considerentele acestei decizii s-a reţinut că „în mod corect prima instanţă a reţinut că singurul beneficiu acordat ca urmare a faptului că reclamanta a lucrat o anumită perioadă de timp în grupele I şi a ll-a de muncă îl reprezintă reducerea vârstei standard de pensionare. în nici un caz aceste împrejurări nu au relevanţă sub aspectul calculului punctajului mediu anual şi al pensiei reclamantei şi nici sub aspectul stagiului de cotizare utilizat în calculul punctajului mediu anual, care, în cazul reclamantei, este de 25 de ani”.

S-a mai reţinut că „în ce priveşte majorarea punctajului, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 alin. 8 din Legea nr. 19/2000, aceasta este recunoscută în favoarea angajaţilor care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, contribuie o anumită perioadă la sistemul public, regăsindu-se în una din situaţiile prevăzute la art. 5.

Or, potrivit art. 41 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Prin urmare, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 78 alin. 8, nu este suficient ca asiguraţii să realizeze stagiul minim de cotizare, fiind imperios necesar să atingă vârsta standard de pensionare şi să lucreze după pensionare, fără a avea relevanţă pensionarea asiguratului anterior acestei vârste ca efect al desfăşurării activităţii în grupa a l-a sau a ll-a de muncă sau în condiţii speciale”.

De asemenea. în sentinţa civilă nr. 1813 din 2 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 232/06.02.2007 s-au analizat aceleaşi aspecte referitoare la stagiul complet de cotizare al pensiei reclamantei, respectiv la aplicarea art. 78 alin. 8 din Legea nr. 19/2000.

Deşi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 Cod civil pentru a exista autoritate de lucru judecat, obiectul celor trei cauze nefiind similar deoarece deciziile de pensionare contestate sunt diferite, Curtea reţine că, în lipsa unor elemente noi, aspectele legate de stagiul complet de cotizare şi acordarea punctajului suplimentar prevăzut de art. 78 alin. 8 din Legea nr. 19/2000 nu mai pot fi reiterate într-o nouă acţiune ca efect al puterii de lucru judecat, ele fiind soluţionate definitiv prin hotărârile menţionate.

Mai mult, contrar celor invocate de recurentă, prin Decizia nr. 40/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în M.Of. nr. 334/20.05.2009) s-a statuat că dispoziţiile art. 77 alin. 2 raportat la art. 43 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000 se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

Apreciind că instanţele care au considerat că persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale beneficiază la determinarea punctajului mediu de un stagiu de cotizare de 20 de ani (respectiv 25 de ani pentru femei) conform art. 43 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 au procedat greşit, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei că „aceste persoane au beneficiat atât de reducerea vârstei legale de pensionare, cât şi de majorarea vechimii în muncă, deci a perioadei de contribuţie, denumită în actuala reglementare stagiu de cotizare.

Cele stabilite de unele instanţe, în sensul că acestei categorii de asiguraţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 19/2000 şi ale anexei nr. 4 la această lege ca «act normativ special» la care fac trimitere prevederile art. 2 alin. 4 din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, sunt consecinţa unei interpretări greşite a prevederilor legale, întrucât Legea nr. 19/2000 reprezintă o lege generală, actul normativ-cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.

în ceea ce priveşte principiul înscris în expunerea de motive a Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, potrivit căruia «la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie», acesta nu poate fi aplicat în cauză atât timp cât în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care au lucrat în grupele speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului de cotizare şi, în raport de acesta, a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.

Această interpretare decurge şi din dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensii aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Ca atare, aplicabilitatea prevederilor normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 este întărită şi confirmată de norma de trimitere din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Totodată, potrivit art. 1 din Codul civil şi art. 15 alin. 2 din Constituţia României, republicată, legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.

în aceste condiţii, este evident că legea nouă, respectiv Legea nr. 19/2000 nu se poate aplica decât situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, deci persoanelor ale căror drepturi la pensie s-au deschis după data de 1 aprilie 2001, nu şi persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977”.

Reţinând că în conformitate cu dispoziţiile art. 329 alin. 3 C. pr. civ. decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, Curtea constată că stagiul complet de cotizare al pensiei reclamantei a fost corect stabilit şi prin raportare la Decizia nr. 40/2008 pronunţată de instanţa supremă.

De asemenea, contrar celor invocate de recurentă, Legea nr. 226/2006 nu este incidenţă în cauză întrucât pensia acesteia a fost stabilită anterior datei de 01.04.2001. Astfel, art. 2 alin. 2 din actul normativ menţionat prevede că „sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”. Acest articol (ca şi legea în ansamblu, de altfel) face referire la stagiile de cotizare realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, nu şi la pensiile stabilite anterior acestei legi.

De asemenea, prin Legea nr. 226/2006 nu s-a dispus o recalculare a pensiilor stabilite anterior datei de 01.04.2001, ceea ce ar fi fost necesar dacă ea ar fi fost aplicabilă şi acestor categorii de pensii care au fost recalculate în temeiul unui act normativ anterior, respectiv O.U.G. nr. 4/2005.

Nici instanţa supremă nu a apreciat prin Decizia nr. 40/2008 că există identitate între grupa I şi a ll-a de muncă (denumite grupe speciale) şi activitatea desfăşurată în condiţii speciale conform Legii nr. 19/2000, în condiţiile în care în considerentele deciziei s-a reţinut că art. 43 aiin. 1 şi anexa 4 din Legea nr. 19/2000, care se referă la stagiul realizat în condiţii speciale, nu sunt aplicabile persoanelor care au desfăşurat activitate în grupa I şi a ll-a de muncă.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că instanţa de fond a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nefiind întemeiat.

în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. (Judecător Laura Dima)

171. Adeverinţă depusă direct în instanţă. Neexprimarea poziţiei procesuale de către pârâtă. Abuz de putere. Termen rezonabil de judecată

– Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 6

în condiţiile în care, prin răspnnsnl dat, pârâta i-a adus la cunoştinţă reclamantului ca nu se ia în considerare la calculul punctajului mediu anual acordul global, ar fi excesiv de formal a se considera necesară, anterior sesizării instanţei, depunerea la sediul pârâtei, a adeverinţelor vizând o altă perioadă de timp, fiind evident că acelaşi răspuns l-ar fi primit reclamantul şi în raport cu aceste adeverinţe.

Atitudinea pârâtei reflectă un abuz de putere şi se impune a fi sancţionată prin analizarea adeverinţelor depuse direct în instanţă, salvgardându-se pe această cale dreptul reclamantului la un proces echitabil sub raportul derulării acestuia într-un termen rezonabil, în lumina prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

(Decizia nr. 1830/R din 6 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 48 din 12 ianuarie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul S.P. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii

Cluj şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să ia în considerare la calcularea punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei a sporurilor menţionate în adeverinţele nr. 501-512 din 12.12.2008 emise de A.D. SCM Cluj-Napoca şi adeverinţele nr. 4859/12.12.2008 emise de Primăria comunei Feleacu, începând cu 14,06.2008.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, solicitând admiterea acestuia, cu respingerea acţiunii.

Raportat la primul motiv de recurs, Curtea constată că reclamantul nu a depus direct în instanţă adeverinţele cu care probează veniturile ce solicită a fi luate în calcul la pensie, ci acestea figurează şi în dosarul de pensie.

Astfel, de la A.D., reclamantul a depus la dosarul de pensie adeverinţele numerotate 321-326 din 20.02.2008. Prin răspunsul dat, pârâta recurentă i-a adus la cunoştinţă că nu se ia în considerare la calculul punctajului mediu anual acordul global.

Ulterior, reclamantul a sesizat instanţa prin prezenta acţiune, iar în cursul procesului, reclamantul a depus la dosarul instanţei „adeverinţele de salariu refăcute conform O.U.G. nr. 4/2005”, deci adeverinţele nr. 501-512 din 12.12.2008 emise de A.D., având acelaşi conţinut ca adeverinţele depuse la dosarul de pensie, cu singura deosebire că într-o rubrică separată, se indică diferenţa dintre salariul de încadrare şi venitul brut realizat, în urma operaţiei de scădere între descăzutul şi scăzătorul indicaţi în rubricile 3 şi 4.

în acelaşi fel s-a procedat cu adeverinţele emise de Primăria com. Feleacu, adeverinţele cu nr. 179 din 19.05.2008 aflate la dosarul de pensie fiind depuse ulterior în instanţă, cu acelaşi conţinut, cu numărul 4859/12.12.2008, singurele diferenţe de această dată fiind că aceste adeverinţe vizează şi perioada anilor 1987-1989, ce nu fusese acoperită prin adeverinţele depuse la pârâtă şi că sunt precizate separat sporul de vechime şi sporul de şef de echipă.

Raportat la aceste adeverinţe (evident, cele depuse la dosarul de pensie), pârâta nu a răspuns reclamantului pe cale graţioasă, aşa cum rezultă din copia dosarului de pensie depus în instanţă.

Apare deci ca nefondată susţinerea recurentei că ar fi lipsită de interes acţiunea reclamantului, pentru motivul lipsei unui refuz din partea autorităţii competente.

Refuzul este evident în cuprinsul răspunsului dat de pârâtă şi din lipsa acestuia raportat la adeverinţele emise de comuna Feleacu.

Ar fi excesiv de formal a se considera necesară depunerea adeverinţelor vizând anii 1987-1989 la pârâtă, precum şi a adeverinţelor cuprinzând distinct evidenţierea sporului de vechime şi a celui de şef de echipă, în condiţiile în care pârâta şi-a exprimat clar poziţia de a înlătura de la calcularea pensiei venitul pentru munca în acord, fiind evident că acelaşi răspuns l-ar fi primit reclamantul şi în raport de aceste adeverinţe.

Cât priveşte obligativitatea precizării distincte a cuantumului fiecărui spor acordat, lipsurile sub acest aspect ale adeverinţelor depuse direct la dosarul de pensie au fost suplinite prin adeverinţele depuse în instanţă, pârâta luând la cunoştinţă de aceste adeverinţe în cursul procesului, având astfel posibilitatea să îşi exprime poziţia procesuală raportat la respectivele sporuri. Solicitarea de a se respinge acţiunea reclamantului pentru luarea în considerare a acestor adeverinţe la calculul pensiei, reflectă un abuz de putere şi se impune a fi sancţionată prin analizarea adeverinţelor depuse direct în instanţă, salvgardându-se pe această cale dreptul reclamantului la un proces echitabil sub raportul derulării acestuia într-un termen rezonabil, în lumina prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Adeverinţele menţionate în dispozitivul sentinţei cuprind, cu titlu de formă de salarizare, acordul global, spor de vechime, spor şef echipă primite de reclamant.

Luarea în considerare a acestor venituri la calcularea pensiei se impune în primul rând faţă de prevederile cu titlu de principiu din art. 2 al Legii nr. 19/2000, potrivit căruia sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de bază, printre altele, cele ale ,,b) egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege (…); e) contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite”.

Faptul că art. 164 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 stipulează că „la determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. 1: a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991) se au în vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă”, iar la alin. 3 se statuează că „la determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. 1 se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare” şi că art. 10 din Legea nr. 3/1977, invocat în cererea de recurs, statuează că „retribuţia tarifara, care se ia ca bază de calcul la stabilirea pensiei, este media retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate”, nu poate fi interpretat ca o înlăturare de la calculul pensiilor a sumelor ce nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare, în măsura în care şi asupra acestora s-a datorat şi plătit contribuţia pentru asigurările sociale de stat, potrivit art. 1 din Decretul nr. 389/19722 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat, ce statuează la art. 1 că „Unităţile socialiste de stat, organizaţiile cooperatiste, alte organizaţii obşteşti, orice alte persoane juridice, precum şi persoanele fizice, care folosesc personal salariat, sunt datoare să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat”. Or, în mod evident, în înţelesul sintagmei de „câştig brut” se includ şi sporul pentru muncă în acord, spor de vechime, spor şef echipă.

Art. 64 din Legea nr. 3/1977, invocat în cererea de recurs, nu are relevanţă în soluţionarea cauzei, având în vedere că reglementa situaţia pensiei suplimentare, bazată pe principiul mutualităţii între persoanele asigurate, neavând aplicabilitate în stabilirea pensiei de stat sub incidenţa Legii nr. 19/2000 decât pentru o creştere a punctajului potrivit art. 165 din lege, nicidecum pentru înlăturarea de la calculul pensiei a sporului pentru munca în acord.

Cât priveşte excepţia tardivităţii, invocată prin cererea de recurs, Curtea reţine că nu este fondată. Reclamantul a atacat în instanţă refuzul pârâtei de a da curs solicitării sale înregistrată la sediul pârâtei cu nr. 67114/28 mai 2008 de a se lua în considerare la calcului pensiei adeverinţele emise de A.D. şi de Primăria com. Feleacu, refuz manifestat prin adresa nr. 67114/11.06.2008, Acţiunea judiciară a fost înregistrată la data de 13 iunie 2008, încadrându-se astfel în termenul prescris de art. 11 alin. 1 lit. b) şi c), raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază recursul ca nefondat şi urmează a-l respinge, raportat la prevederile art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 304 pct. 9 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

172. Adeverinţe necesare pentru calcularea pensiei. Angajator lichidat. Instituţia obligată la emitere

– Legea ni. 16/1996: art. 18

Până la data de 6 iunie 2002, în cazul desfiinţării unui angajator, documentele în baza cărora se eliberează copii certificate şi extrase privind drepturile referitoare la stagiile de cotizare la asigurările sociale ale cetăţenilor, au fost preluate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale sau de direcţiile judeţene.

După această dată, s-a instituit această obligaţie în sarcina Casei Judeţene de Pensii până la data de 31 mai 2006.

în sfârşit, conform art. 18 din Legea nr. 16/1996, după data de 31 mai 2006, documentele menţionate sunt preluate de Arhivele Naţionale sau de direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale.

(Decizia nr. 2502/R din 16 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 835 din 04.05.2009 a Tribunalului Sălaj s-a respins ca nefondată excepţia autorităţii lucrului judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicate de Direcţia de muncă şi Protecţia Socială Sălaj.

S-a admis excepţia lipsei calităţi procesuale pasive ridicată de Arhivele Naţionale -Direcţia Judeţeană Sălaj.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanta M.F. şi a fost obligată Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj să elibereze în favoarea reclamantei adeverinţă – tip prevăzută de O.U.G. nr. 4/2005 pct VI din anexă privind sporul de noapte şi sporul de vechime.

A fost obligată Casa Judeţeană de Pensii Sălaj şi să recalculeze pensia având în vedere această adeverinţă şi să emită o nouă decizie.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, solicitând admiterea acestuia şi casarea sentinţei atacate.

împotriva aceleiaşi hotărâri a mai declarat recurs şi DMPS Sălaj, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul eliminării obligaţiei impuse DMPS Sălaj de a elibera adeverinţa prevăzută de O.U.G.nr. 4/2005 şi de obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Sălaj la recalcularea pensiei reclamantei a documentelor eliberate de către SMPS Sălaj.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinde pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, se reţine că aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă statele de plată ale societăţii SC F.B. Zalău, pe baza cărora reclamanta a solicitat emiterea adeverinţei, se găsesc în arhiva Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj, fiind preluate în temeiul art. 18 din Legea nr. 16/1996 (în forma sa iniţială).

Este adevărat că art. 18 din Legea nr. 16/1996 prevede în forma sa actuală că „în cazul desfiinţării, în condiţiile legii, a unui creator de documente, persoană juridică, fără ca activitatea acestuia sa fie continuata de altul, documentele cu valoare istorică, în sensul prevederilor art. 2, cât şi cele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile referitoare la stagiile de cotizare la asigurări sociale ale cetăţenilor, vor fi preluate de Arhivele Naţionale sau de direcţiiie judeţene ale Arhivelor Naţionale.

Documentele cu valoare practică prevăzute la alin. 1 se preiau după înfiinţarea în cadrul Arhivelor Naţionale şi al direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale a unor structuri specializate, cu asigurarea, în condiţiile legii, a resurselor umane şi logistico-financiare necesare”.

în condiţiile în care însă documentele menţionate nu au fost preluate de la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj de Casa Judeţeană de Pensii Sălaj (conform art. 18 din Legea nr. 16/1996 în forma modificată prin Legea nr. 358/2002), respectiv de Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Sălaj (conform formei în vigoare a art. 18 din Legea 16/1996) în mod evident aceasta din urmă nu poate fi obligată să emită adeverinţa solicitată de reclamantă.

Mai mult, nu se poate imputa reclamantei nepreluarea acestor documente de către Arhivele Naţionale.

Referitor la ultimul aspect invocat în recurs, se apreciază că în condiţiile în care SC F.B. Zalău este lichidată această societate nu mai poate elibera adeverinţa conform pct. VI din O.U.G. nr. 4/2005, adeverinţa urmând să fie eliberată de deţinătorul arhivei, respectiv Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 304 1 şi 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj.

în ceea ce priveşte recursul declarat de Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj se reţine că în mod corect a respins instanţa de fond excepţia autorităţii de lucru judecat întrucât nu există identitate de obiect între prezenta cauză (prin care s-a solicitat eliberarea unei adeverinţe conform pct. VI din O.U.G. nr. 4/2005 care să ateste sporurile de noapte şi de vechime de care a beneficiat reclamanta) şi cauza care a făcut obiectul dosarului nr. 578/84/2008, prin care s-a solicitat obligarea recurentei la eliberarea statelor de plată ori alte asemenea documente care să ateste vechimea în muncă a reclamanţilor, inclusiv sporurile aferente. Drept urmare, se constată că tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art. 1201 Cod civil.

De asemenea, pentru considerentele expuse în analiza recursului Casei Judeţene de Pensii Sălaj, Curtea de Apel apreciază că Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj, fiind deţinătoarea arhivei societăţii SC F.B. Zalău are calitate procesuală pasivă în cauză. împrejurările invocate de recurentă în sensul că nu deţine personal specializat pentru eliberarea adeverinţei în mod evident nu poate să influenţeze calitatea procesuală pasivă a recurentei.

Relativ la imposibilitatea de a elibera adeverinţa deoarece nu deţine toate elementele prevăzute de pct. VI din O.U.G. nr. 4/2005, chiar recurenta a învederat că certificatele eliberate de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale sunt luate în considerare de Casa Judeţeană de Pensii Sălaj chiar dacă nu conţin toate elementele prevăzute de O.U.G. nr. 4/2005 şi, oricum având în vedere situaţia concretă, Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj fiind doar deţinătorul arhivei (nu unitate angajatoare) aceasta trebuie să emită adeverinţa doar cu elementele care rezultă din documentele pe care le deţine.

în calitate de deţinătoare a arhivei societăţii menţionate anterior recurenta se substituie în obligaţia fostului angajator de a elibera toate documentele care atestă calitatea de salariat a reclamantei, respectiv drepturile salariale obţinute de aceasta (conform art. 40 lit. h din Codul muncii şi art. 160 alin. 7 din Legea nr. 19/2000), competenţa de a stabili pensia reclamantei revenind Casei Judeţene de Pensii Sălaj. (Judecător Laura Dima)

173. Ajutor bănesc la naşterea copilului. Personal auxiliar al instanţelor judecătoreşti

– Legea nr. 130/1996: art. 12 alin. 1

– Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, art. 3 alin. 2

Contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Chiar dacă dreptul solicitat de reclamantă se află prevăzut în contractul colectiv de muncă, acesta nu se poate aplica în mod direct. Calitatea de personal bugetar a reclamantei şi lipsa unei prevederi corespondente în legislaţia care reglementează drepturile de natură salarială ale categoriei de personal bugetar din care aceasta face parte împiedică acordarea dreptului solicitat.

(Decizia nr. 1220/R din 14 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 965 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Sălaj pronunţată în dosarul nr. 966/84/2008, s-au respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, excepţie invocată de acest pârât.

S-a admis acţiunea reclamantei C.D. formulată împotriva pârâţilor Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a unui ajutor bănesc egal cu un salariu de bază cuvenit cu ocazia naşterii unui copil, actualizat în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Sălaj.

întrucât o pare dinte motivele de recurs invocate de pârâţi sunt similare, cele trei recursuri nu vor fi analizate separat.

Referitor la motivul de casare invocat de Ministerul Justiţiei se reţine că prima instanţă în temeiul art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 instanţele judecătoreşti nu a adăugat la lege, nu a legiferat şi nu şi-a depăşit atribuţiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate.

De asemenea, art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede în sarcina statelor interdicţia generală a discriminării (obligaţie pozitivă): beneficiul drepturilor şi intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependenţa art. 14 din Convenţie faţă de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicţia statelor contractante ale Convenţiei, pot invoca în mod independent şi de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenţie, ci şi cu privire la orice alt drept prevăzut în legislaţia internă a statului respectiv. Conform art. 124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 1 alin. 2 şi art. 295 alin. 1 din Codul muncii, ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr. 12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale invocate de recurent), conform art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

în consecinţă, se apreciază că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. pr. civ. invocat de Ministerul Justiţiei nu este întemeiat.

în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. invocat de fiecare dintre recurenţi se constată că art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, respectiv art 3 alin. 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 prevăd că „Contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.

O.G. nr. 8/2007 reglementează în mod expres salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, reclamanta fiind grefier la Tribunal Sălaj.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că aplicând direct contractul colectiv de muncă la nivel naţional pentru acordarea dreptului solicitat de reclamantă, prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind întemeiat.

în ceea priveşte ultimul motiv de recurs invocat de Tribunalul Sălaj, se constată că prin Decizia nr. 1325 din 04.12.2008 a Curţii Constituţionale, obligatorie conform art. 31 alin. 1 din Legea nr 47/1992, s-a statuat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se vor admite recursurile declarate în cauză împotriva sentinţei civile nr. 965 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Sălaj pronunţată în dosar nr. 966/84/2008, care va fi modificată în parte în sensul că se va respinge ca nefondată acţiunea reclamantei C.D. Se vor menţine dispoziţiilor sentinţei referitoare la respingerea excepţiilor necompetenţei instanţei, respectiv la lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor Publice. (Judecător Laura Dima)

174. Cadru didactic. Activitate prestată în afara ţării, respectiv în Maroc. Calculul drepturilor de pensie şi dovada reţinerii sumelor cu titlu de contribuţie pentru asigurările sociale. Existenţa unei convenţii în materie cu statul în cauză. Dovada cuantumului reţinerilor

– Legea nr. 19/2000: art. 8

– Decretul nr. 233/1974: art. 2 alin. 2

– Decretul nr. 215/1984, art. 5 alin. 1, art. 8 şi 15

Reprezintă stagii de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite de acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte. Cât timp în cauză s-a dovedit că s-a făcut reţinerea contribuţiilor la asigurări sociale în condiţiile prevăzute din convenţia internaţională la care România este parte, în această situaţie veniturile realizate din activitatea didactică desfăşurată pe durata detaşării în străinătate se impuneau a fi supuse reţinerii şi achitării contribuţiilor de asigurări sociale. în acest sens, se impune ca statul marocan să-i transmită României baremul actual în vigoare privind calculul acestor contribuţii dacă din înscrisurile depuse la dosar nu există o dovadă certă a cuantumului acestor reţineri făcute de către statul respectiv.

(Decizia nr. H64/R din 9 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 154 din 16 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul C.V., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa Năsăud, şi în consecinţă s-a dispus anularea deciziei de pensionare nr. 75236/19.05.2005 emisă la data de 8.02.2008 de către intimată;

Intimata a fost obligată să emită o nouă decizie de pensionare pe numele contestatorului în care să se ia în calcul la stabilirea punctajului şi a pensiei şi veniturile realizate de acesta în Regatul Maroc, în perioada 15 septembrie 1974 – 15 septembrie 1976.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii şi menţinerea Deciziei nr. 75236/19.05.2005 ca legală.

Reclamantul a solicitat respingerea recursului.

Contestatorul C V. a fost înscris la pensie prin decizia nr. 75236/13.04.2000, pensie acordată pentru limită de vârstă şi muncă depusă de 35 ani în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Ulterior, prin procesul de recalculare a pensiilor, intimata Casa judeţeană de pensii Bistriţa-Năsăud în temeiul O.U.G. nr. 4/2005 a stabilit în favoarea contestatorului dreptul de pensie conform unui punctaj de 1.71395 puncte, în cuantum de 454 lei fiind emisă în acest sens decizia nr. 75236/19.05.2005, iar apoi s-a emis decizia nr. 75236/16.03.2006 stabilind un punctaj de 1.76959, în cuantum de 524 lei. Ulterior, intimata a emis o nouă decizie de recalculare a pensiei, respectiv nr. 75236/19.05.2005 emisă în realitate la data de 8.02.2008 potrivii buletinului de calcul anexat documentaţiei aferente depusă la dosar prin care punctajul stabilit pentru contestator a fost modificat fiind de 1.71395 puncte, rezultat ca urmare a eliminării perioadei în care acesta a desfăşurat activitate didactică în statul Maroc, aspect recunoscut de altfel de către intimată în întâmpinare.

Aşa cum rezultă din documentaţia care stabileşte în viziunea intimatei stagiul contributiv al contestatoarei, în perioada 15 septembrie 1974 – 15 septembrie 1976 acesta a fost calculat pentru un salariu de 1140 lei şi 1200 lei, respectiv salarul minim pe economie.

în acest mod, au fost nesocotite dispoziţiile dintre Republica Socialistă România şi Regatul Maroc încheiate în domeniul asigurărilor sociale, convenţie prin care a fost reglementat regimul prestaţiilor de asigurări sociale generate de persoanele care realizau venituri pe teritoriul unuia din cele două state contractante, unde potrivit art. 5 alin. 1 se prevede că, în cazul detaşării unei persoane angajate pe teritoriul celuilalt stat contractant, această persoană va continua să fie spusă legislaţiei aplicabile în statul al cărui cetăţean este ca şi cum ar fi încă angajat pe teritoriul acestui stat, iar potrivit art. 8, perioadele de asigurare şi perioadele asimilate efectuate sub legislaţia uneia dintre cele două părţi contractante şi cele realizate sub legislaţia celeilalte părţi contractante pot fi totalizate, dacă este necesar, cu condiţia ca aceste stagii să nu se suprapună.

De asemenea, art. 15 al convenţiei precizate stipulează că dispoziţiile conţinute de acest act se aplică şi situaţiilor apărute înainte de intrarea în vigoare.

Aşa fiind, cum în cauză s-a dovedit că urmare a detaşării în Regatul Maroc, contestatorul a realizat venituri la un alt nivel decât ce! reţinut de intimată prin documentaţia care a stat la baza emiterii deciziei atacate, nivel de altfel inexistent odată ce contractul de muncă al contestatoarei în România, în perioada 15 septembrie 1974 – 15 septembrie 1976 a fost suspendat, iar prin Decretul nr. 215/1984 Statul Român a consfinţit dreptul persoanelor detaşate în Regatul Maroc de a beneficia de asigurări sociale – pensie – la nivelul sumelor reţinute cu titlu de prestări de asigurări sociale pe teritoriul statului unde au fost realizate veniturile şi cuantumul acestora, sub acest aspect decizia atacată este nelegală.

Probele produse de contestator demonstrează că în perioada 15 septembrie 1974

– 15 septembrie 1976 acesta a desfăşurat raporturi de muncă cu instituţii angajatoare din Regatul Maroc, în condiţiile atestate prin înscrisurile ataşate la dosar, ce conduc la concluzia că salariul acordat era impozabil, reţinându-se contribuţii la asigurări sociale din România şi alte ţări în condiţiile prevăzute prin acorduri sau convenţii internaţionale la care România este parte, context în care, deşi considerată în concediu fără plată, contestatoarei i-a fost recunoscută perioada în discuţie ca reprezentând doar vechime în muncă, conform adreselor eliberate de Liceul Sîngeorz Băi.

Or, potrivit art. 8 din Legea nr. 19/2000, în considerarea probelor produse, ce fac dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de textul invocat, respectiv impozitarea salariului şi reţinerea contribuţiilor către stat, inclusiv CAS etc., Statul Marocan fiind obligat să transmită României baremul actual în vigoare privind calculul impozitelor şi în lipsa demonstrării faptului neachitării contribuţiilor în discuţie (în care sens nu există nici o probă), singura concluzie ce se poate desprinde este aceea că demersul contestatorului se impune a fi soluţionat favorabil, acesta neputând fi lipsit de beneficiul implicat de plata unor astfel de contribuţii, în raport de veniturile obţinute de contestator în Regatul Maroc.

Criticile aduse sentinţei nefiind întemeiate, Curtea în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C. pr. civ. urmează a respinge recursul declarat de pârâtă. (Judecător loan Daniel Chiş)

175. Cerere de eliberare a unei adeverinţe referitoare la sporurile salariale. Litigiu de muncă, iar nu litigiu de asigurări sociale sau litigiu de natură civilă

– Codul muncii: art. 40 alin. 2 lit. h)

Cererea pentru obligarea angajatorului la emiterea unei adeverinţe din care să rezulte sporurile de care a beneficiat angajatul, este un litigiu de muncă, raportat la art. 40 alin. 2 lit. h) din Codul muncii, iar nu un litigiu de asigurări sociale sau un litigiu de natură civilă.

(Decizia nr. 363/R din 20 februarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 3564 din 07.11.2007 a Tribunalului Maramureş, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul P.M. împotriva pârâtei E. IPURL Baia Mare pentru obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei SC E. IPURL Baia Mare, în calitate de lichidator al SC M. SA Baia Mare să îi elibereze reclamantului o adeverinţă pentru sporurile de noapte pentru perioada luicrată la SC M.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, care a fost admis prin decizia civilă nr. 39/27.02.2008 a Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă mai sus menţionată a fost anulată iar cauza a fost trimisă pentru judecata în primă instanţă Judecătoriei Baia Mare.

Prin decizia civilă nr. 242 din 2.10.2008 a Tribunalului Maramureş, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.M.

împotriva acestei decizii reclamantul P.M. a declarat recurs în termen legal solicitând instanţei modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii introductive.

în şedinţa publică din 20.02.2008, Curtea în temeiul art. 306 alin. 2 C. pr. civ., a invocat motivele de recurs de ordine publică prevăzute de art. 304 pct. 1 şi art. 304 pct. 3 C. pr. civ.

Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs de ordine publică invocate, Curtea reţine următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul P.M. a solicitat obligarea pârâtei SC E. IPURL Baia Mare, în calitate de lichidator al SC M. SA Baia Mare să îi elibereze

o adeverinţă pentru sporurile de noapte pentru perioada 01.01.1978 – 30.06.1993 şi ore suplimentare pentru perioada 01.05.1972 – 30.06.1993 deoarece în lipsa acestora îi este afectată grav stabilitatea cuantumului pensiei reale.

Potrivit art. 40 alin. 2 lit. h) C. muncii, „Angajatorului în revin, în principal, următoarele obligaţii: să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului”.

Calitatea de salariat dă dreptul la salariu, potrivit art. 39 alin. 1 lit. a) C. muncii, salariu care poate să includă şi sporuri.

Prin urmare, obligarea pârâtei la emiterea unei adeverinţe din care să rezulte sporurile de care a beneficiat reclamantul este prin prisma textului legal anterior citat, art. 40 alin. 2 lit. h) C. muncii, un litigiu de muncă iar nu un litigiu de asigurări sociale ori un litigiu de natură civilă.

Textul legal nu distinge cu privire la modificarea naturii obligaţiei de a elibera adeverinţa ca fiind una de dreptul muncii, dacă raportul de muncă este în desfăşurare sau ca fiind una de asigurări sociale, dacă raportul de muncă a încetat. Or, dacă textul nu distinge rezultă că natura obligaţiei este una ce derivă din raportul de muncă indiferent de momentul la care se cere eliberarea adeverinţei în raport de încetarea raportului de muncă, anterior sau ulterior încetării acestuia.

Conform art. 2 pct. 1 lit. c) C. pr. civ., tribunale judecă in primă instanţă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

Potrivit art. 284 alin. 2 C. muncii judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul iar cum reclamantul are domiciliul în circumscripţia teritorială a Tribunalului Maramureş, acesta este competent atât material cât şi teritorial să soluţioneze cauza.

Neţinând seama de aceste prevederi legale, Judecătoria Baia Mare a pronunţat astfel o hotărâre dată cu încălcarea competenţei sale materiale iar Tribunalul Maramureş a soluţionat în mod nelegal apelul reclamantului cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. pr. civ. şi a celor prevăzute de art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 conform cărora, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., coroborat cu art. 304 pct. 1 şi 3 C. pr. civ., va casa decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 3974/27.06.2008 a Judecătoriei Baia Mare şi, în consecinţă, va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă, Tribunalului Maramureş. (Judecător Anca-Adriana Pop)

176. Contestaţie împotriva deciziei emise de Comisia de Contestaţii Pensii a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Litigiu de asigurări sociale. Competenţă teritorială. Tribunalul Bucureşti

– Legea 164/2001: art. 54 alin. 3

– Legea nr. 19/2000: art. 156

Litigiul de asigurări sociale având ca obiect contestaţie împotriva deciziei emise de Comisia de Contestaţii Pensii a Ministendui Internelor şi Reformei Administrative este de competenţa Tribunalului Bucureşti, având în vedere caracterul exclusiv al competenţei teritoriale prevăzute de Legea nr. 19/2000, aceasta fiind determinată de obiectul cauzei, prin interpretarea per a contrario a art. 19 Cod procedură civilă rezultând că în pricinile care nu sunt referitoare la bunuri, competenţa teritorială este exclusivă.

(Decizia nr. 1334/R din 26 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 187 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Sălaj s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul P.V. împotriva Deciziei nr. 469 din

29.10.2008 emisă de intimata Comisia de Contestaţii Pensii a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P V., solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate de recurent şi din oficiu, Curtea apreciază că recursul este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă contestaţia împotriva Deciziei nr. 469/29.10.2008 emisă de Comisia de Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Conform art. 54 alin. 3 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare deciziile comisiilor de contestaţii pot fi atacate în instanţa potrivit Legii nr. 19/2000.

Drept urmare, în cauză este incident astfel art. 156 din Legea nr. 19/2000 care prevede că „cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei raza teritoriala îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei raza teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul”.

Competenţa teritorială prevăzută de Legea nr. 19/2000 este una exclusivă, fiind determinată de obiectul cauzei (litigiu de asigurări sociale), din interpretarea per a contrario a art. 19 C. pr. civ. rezultând că în pricinile care nu sunt referitoare la bunuri competenţa teritorială este exclusivă.

în consecinţă, constatând că instanţa competentă teritorial să judece în fond cauza este cea de la sediul pârâtului Ministerului Administraţiei şi Reformei administrative, respectiv Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel constată că Tribunalul Sălaj a soluţionat cauza cu încălcarea competenţei teritoriale absolute a altei instanţe, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ. fiind astfel întemeiat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva sentinţei civile nr. 187 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Sălaj care va fi casată în întregime şi se va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti. (Judecător Laura Dima)

177. Contestaţie la executare având ca obiect anularea actelor de executare emise în baza somaţiei Casei Judeţene de Pensii. Competenţa materială conform Codului de procedură fiscală

– Cod procedură fiscală: art. 169-171

– înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, decizia nr. 78/2007

Contestaţia la executare formulată potrivit Codului de procedură fiscală este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

(Decizia nr. 1506/R din 11 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2347 din 8 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.I., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect asigurări sociale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul R.I., solicitând admiterea contestaţiei cu anularea tuturor actelor emise de Casa Judeţeană de Pensii Cluj.

Obiectul cauzei este o contestaţie la executare ce are ca obiect anularea actelor de executare emise în baza somaţiei cu nr. 527/2008 a Casei Judeţene de Pensii Cluj.

în cuprinsul acestui act, somaţia cu nr. 527/2008 a Casei Judeţene de Pensii Cluj, se menţionează că executarea se face potrivit Codului de procedură fiscală, fiind

menţionată şi calea de atac a contestaţiei la executare prevăzută de art. 169-171 din Codul de procedură fiscală, O.G. nr. 92/2003.

în aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. LXXVIII din 2007 pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii, a stabilit că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală, de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Faţă de cele de mai sus se constată că în mod greşit cauza a fost judecată de către Tribunalul Cluj, în complet de litigii de muncă, când de fapt trebuia judecată de către Judecătoria Gherla, care este instanţa în circumscripţia căreia are loc executarea.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 1 C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de contestatorul R.l. împotriva sentinţei civile nr. 2347 din 8 decembrie 2008 a Tribunalului Cluj pe care o va casa în întregime şi va trimite cauza spre competentă judecată în primă instanţă Judecătoriei Gherla. (Judecător loan Daniel Chiş)

178. Creşterea punctajului pentru activitatea prestată în grupe. Prorogarea aplicării

– Legea nr. 218/2008

Acordarea beneficiului creşterii punctajului pentru activitatea prestată în grupele de muncă de către pensionarii ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior datei de 1.04.2001, este reglementată prin art. 1651 din Legea nr. 19/2000.

Solicitarea de acordare a beneficiului sus-menţionat apare ca prematură, dată fiind prorogarea aplicării acestui text legal pentru data de 1 ianuarie 2010, conform art. II din O.U.G. nr. 209/2008.

(Decizia nr. 2710/R din 24 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 584 din 06.04.2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis în parte acţiunea reclamantului V.L. şi a fost obligată pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj să recalculeze pensia pentru muncă depusă şi limită de vârstă cuvenită reclamantului în conformitate cu prevederile art. 78 ind. 2 din Legea nr. 19/2000 modificată şi completată.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate şi menţinerea deciziei de pensionare aşa cum a fost emisă.

Recursul este fondat şl urmează a fi admis pentru considerentele următoare:

în ordine cronologică, aşa cum a arătat şi pârâta recurentă, prin art. I al O.U.G. nr. 100 din 27 august 2008, după articolul 781 din Legea nr. 19/2000, s-a introdus un nou articol, articolul 782, cu următorul cuprins:

„Art. 782. – (1) Asiguraţii care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în grupa I şi/sau grupa II de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, beneficiază de un număr suplimentar de puncte, după cum urmează:

a) 0,50 puncte pentru fiecare an de spor, respectiv 0,04166 puncte pentru fiecare lună de spor, acordat pentru vechimea realizată în activitatea desfăşurată în grupa I de muncă;

b) 0,25 puncte pentru fiecare an de spor, respectiv 0,02083 puncte pentru fiecare lună de spor, acordat pentru vechimea realizată în activitatea desfăşurată în grupa II de muncă”.

La art. III alin. 2 din O.U.G. nr. 100/2008, s-a stipulat că punctajul mediu anual corespunzător sporului la vechimea în muncă acordat, în baza legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, pentru activităţi desfăşurate în grupele I şi/sau II de muncă se adaugă la punctajul mediu anual cuvenit sau aflat în plată în luna anterioară etapei de plată prevăzute la alin. 1.

Ulterior, prin art. I al Legii nr. 218 din 21 octombrie 2008, după articolul 781 se introduce un nou articol, articolul 782, iar după art. 165 se introduce se introduce un nou articol, articolul 1652 cu următorul cuprins:

„Art. 782 – (1) Asiguraţii care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupe superioare de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, precum şi cei care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale sau deosebite, potrivit legislaţiei în vigoare după această dată, beneficiază de majorarea punctajelor realizate în perioadele respective, după cum urmează:

a) cu 50% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri încadrate în condiţii speciale, potrivit legislaţiei în vigoare după această dată;

b) cu 25% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa a ll-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri încadrate în condiţii deosebite, potrivit legislaţiei în vigoare după această dată”.

„Art. 1651 – (1) Pensionarii sistemului public ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupe superioare de muncă, precum şi cei care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale sau deosebite şi ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislaţiei în vigoare după această dată beneficiază de o creştere a punctajelor realizate în aceste perioade, după cum urmează:

Prin art. II al Legii nr. 218/2008 s-a statuat că recalcularea pensiilor stabilite anterior intrării în vigoare a prezentei legi se efectuează, din oficiu, de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi se acordă beneficiarilor începând cu data de 1 ianuarie 2009.

S-a constatat apoi că situaţia persoanelor care au desfăşurat activităţi încadrate în grupele I şi II de muncă înainte de data de 1 aprilie 2001 a fost reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi că, drept urmare a promulgării Legii nr. 218/2008 s-a ajuns în situaţia, fără precedent, ca aceeaşi problematică să fie dublu reglementată, sub două forme diferite, astfel încât art. 782 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cuprinde conţinuturi diferite.

Ca atare, a fost adoptată O.U.G. nr. 209 din 4 decembrie 2008, prin care s-a modificat Legea nr. 19/2000 în sensul că art. 782 şi art. 1651 vor avea următorul cuprins:

„Art. 782 – (1) Asiguraţii care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în grupa I şi/sau grupa II de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, beneficiază de majorarea punctajelor anuale, după cum urmează:

a) cu 50% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa I de muncă;

b) cu 25% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa a ll-a de muncă.

(2) Prevederile alin. 1 se aplică numai în situaţiile în care, potrivit legii, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează stagiile complete de cotizare prevăzute în anexa nr. 3, în funcţie de data naşterii, respectiv stagiile complete de cotizare, în funcţie de data deschiderii dreptului la pensie, conform prevederilor art. 1671.”

„Art- 1651 – (1) Pensionarii sistemului public de pensii ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa I şi/sau grupa II de muncă, beneficiază de o creştere a punctajelor anuale realizate în aceste perioade, după cum urmează:

b) cu 25% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa a ll-a de muncă”.

S-a stipulat totodată la art. II că „(1) Prevederile art. 1651 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2010” şi că la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă se abrogă art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 4 septembrie 2008 şi art. II din Legea nr. 218/2008.

Din succesiunea acestor acte normative se constată că acordarea beneficiului creşterii punctajului în funcţie de care se calculează pensia pentru activitatea prestată în grupele de muncă de către pensionarii ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior datei de 01.04,2001 este reglementată prin art. 1651 din Legea nr. 19/2000 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 209/2008, această situaţie legislativă fiind aceeaşi din data de 12 decembrie 2008, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, faţă de publicarea O.U.G. nr. 209/2008 în Monitorul Oficial la data de 09.12.2008.

Or, acţiunea reclamantului a fost înregistrată la data de 23 februarie 2009, situaţie în care solicitarea acestuia de acordare a beneficiului sus menţionat apare ca prematură, dată fiind prorogarea aplicării acestui text legal pentru data de 1 ianuarie 2010, aşa cum s-a văzut din cuprinsul art. II din O.U.G. nr. 209/2008. Reclamantul a avut în vedere, la data promovării acţiunii, dispoziţiile Legii nr. 218/2008, pe care de altfel le-a ataşat în copie acţiunii introductive, fără a avea în vedere abrogarea dispoziţiilor art. II din această lege prin O.U.G. nr. 209/2008.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa urmează a admite recursul formulat şi în consecinţă va dispune modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii în întregime a cererii formulate de reclamantul V.L. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)

179. Cumulul pensiei anticipate parţiale, cu indemnizaţia de consilier local. Recalcularea pensiei anticipate parţiale. Data de la care se cuvin drepturile recalculate

Deşi nu există o dispoziţie expresă în Legea nr. 19/2000 referitoare la recalcularea pensiei anticipate după realizarea unui stagiu de cotizare, în condiţiile în care pentru veniturile obţinute din indemnizaţie s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, singura modalitate de a se respecta principiul contributivităţii prevăzut de art. 2 Ut. e) din Legea nr. 19/2000 (conform căruia drepturile sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite), este aceea de a se recalcula pensia anticipată parţial, dispoziţiile art. 95 din Legea 19/2000 urmând a fi aplicate în mod corespunzător.

Nu se poate dispune însă recalcularea pensiei cu luarea în considerare a unei perioade de la o dată care este anterioară stagiului ce urmează a fi valorificat. Pentru identitate de raţiune, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 19/2000, respectiv plata drepturilor recalculate să se acorde începând cu luna următoare celei în care s-a depus cererea de recalculare.

(Decizia nr. 2686/R din 23 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2261 din 27.08.2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul C.M., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi în consecinţă a fost obligată pârâta la recalcularea pensiei anticipate parţiale stabilită prin decizia de pensionare nr. 257302/26.03.2009 cu luarea în calcul şi a perioadei 01.03.2009-01.06.2009 ca vechime în muncă, cu plata drepturilor stabilite reclamantului începând cu data de 26.02.2009.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantului.

Examinând recursul formulat prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, se reţine că acesta este parţial fondat, urmând a fi admis în parte pentru următoarele considerente:

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă prin Decizia nr. LIV din

04.06.2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a statuat că „dispoziţiile art. 92 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că: persoanele alese în funcţii de consilier local pot cumula pensia anticipată respectiv pensia anticipată parţială cu indemnizaţia prevăzută de dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 393/2004, modificată şi completată”.

Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei decizii conform art. 329 alin. 3 C. pr. civ., susţinerile contrare ale recurentei urmează să fie înlăturate de instanţa de recurs.

Deşi nu există o dispoziţie expresă în Legea nr. 19/2000 referitoare la recalcularea pensiei anticipate după realizarea unui stagiu de cotizare, în condiţiile în care conform deciziei în interesul legii menţionată anterior s-a stabilit că se poate cumula pensia anticipată parţial cu indemnizaţia de consilier local, iar pentru veniturile obţinute din indemnizaţie în perioada 01.03.2009 – 01.06.2009 s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, Curtea reţine că singura modalitate de a se respecta principiul contributivităţii prevăzut de art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 (conform căruia drepturile sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite) este aceea de a se recalcula pensia anticipată parţial, dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 19/2000 urmând a fi aplicate în mod corespunzător.

De altfel, chiar şi ultimul aspect invocat în memoriul de recurs referitor la faptul că în urma modificării Legii nr. 19/2000 prin Legea nr. 209/2009 (în vigoare din 12 iunie 2009) nu se mai datorează contribuţia la asigurări sociale asupra sumelor obţinute din indemnizaţia de şedinţă pentru consilierii locali reprezintă un argument în favoarea celor reţinute anterior de instanţă. Astfel, per a contrario rezultă că anterior se datora contribuţia la asigurări sociale asupra acestor venituri şi pentru respectarea principiului contributivităţii trebuie ca şi aceste venituri să fie valorificate la recalcularea pensiei reclamantului.

Susţinerile recurentei relative la data de la care trebuie obligată să plătească drepturile de pensie recalculate sunt însă corecte. Astfel, în mod evident nu se poate dispune recalcularea pensiei cu luarea în considerare a perioadei 01.03.2009 –

01.06.2009 de la o dată care este anterioară stagiului ce urmează a fi valorificat. Pentru identitate de raţiune, Curtea apreciază că în cauză se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 19/2000, respectiv plata drepturilor recalculate să se acorde începând cu luna următoare celei în care s-a depuse cererea de recalculare, respectiv 01.07.2009, cererea fiind depusă în 11.06. 2009. Drept urmare, Curtea reţine că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se va admite în parte recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 2261 din 27.08.2009 a Tribunalului Cluj, care va fi modificată în parte în sensul că data de la care pârâta va fi obligată să plătească reclamantului drepturile de pensie recalculate cu luarea în considerare ca stagiu de cotizare a perioadei 01.03.2009 – 01.06.2009 este 01.07.2009. Se vor menţine celelalte dispoziţii din sentinţa recurată. (Judecător Laura Dima)

180. Decizie de pensionare. Dovada vechimii în muncă

– Legea nr. 19/2000: art. 160 alin. 5 şi 6

(Decizia nr. 2146/R din 23 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 284 din 12 iunie 2009 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul S.A., împotriva Deciziei nr. 6100 din

13.10.2008 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, ca fiind întemeiată şi în consecinţă s-a dispus anularea deciziei de pensionare nr. 6100/13.10.2008; intimata a fost obligată la emiterea unei noi decizii de pensionare, recalculată, care să cuprindă perioadele lucrate în grupa a ll-a de muncă şi prevăzute în adeverinţele nr. 14/18.06.2008 eliberată de SC A. SA Braşov, nr. 116/18.06.2008 eliberată de SC A. SA Nimigea şi nr. 27/16.06.2008 eliberată de SC A. SRL Năsăud.

împotriva acestei sentinţe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa Năsăud a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei reclamantului.

Analizând sentinţa criticată, Curtea reţine următoarele:

Reclamantul a contestat decizia prin care pârâta i-a respins cererea de înscriere la pensie pentru limită de vârstă, în conformitate cu prevederile art. 155 din Legea nr. 19/2000.

Conform art. 160 alin. 5 şi alin. 6 din Legea nr. 19/2000, dovada vechimii în muncă, a timpului util la pensie pentru agricultori şi a duratei de asigurare, realizată până la intrarea în vigoare a prezentei legi, se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege, pe baza cărora se poate stabili că s-a achitat contribuţia de asigurări sociale. Certificarea stagiului de cotizare, realizat anterior intrării în vigoare a prezentei legi, se realizează de către CNPAS prin casele teritoriale de pensii, pe măsura preluării datelor din actele doveditoare prevăzute ia alin. 5.

în speţă, s-a dovedit cu certitudine, din adeverinţa din 12.02.2008 eliberată de AJOFM Bistriţa Năsăud, că a fost distrus carnetul de muncă al contestatorului, în timp ce era păstrat de această instituţie.

Prin urmare, în mod legal instanţa de fond a luat în considerare la stabilirea stagiului de cotizare şi a vârstei standard de pensionare toate înscrisurile constând în

adeverinţele eliberate de angajatorii la care a contestatorul a prestat munca întrucât distrugerea carnetului de muncă s-a datorat unui caz de forţă majoră neimputabil contestatorului, conform art. 161 alin. 2 din Legea nr. 19/2000.

în privinţa adeverinţelor nr. 14/18.06.2008 eliberată de SC A. Făgăraş SA, nr. 116/18.06.2008 eliberată de SC A. SA Nimigea şi nr. 27/16.06.2008 eliberată de SC A. SRL Năsăud, acestea au fost în mod corect şi legal luate în calcul de prima instanţă deoarece potrivit art. 4 alin. 3 din O.U.G. nr. 4/2005, sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare se dovedesc prin înscrisurile din carnetele de muncă sau prin adeverinţele întocmite conform legii, eliberate de angajatori, care poartă întreaga răspundere cu privire la valabilitatea şi corectitudinea acestora.

Nu poate fi reţinută critica recurentei referitoare la faptul că prin admiterea prezentei contestaţii instanţa de fond s-a substituit pârâtei deoarece potrivit dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 19/2000, tribunalul a verificat aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă şi a soluţionat contestaţia reclamantului, conform acestora, procedura administrativă prealabilă fiind urmată de contestator la CJP Bistriţa Năsăud şi soluţionată prin decizia contestată..

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat şi, în consecinţă, va menţine sentinţa criticată ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Anca-Adriana Pop)

181. Decizie de recalculare a pensiei de urmaş. Stabilirea procentului aplicat asupra punctajului mediu anual. Contestare

– Legea nr. 19/2000: art. 88

în condiţiile în care nu s-a contestat o primă decizie de recalculare sub aspectul procentului aplicat asupra punctajului mediu anual rezultat în urma recalculării pentru susţinătorul decedat, acest aspect nu mai poate fi invocat în contestarea unei decizii de recalculare ulterioare, în caz contrar încălcându-se dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 19/2000.

(Decizia nr. 915/R din7 aprilie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 763 din 14 noiembrie 2008, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a respins ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatoarea S.L.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, având ca obiect contestaţie decizie privind acordarea pensiei de urmaş.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.L.L. solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă intimata Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud în temeiul O.U.G. nr. 4/2005 a realizat recalcularea pensiei de urmaş a

recurentei prin Decizia nr. 40061/30.06.05. Prin această decizie pentru stabilirea punctajului mediu anual al pensiei recurentei s-a aplicat un procent de 50% asupra punctajului mediu anual rezultat în urma recalculării pentru susţinătorul decedat.

Recurenta nu a contestat această decizie, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 19/2000 aceasta a devenit definitivă inclusiv cu privire la aspectul contestat de recurentă.

Decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă ulterior deciziei menţionate anterior, din buletinul de calcul aferent rezultând că evaluarea pensiei s-a realizat în 13.03.2008. în consecinţă, se constată că, în condiţiile în care nu a contestat prima decizie de recalculare sub aspectul procentului aplicat asupra punctajului mediu anual rezultat în urma recalculării pentru susţinătorul decedat, recurenta nu mai poate invoca acest aspect, în caz contrar încălcându-se dispoziţiile legale menţionate anterior.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică. Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 3041 şi 312 alin. 1 C, pr. civ. se va respinge ac nefondat recursul declarat în cauză. (Judecător Laura Dima)

182. Determinarea stagiului de cotizare. Persoane care au activat în grupele I şi II de muncă

Art. 1671 din Legea nr. 19/2000 nu este incident decât pentru persoanele care an lucrat în grupa î-a de muncă, iar nu şi pentru grupa a Il-a de muncă, cum este cazul reclamantei.

La determinarea punctajului mediu anual, se utilizează stagiul complet de cotizare corespunzător anului, respectiv lunii naşterii, în cazul reclamantei 28 de ani şi 10 luni, ceea ce s-a luat în considerare la determinarea punctajului mediu anual.

Apoi, art. 441 din Normele de aplicare a Legii nr. 19/2000 aprobate prin Ordinul nr. 340/2001 prevede că persoanele care au desfăşurat activităţi încadrate în grupa I şi II de muncă în baza legislaţiei anterioare beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare astfel: a) fie se cumulează perioadele lucrate în grupa I şi II de muncă şi se face reducerea vârstei conform tabelului nr. 1 de la art. 42 din lege, corespunzătoare locurilor de muncă în condiţii deosebite; b) fie se face reducerea vârstei pe fiecare grupă de muncă (pentru grupa II de muncă din tabelul nr. 1 de la art. 42 din lege) şi pentru grupa I de muncă din tabelul nr. 4 de la art. 1671 din lege şi se alege reducerea cea mai avantajoasă.

(Decizia nr. 1461 din 9 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 185 din 26 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta T.M., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, şi în consecinţă a fost anulată Decizia nr. 250788 din 09.05.2008 privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă, emisă de pârâtă.

Pârâta a fost obligată să emită o nouă decizie de pensionare în favoarea reclamantei în care numărul de puncte realizate să fie 33,78442 puncte, iar punctajul mediu anual să fie de 1,27488 puncte corespunzător unui stagiu complet de cotizare de 26 ani şi 6 luni.

Pârâta a fost obligată să achite reclamantei sumele ce i se cuvin reprezentând diferenţa dintre pensia acordată şi cea cuvenită, începând cu data de 10.01.2008.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Potrivit art. 41 din Legea nr. 19/2000, data pensionării depinde de anul naşterii, astfel pentru reclamanta născută în 17.04.1953, vârsta standard de pensionare este de 59 ani şi 5 luni, iar stagiul complet de 28 ani şi 10 luni, potrivit Anexei nr. 3 din Legea nr. 19/2000.

Potrivit art. 42 din Legea nr. 19/2000 pentru 26 ani, 6 luni, 12 zile în grupa a ll-a se acordă un număr de 6 ani reducere la vârsta standard de pensionare, rezultând 53 ani şi 5 luni.

Art. 1671 din Legea nr. 19/2000 nu este incident decât pentru persoanele care au lucrat în grupa l-a de muncă iar nu şi pentru grupa a ll-a de muncă, cum este cazul reclamantei.

La determinarea punctajului mediu anual se utilizează stagiul complet de cotizare corespunzător anului, respectiv lunii naşterii, în cazul reclamantei 28 de ani şi 10 luni, ceea ce s-a luat în considerare la determinarea punctajului mediu anual.

Apoi, art. 441 din Normele de aplicare a Legii nr. 19/2000 aprobate prin Ordinul nr. 340/2001 prevede că persoanele care au desfăşurat activităţi încadrate în grupa I şi II de muncă în baza legislaţiei anterioare beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare astfel: a) fie se cumulează perioadele lucrate în grupa I şi II de muncă şi se face reducerea vârstei conform tabelului nr. 1 de la art. 42 din lege, corespunzătoare locurilor de muncă în condiţii deosebite; b) fie se face reducerea vârstei pe fiecare grupă de muncă (pentru grupa II de muncă din tabelul nr. 1 de la art. 42 din lege şi pentru grupa I de muncă din tabelul nr. 4 de la art. 1671 din lege) şi se alege reducerea cea mai avantajoasă, ceea ce recurenta a şi făcut, aplicând corect art. 42 din lege.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. cât şi ai art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 185 din 26.01.2009 a Tribunalului Cluj, pe care o va modifica în întregime în sensul că va respinge ca nefondată acţiunea reclamantei împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj. (Judecător loan Daniel Chiş)

183. Indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate. Baza de calcul a indemnizaţiei de concediu medical

– O.U.G. nr. 158/2005: art. 10 alin. 1

Conform art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 158/2005, baza de calcul la care se raportează indemnizaţia de asigurări sociale de sănătate la care au dreptul asiguraţii, se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

(Decizia nr. 2475/R din 13 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1590 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acţiunea precizată a reclamantului S.I., formulată împotriva pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Sălaj, şi Casa de Asigurări de Sănătate şi în consecinţă, pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă pentru lunile ianuarie-martie 2007, raportată la baza de calcul stabilită din contribuţiile asupra veniturilor supuse impozitului pe venit inclusiv indemnizaţia de concediere, care nu va depăşi 12 salarii minime brute pe ţară.

S-a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Sălaj, privind obligarea pârâtului la plata sumei de 593 lei, reprezentând indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă necuvenită.

împotriva acestei sentinţe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Sălaj a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei schimbarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii reclamantului, în principal, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, iar în subsidiar, ca nefondată.

împotriva aceleaşi hotărâri judecătoreşti pârâta AJOFM Sălaj a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant şi al admiterii cererii reconvenţionale, formulată de pârâtă în sensul restituirii de către reclamant a sumei de 593 lei, sumă încasată de acesta cu titlu de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă.

Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea în temeiul art. 3041 C. pr. civ. reţine următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă reclamantul S.l. a solicitat în contradictoriu cu pârâta AJFOM Sălaj, obligarea acesteia la recalcularea şi plata integrală a indemnizaţiei de concediu medical pentru lunile ianuarie, februarie şi martie 2007, conform stagiului de cotizare, deoarece în aceste luni a beneficiat de concediu medical însă indemnizaţia cuvenită conform prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 nu i-a fost achitată la nivelul contribuţiei avute în perioada stagiului de cotizare.

Ulterior, în şedinţa publică din 01.06.2009, reprezentantul reclamantului a depus la dosarul cauzei un înscris intitulat „precizare” prin care a solicitat introducerea în cauză a Casei de Sănătate Sălaj.

Reclamantul a fost angajat la SC P. SA Suc. P. Sălaj, până la data de 26.09.2006, după care a fost trecut în şomaj aşa cum rezultă din copia carnetului de muncă depus la dosarul de fond.

în perioada de şomaj acesta a beneficiat de concediul medical astfel: 17.01.2007 –

31.01.2007, 01.02.2007 – 28.02.2007 şi 01.03.2007 – 10.03.2007 aşa cum reiese din concediile medicale depuse la dosarul de fond.

Din adeverinţa din 11.12.2006 emisă de P. SA rezultă baza de calcul al CAS calculată, reţinută şi virată aferentă perioadei aprilie 2006 – decembrie 2006.

Totodată, din înscrisul intitulat „centralizator” cu sumele acordate, respectiv cuvenite ca indemnizaţie de concediu medical, rezultă că pentru perioada ianuarie -martie 2007, reclamantul a beneficiat de indemnizaţie de concediu medical în sumă de 2250 lei deşi, raportat la veniturile indicate de către SC P. SA Sucursala P. Sălaj, acestuia i s-ar fi cuvenit ca indemnizaţie de concediu medical pentru aceeaşi perioadă suma de 1657 lei.

Deşi în dispozitivul hotărârii criticate instanţa de fond a dispus obligarea pârâtelor la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru lunile ianuarie -martie 2007, raportată la baza de calcul stabilită din contribuţiile asupra veniturilor supuse impozitelor pe venit inclusiv indemnizaţia de concediere, care nu va depăşi 12 salarii minime brute pe ţară, în considerentele hotărârii a reţinut că pârâta CAS Sălaj, are calitatea de chemată în garanţie, urmând a fi obligată la rambursarea către pârâta AJOFM Sălaj a sumelor plătite cu titlu de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă astfel încât există în mod vădit o contrarietate între dispozitivul şi considerentele hotărârii, fiind prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., în condiţiile în care pârâta AJOFM Sălaj nu a formulat o astfel de cerere.

Conform art. 1 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 158/2005, persoanele asigurate pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, denumite în continuare asiguraţi, au dreptul în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, la concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate dacă, beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii.

Totodată, art. 36 alin. 3 lit. b) din acelaşi act normativ stipulează că plata indemnizaţiilor se face lunar, de către instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Din interpretarea acestor texte legale rezultă că plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate, în cazul reclamantului care a intrat în şomaj, se realizează doar de către instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj, respectiv de către AJOFM Sălaj astfel încât între reclamant şi CAS Sălaj, nu există nici un fel de raporturi juridice care să justifice obligarea acestei pârâte la plata indemnizaţiei de incapacitate temporară de muncă.

Calitatea procesuală pasivă reprezintă o condiţie esenţială pentru ca o persoană fizică sau juridică să aibă calitatea de parte în procesul civil român şi, care deşi nu este în mod expres reglementată de legea procesual civilă, presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana care este obligată în cadrul raportului juridic civil de drept material dedus judecăţii.

în speţă, aşa cum s-a arătat, între pârâta CAS Sălaj şi reclamant nu există niciun raport juridic de drept material, motiv pentru care în temeiul art. 137 alin. 1 C. pr. civ. Curtea va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CAS Sălaj şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 304 C. pr. civ., va admite recursul declarat de pârâta CAS Sălaj, va modifica hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Conform art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 158/2005, baza de calcul a indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 respectiv a indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Din examinarea adresei nr. 3738/11.12.2006 eliberată de către SC P. SA Sucursala P. Sălaj şi a centralizatorului cuprinzând sumele acordate, respectiv cuvenite reclamantului ca indemnizaţie de concediu medical rezultă, cu evidenţă, că dintr-o eroare, baza de calcul pentru acordarea indemnizaţiei de concediu medical cuvenită reclamantului, nu s-a determinat cu respectarea prevederilor art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 158/2005, deoarece aceasta nu a fost plafonată până la limita a 12 salarii minime brute pe ţară, astfel încât reclamantul a încasat în mod nelegal suma de 593 lei cu acest titlu.

Potrivit art. 42 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 158/2005, sumele încasate necuvenit cu titlu de indemnizaţii se recuperează de la beneficiari în termenul de prescripţie de 3 ani iar recuperarea sumelor prevăzute la alin. 1 se efectuează de către angajator sau, după caz, de instituţia care efectuează plata acestor drepturi.

în mod nelegal instanţa de fond nu a aplicat prevederile art. 10 alin. 1 din O.G. nr. 158/2005 cu toate că a stabilit în dispozitivul hotărârii că sumele de bani reprezentând indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă pentru lunile ianuarie – martie 2007 se raportează la baza de calcul stabilită din contribuţiile asupra veniturilor supuse impozitului pe venit inclusiv indemnizaţia de concediere, venituri care au natura unor drepturi salariale şi care nu va depăşi 12 salarii minime brute pe ţară.

Argumentul instanţei de fond privitor la principiul contributivităţii este străin de obiectul cauzei, întrucât se referă la un principiu general reglementat de Legea nr. 19/2000 a pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale neavând nici o legătură cu indemnizaţiile de concediu medical care sunt cuvenite reclamantului.

Având în vedere prevederile art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 158/2005, baza de calcul la care se raportează indemnizaţia de concediu medical reprezintă media veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, respectiv veniturile aferente perioadei iulie-decembrie 2006 care trebuie plafonată până la nivelul a 12 salarii minime brute pe ţară lunar, adică la suma de 4680 lei (390 lei salariu minim brut pe ţară la data primirii indemnizaţiei x 12) deşi reclamantul a beneficiat de venituri salariale aferente lunii decembrie 2006, în concret de indemnizaţia de concediere, în cuantum de 30.193 lei.

Prin urmare, reclamantul a încasat în mod nelegal indemnizaţia de concediu medicai aferentă perioadei ianuarie – martie 2007 în sumă de 2250 lei deşi prin aplicarea textului legal mai sus menţionat, acesta ar fi fost îndreptăţit să primească cu acelaşi titlu doar suma de 1657 lei astfel încât în mod nelegal tribunalul a admis cererea principală a reclamantului şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta AJOFM care este îndreptăţită la încasarea sumei de 563 lei reprezentând indemnizaţia de concediu medical încasată fără temei legal de către reclamant.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., va admite recursul declarat de pârâta AJOFM Sălaj, va modifica hotărârea criticată în sensul că va respinge cererea principală precizată şi formulată de reclamantul S.l. ca nefondată, va admite cererea reconvenţională formulată de pârâta AJOFM Sălaj şi, în consecinţă, va obliga reclamantul S.l. la plata sumei de 593 lei reprezentând indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă necuvenită. (Judecător Anca-Adriana Pop)

184. Locuri de muncă în condiţii speciale. Risc radiologie. Condiţii pentru acordarea sporului

– H.G. nr. 1025/2003: art. 1 lit. b)

– H.G. nr. 655/1990, art. 1 alin. 1

Chiar dacă prin art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1025/2003, se prevede expres că persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a), sporul prevăzut de art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 655/1990 se acordă diferenţiat, în funcţie de categoria de risc radiologie, iar nu doar dacă îşi desfăşoară întreaga activitate pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a), dat fiind că ar lipsi de finalitate posibilitatea acordării sporului, fiind evident că riscul radiologie există atâta timp cât o parte a muncii este exercitată în acele condiţii de expunere.

(Decizia nr. 1997/R din 16 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1588 din 1 iunie 2009 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea formulată de reclamantul L.M. în contradictoriu cu pârâta SC S. SA Dej având ca obiect un litigiu de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul L.M. solicitând desfiinţarea sentinţei tribunalului şi admiterea cererii introductive aşa cum a fost formulată.

H.G. nr. 655/04.06.1990 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 278/07.11.1992. Potrivit art. 77 alin. 1 din Decretul nr. 16/1976, în vigoare până în anul 2000, deci şi în intervalul 1990-1992, „în dispoziţiile finale se determină data intrării în vigoare, dacă aceasta nu are loc pe data publicării (…)”.

Din aceste dispoziţii reiese că intrarea în vigoare a unui act normativ poate avea loc cei mai devreme la data publicării.

Dacă intrarea în vigoare a unui act normativ poate avea loc cel mai devreme la data publicării atunci susţinerea primei instanţe că H.G. nr. 655/04.06.1990 a fost abrogat prin art. 15 din HG nr. 127 din 25 februarie 1991 nu poate fi primită deoarece ar însemna ca un act publicat în Monitorul Oficial din data de 07.03.1991 să abroge un alt act normativ publicat în Monitorul Oficial abia în data de 07.11.1992, ceea ce evident că este un nonsens, o imposibilitate.

Curtea reţine, prin urmare, că acest act normativ este în vigoare şi în prezent şi prevede la art. 1 alin. 1 că „Personalul care îşi desfăşoară activitatea în mediu cu surse de radiaţii sau generatori de radiaţii beneficiază de un spor pentru condiţii periculoase de până la 30%, diferenţiat pe categorii de risc radiologie astfel: 10% la categoria I, 15% la categoria a Il-a, 20% la categoria a lll-a, 30% la categoria a IV-a” iar la art. 2 prevede că „Personalul numit prin decizia conducătorului unităţii şi nominalizat în autorizaţia eliberata de Comisia Naţionala pentru Controlul Activităţilor Nucleare sa îndeplinească atribuţiile de şef unitate nucleara, responsabil cu radioprotecţia sau responsabil cu gestiunea surselor beneficiază, pe lângă sporurile cuvenite conform art. 1 de un spor de 10% calculat asupra salariului tarifar pe timpul cât exercita aceste atribuţii.”

Din actele emise de către pârâtă reiese că reclamantul se încadrează în prevederile legale anterior menţionate, astfel prin decizia nr. 475/05.10.2005 reclamantul este desemnat şef laborator de examinări nedistructive iar prin decizia nr. 74/15.02.2005 este numit responsabil cu securitatea radiologică.

Reclamantul a mai fost numit în acelaşi fel de-a lungul timpului prin decizia nr. 180/1990, nr. 348/1991, nr. 158/1995, nr. 128/2001, nr. 346/2002, nr. 89/2008.

Tot din actele depuse reiese că reclamantul avea funcţia de subinginer şi a îndeplinit şi alte atribuţii în cadrul unităţii pârâte.

Mai reţine prima instanţă că, prin art. 1 alin. b) din H G nr. 1.025 din 28 august 2003, se prevede expres că persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a).

în cadrul art. 3 al respectivului act normativ se arată procedura ce trebuie urmată de conducerea unităţii împreună cu sindicatele, iar la alin. 3 al respectivului articol se prevede că, în cazul în care angajatorul nu declanşează procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin. 1 lit. c) din H.G. nr. 1.025 din 28 august 2003.

Curtea reţine că angajatorul nu a declanşat procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, şi a fost sesizat inspectoratul teritorial de muncă, care a dispus verificarea locurilor de muncă conform alin. 1 lit. c) din H.G. nr. 1.025 din 28 august 2003.

Mai trebuie sesizat că acest act normativ nu prevede în continuare care este procedura care trebuie urmată după verificarea efectuată de către inspectoratul teritorial de muncă dar trebuie admis că orice drept este însoţit de o acţiune, prin urmare pentru valorificarea dreptului său la acordarea sporurilor reclamantul poate folosi dreptul de a se adresa instanţei.

Cât priveşte faptul că prin art. 1 alin. b) din H.G. nr. 1.025 din 28 august 2003, se prevede expres că persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a), curtea reţine că sporul prevăzut de art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 655/04.06.1990 se acordă diferenţiat în funcţie de categoria de risc radiologie iar nu doar dacă îşi desfăşoară întreaga activitate pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a) dat fiind că ar lipsi de finalitate posibilitatea acordării sporului, fiind evident că riscul radiologie există atâta timp cât o parte a muncii este exercitată în acele condiţii de expunere.

Angajatorul, având sarcina probei, nu a dovedit cât timp îi revine reclamantului pentru a exercita munca în condiţii de risc radiologie, dar reclamantul a dovedit că exercită, chiar şi numai în parte, munca în acele condiţii iar simpla prezenţă într-un asemenea loc de muncă îl expune la radiaţii ionizate de natură să-i afecteze grav sănătatea.

Cu privire la sporul prevăzut de art. 2 din H.G. nr. 655/04.06.1990 acesta se acordă pentru personalul numit să îndeplinească atribuţiile de şef unitate nucleară, responsabil cu radioprotecţia sau responsabil cu gestiunea surselor, fiind deci necesară doar numirea în această funcţie, fiind deci indiferentă durata din programul de lucru în care desfăşoară aceste atribuţii.

De asemenea nu s-a dovedit că începând cu data de 01.01.1992 sporul de 30% a fost inclus în salariu, o astfel de includere nefiind de altfel nici posibilă cât timp acesta trebuie acordat, iar dovada acordării se face prin menţionarea sa distinctă.

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de reclamantul L.M. împotriva sentinţei civile nr. 1588 din 01.06.2009 a Tribunalului Cluj, pe care o va modifica în sensul că va admite acţiunea formulată de reclamantul L.M., în contradictoriu cu pârâta SC S. SA Dej şi, în consecinţă va obliga pârâta SC S. SA Dej să-i plătească reclamantului un spor de 20% conform prevederilor art. 1 alin. 1 din H G. nr. 655/1990, pentru activitatea desfăşurată în mediu cu surse de radiaţii categoria a lll-a, precum şi un spor de 10% pentru atribuţiile de şef unitate nucleară, responsabil cu radioprotecţia sau cu gestiunea surselor, conform prevederilor art. 2 din H G. nr. 655/1990, începând cu data de 27.01.2006 şi în continuare şi va obliga pârâta la calcularea şi plata către stat a taxelor şi contribuţiilor aferente sporurilor mai sus menţionate. (Judecător loan Daniel Chiş)

185. Luptător în Revoluţia din decembrie 1989. Data de la care curg drepturile la indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 341/2004

– Legea nr. 341/ 2004, art. 4! alin. 1, 4 şi 5

Indemnizaţiile se acordă la cerere, începând cu luna următoare celei în care a fost depusă la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 documentaţia care a stat la baza preschimbării certificatului doveditor.

în mod evident, acordarea indemnizaţiilor prevăzute de dispoziţia legală menţionată anterior, reprezintă plata efectivă a acestora. Interpretarea în sensul că acordarea drepturilor, deşi recunoscută începând cu data depunerii documentaţiei trebuie limitată la cei trei ani anteriori depunerii cererii, este eronată.

(Decizia nr. 878/R din 31 martie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2182 din 17 noiembrie 2008, a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul S I. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect drepturi de asigurări sociale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.l. solicitând casarea în întregime a sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel apreciază că recursul este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Art. 41 alin. 1 din Legea nr. 341/2004 (introdus prin pct. 3 din Legea nr. 347 din 21 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004) prevede că „Indemnizaţiile prevăzute la art. 4 şi 5 se acordă, la cerere, începând cu luna următoare celei în care a fost depusă la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 documentaţia care a stat la baza preschimbării certificatului doveditor”, iar alin. 2 că „Dovada datei la care a fost depusă documentaţia care a stat la baza preschimbării certificatului doveditor se face cu adeverinţă eliberată de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989”.

Drept urmare, în condiţiile în care reclamantul a depus documentaţia pentru preschimbarea certificatului doveditor menţionat anterior în data de 21.10.2004 în mod corect prin Decizia nr. 250926/15.05.2008 s-a dispus acordarea drepturilor începând cu data de 01.11.2004.

în mod evident, acordarea indemnizaţiilor prevăzută de dispoziţia legală menţionată anterior reprezintă plata efectivă a acestora. Interpretarea primei instanţe în sensul că acordarea drepturilor, deşi recunoscută începând cu data de 01.11.2004, trebuie limitată la cei trei ani anteriori depunerii cererii este astfel eronată.

Având în vedere aceste considerente, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul S I. împotriva sentinţei civile nr. 2182 din 17.11.2008 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. 3550/117/2008, pe care o va modifică în întregime în sensul că se va admite acţiunea reclamantului S.l. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj pe care o va obligă să plătească reclamantului suma de 5.056 lei, reprezentând diferenţa de indemnizaţie reparatorie pentru perioada 01.11.2004-31.05.2008. (Judecător Laura Dima)

186. Pensie de invaliditate. Inadmisibilitatea cumulării acesteia cu veniturile realizate dintr-o activitate independentă. Consecinţe

– Legea nr. 19/2000: art. 94 alin. 1

Potrivit art. 94 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 republicată, pensionarii de invaliditate gradul II nu pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate independentă.

Pe cale de consecinţă, recurentul este legal ţinut la restituirea sutnei încasate cu titlu de pensie de invaliditate gradul II, pentru toată perioada în care a realizat şi venituri în baza unui contract individual de muncă, în temeiul deciziei de dare în debit legal emise de Casa Judeţeană de Pensii.

(Decizia nr. 2150/R din 23 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 582/09.06.2009,a Tribunalului Maramureş, s-a constatat că reclamanta B.l. nu are calitate procesuală activă; s-a respins contestaţia formulată de contestatorul B.I., în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Pensii Maramureş şi Casa Locală de Pensii Sighetu Marmaţiei, împotriva deciziei nr. 272061/20.03.2007, emisă de intimată.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.I., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii.

Recursul nu este fondat.

Reclamantul recurent B.l. este pensionar în gradul II de invaliditate, conform deciziei nr. 272061/2000, eliberată de Casa Judeţeană de Pensii Maramureş, începând cu anul 2000.

Din adeverinţa nr. 105/06.03.2008, eliberată de Şcoala de Arte şi Meserii nr. 1 Ruscova rezultă faptul că, în perioada 01.01.2005 – 31.12.2006, recurentul B.l. a beneficiat de plata a două ore pe zi, ca sumă forfetară, pentru efectuarea curăţeniei la Grădiniţa din Ruscova.

Prin decizia de dare în debit nr. 272061/20.03.2007, recurentul a fost dat în debit cu suma de 3.981 RON, încasată necuvenit, cu titlu de pensie de invaliditate gradul II, pentru perioada 01.01.2005 – 31.10.2006, ca urmare a faptului că, în perioada respectivă, a cumulat pensia cu veniturile salariale.

în conformitate cu prevederile art. 54 lit. b) din Legea nr. 19/2000 republicată, invaliditatea de gradul II este caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, art. 91 lit. b) din aceeaşi lege prevăzând faptul că începând cu data încadrării în muncă încetează plata pensiei de invaliditate gradul I şi II, beneficiarul pensiei de invaliditate având obligaţia, impusă de art. 96 din acelaşi act normativ să comunice Casei de Pensii, în termen de 15 zile, orice modificare intervenită în legătură cu respectarea condiţiilor de acordare şi de plată a pensiei.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 91 alin. 1 lit. b) din I 19/2000, cu prevederile Ordinului Ministrului Muncii nr. 340/2001, rezultă faptul că plata pensiei de invaliditate gradul II încetează începând cu luna următoare celei în care beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile legale în care i-a fost acordată respectiva pensie de invaliditate.

Din adeverinţa nr. 4613/07.05.2009, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Maramureş, coroborată cu anexele la decizia de dare în debit nr. 272061/20.03.2007, rezultă faptul că, în perioada ianuarie 2005 – octombrie 2006, reclamantul a realizat venituri pe baza unui contract individual de muncă, pentru fiecare din lunile cuprinse în această perioadă angajatorul depunând la pârâta intimată declaraţiile lunare privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, declaraţii pe care angajatorii sunt obligaţi să le depună lunar la Casele Teritoriale de Pensii, prin prisma art. 6 alin. 1 din Legea nr. 19/2000.

Pentru aceeaşi perioadă, ianuarie 2005 – octombrie 2006, recurentul a beneficiat şi a încasat şi pensia de invaliditate gradul II, situaţie în care, în temeiul art. 89 alin. 1 coroborat cu art. 187 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, intimata Casa Judeţeană de Pensii Maramureş a emis decizia de dare în debit, prin care s-a stabilit obligaţia recurentului de a restitui suma încasată pentru această perioadă cu titlu de pensie de invaliditate gradul II.

Se constată, aşadar, de către Curte că în mod legal a fost emisă decizia de dare în debit, recurentul fiind ţinut la restituirea sumei încasate cu titlu de pensie de invaliditate gradul II pentru toată perioada în care a realizat şi venituri din muncă, în baza unui contract individual de muncă.

Nu poate fi reţinut motivul de recurs privitor la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii de către instanţa de fond, câtă vreme instanţa de fond, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 19/2000,a făcut o corectă şi legală cenzurare a deciziei de imputare.

Nu sunt incidente nici motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ., câtă vreme, hotărârea primei instanţe nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi câtă vreme, această hotărâre a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. pr. civ. a fost abrogat expres de art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, astfel încât nu mai poate fi invocat în mod legal de către recurent.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. (Judecător Carmen-Maria Conţ)

187. Pensie pentru limită de vârstă. Data de la care se calculează cuantumul drepturilor. îndeplinirea condiţiilor de pensionare, cu excepţia vârstei standard de pensionare

– Legea nr. 19/2000: art. 83 alin. 1

Drepturile de pensie pentru limită de vârstă se acordă şi se plătesc de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, dacă cererea a fost depusă în termen de 30 de zile de la această dată.

Drepturile de pensie i se cuvin reclamantului începând cu data depunerii cererii, dată la care acesta îndeplinea condiţiile de pensionare, chiar cu reducerea vârstei standard, iar nu, în cazul unei contestări ulterioare, de la data împlinirii vârstei standard de pensionare.

(Decizia nr. 162/R din 18 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2058 din 3 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul G.P., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, şi în consecinţă a fost anulată Decizia nr. R 18158/19 iunie 2008, emisă de pârâtă.

Pârâta a fost obligată să emită o nouă decizie de pensionare pentru reclamant cu luarea în calcul a grupei a ll-a de muncă în procent de 100% pe perioada 01.07.1976 -01.02.1978 (adeverinţa nr. 3570 din 30.04.1991 emisă de SC I. SA, Suc. Cluj) a grupei a ll-a de muncă în procent de 80% pe perioada 01.02.1978 – 01.04.1991 (adeverinţa nr. 142/96/21.11.2002 emisă de SC CUG SA) şi a grupei I de muncă, în procent de 50% pe perioada 01.04.1991 – 01.07.1999 (adeverinţa nr. 4909 din 21.11.2002 emisă de SC C.U.G. SA).

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâta.

Reclamantul G.P. solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul obligării pârâtei la emiterea unei decizii de pensionare începând cu data de

25.03.2008.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea reţine următoarele considerente:

în ce priveşte recursul declarat de declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, trebuie reţinut că reclamantul a lucrat în grupa a ll-a de muncă în procent de 100% pe perioada 01.07.1976 – 01.02.1978, în grupa a ll-a de muncă în procent de 80% pe perioada 01.02.1978 – 01.04.1991 şi în grupa I de muncă, în procent de 50% pe perioada 01.04.1991 – 01.07.1999.

întrucât conducerea unităţii este cea care are atribuţia de a nominaliza persoanele care se încadrează în grupa I şi a ll-a de muncă, Casa Judeţeană de Pensii nu are nicio atribuţie în acest sens, nu poate cenzura încadrarea făcută de angajator şi menţionată în cartea de muncă, având obligaţia ca în baza înscrisurilor prezentate de persoana care solicită emiterea deciziei de pensionare, ca în baza actelor prezentate să stabilească dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de ieşire la pensie.

Conform prev. art. 46 din Legea nr. 19/2000, asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în condiţii deosebite sau speciale de muncă, beneficiază, cumulativ de reducerea vârstelor standard de pensionare, corespunzătoare fiecărei situaţii.

întrucât în prezenta cauză singurul motiv pentru care cererea reclamantului de emitere a deciziei de pensionare pentru munca depusă şi limită de vârstă nu a fost admisă a fost acela că pârâta a apreciat că munca prestată de reclamant nu se încadrează în grupa I şi a ll-a de muncă, depăşindu-şi astfel atribuţiile, curtea constată că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, recursul declarat de pârâtă urmând a fi respins în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ.

Cu privire la recursul reclamantului curtea reţine că potrivit art. 83 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 „Drepturile de pensie pentru limită de vârstă se acordă şi se plătesc de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, dacă cererea a fost depusă în termen de 30 de zile de la această dată.”.

Reclamantul a depus cererea la data de 25.03.2008, dată la care îndeplinea condiţiile de pensionare, prin urmare drepturile de pensie i se cuvin reclamantului începând cu această dată a depunerii cererii.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate vor fi menţinute ca legale şi temeinice. (Judecător loan Daniel Chiş)

188. Pensie de serviciu. Stabilirea prin hotărâri judecătoreşti a dreptului reclamantului la plata unor sporuri la salariu. Emiterea adeverinţelor necesare pentru recalcularea pensiei

– Legea nr. 303/2004: art. 82

Constatându-se că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a stabilit dreptul reclamantului la beneficiul unor sporuri în ultima lună de activitate anterioară pensionării, angajatorul trebuie obligat la emiterea adeverinţei cuprinzând venitul pe care

l-ar fi realizat reclamantul prin includerea acestor sporuri calculate la indemnizaţia brută de încadrare, realizate anterior pensionării.

(Decizia nr. 2034/R din 19 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 674 din 16 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.l. împotriva pârâţilor Curtea de Apel Cluj, Casa Judeţeană de Pensii Cluj având ca obiect asigurare socială.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.l, solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de apel apreciază că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Reclamantul a fost pensionat prin Decizia nr. 229191/23.04.2005 a Casei Judeţene de Pensii Cluj, iar sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul de confidenţialitate nu au intrat în baza de calcul la acordarea pensiei sale de serviciu.

Prin sentinţa civilă nr. 653 din 14.04.2008 pronunţată de Tribunalul Cluj au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj la calcularea şi plata despăgubirilor echivalente cu diferenţele de drepturi salariale, reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2004 la zi şi până la pensionare pentru reclamant.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 674 din 15 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj au fost obligaţi pârâţii Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata în favoarea reclamantului a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizaţia brută de încadrare pe perioada 04.02.2005 şi până la pensionare.

Art. 82 din Legea nr. 303/2004 prevede că baza de calcul pentru stabilirea pensiei de serviciu include şi sporurile avute în ultima lună de activitate anterioară pensionării.

Constatând că în conformitate cu hotărârile judecătoreşti menţionate anterior reclamantul trebuia să beneficieze de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică în ultima lună de activitate anterioară pensionării, Curtea apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior.

De asemenea, nu se poate imputa reclamantului că angajatorul nu a plătit la timp aceste drepturi. Dacă cele două sporuri ar fi fost acordate recurentului conform celor stabilite prin hotărârile judecătoreşti, acesta ar fi beneficiat la stabilirea pensiei sale şi de aceste sporuri.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul M.l. împotriva sentinţei civile nr. 674 din 16.03.2009 a Tribunalului Cluj care va fi modificată în sensul că se va admite acţiunea reclamantului M.l. în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi Curţii de Apel Cluj.

Se va obliga pârâta Curtea de Apel Cluj să emită o adeverinţă cuprinzând venitul pe care l-ar fi realizat reclamantul prin includerea sporului de confidenţialitate de 15% şi a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculate la indemnizaţia brută de încadrare realizată în luna aprilie 2005.

Se va obliga pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj să recalculeze pensia reclamantului prin luarea în considerare a acestei adeverinţe începând cu data de

27.10.2005 (în termenul de prescripţie de 3 ani raportat la data introducerii acţiunii, termen prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, aşa cum întemeiat a reţinut şi prima instanţă) şi la plata diferenţelor dintre pensia cuvenită prin luarea în considerare a acestor sporuri şi cea efectiv achitată până la zi. (Judecător Laura Dima)

189. Pensie de serviciu. Sporuri de care reclamantul ar fi trebuit să beneficieze în ultima lună de activitate, stabilite ulterior, prin hotărâri judecătoreşti. Drept la recalcularea pensiei

Baza de calcul pentru stabilirea pensiei de serviciu include şi sporurile avute în ultima lună de activitate, anterioară pensionarii.

Constatând că reclamantul trebuia să beneficieze de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică în ultima lună de activitate anterioară pensionării, este corectă obligarea angajatorului la emiterea adeverinţelor necesare pentru recalcularea pensiei de serviciu.

Este aşa întrucât nu i se poate imputa reclamantului că angajatorul nu a plătit la timp aceste drepturi. Dacă cele două sporuri i-ar fi fost acordate recurentului conform celor stabilite prin hotărârile judecătoreşti, acesta ar fi beneficiat la stabilirea pensiei sale şi de aceste sporuri.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.I., solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 653 din 14.04.2008 pronunţată de Tribunalul Cluj (irevocabilă prin decizia civilă nr. 1697/01.07.2009 a Curţii de Apel Cluj) au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj la calcularea şi plata despăgubirilor echivalente cu diferenţele de drepturi salariale, reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2004 la zi şi până la pensionare pentru reclamant.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 674 din 15 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj (irevocabilă prin decizia civilă nr. 1119 din 05.05.2009 a Curţii de Apel Cluj) au fost obligaţi pârâţii Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata în favoarea reclamantului a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizaţia brută de încadrare pe perioada 04.02.2005 şi până la pensionare.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul M l. împotriva sentinţei civile nr. 674 din 16.03.2009 a Tribunalului Cluj, care va fi modificată în sensul că se va admite acţiunea reclamantului M.l. în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi Curţii de Apel Cluj.

190. Pensie de urmaş. Recalculare. Contestaţie

în condiţiile în care decizia de recalculare nu a fost contestată sub aspectul procentului aplicat asupra punctajului mediu anual, rezultat în urma recalculării pentru susţinătorul decedat, recurenta nu mai poate invoca acest aspect, în caz contrar încalcându-se dispoziţiile legale ale art. 88 din Legea nr. 19/2000.

(Decizia nr. 915/R din 7 aprilie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 763 din 14 noiembrie 2008, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatoarea S.L.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, având ca obiect contestaţie decizie privind acordarea pensiei de urmaş.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă intimata Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud în temeiul O.U.G. nr. 4/2005 a realizat recalcularea pensiei de urmaş a recurentei prin Decizia nr. 40061/30.06.05. Prin această decizie pentru stabilirea punctajului mediu anual al pensiei recurentei s-a aplicat un procent de 50% asupra punctajului mediu anual rezultat în urma recalculării pentru susţinătorul decedat.

Decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă ulterior deciziei menţionate anterior, din buletinul de calcul aferent rezultând că evaluarea pensiei s-a realizat în

13.03.2008. în consecinţă, se constată că, în condiţiile în care nu a contestat prima decizie de recalculare sub aspectul procentului aplicat asupra punctajului mediu anual rezultat în urma recalculării pentru susţinătorul decedat, recurenta nu mai poate invoca acest aspect, în caz contrar încălcându-se dispoziţiile legale menţionate anterior.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică. Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 3041 şi 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ac nefondat recursul declarat în cauză. (Judecător Laura Dima)

191. Pensie de urmaş pentru personalul CFR. Aplicarea legii în timp

– Constituţie: art. 15 alin. 2

– Cod civii: art. 1

– Decretul-lege nr. 98/1990

Cuantumul pensiei de urmaş în situaţia personalului care a prestat activitate în cadrul CFR, prevăzut de Decretul-lege nr. 98/1990, putea fi aplicat doar la situaţiile

juridice născute după intrarea în vigoare a actului normativ şi nu poate fi aplicat retroactiv, deoarece în acest caz s-ar încălca prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţia României şi art. 1 C. civ., potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.

(Decizia nr. 2153/R din 23 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 288 din 12 iunie 2009 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta C.P., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa Năsăud. Reclamanta a criticat deciziile de recalculare a pensiei în baza O.U.G. nr. 4/2005 considerând că pârâta trebuia din oficiu să-i stabilească la data de 0I.03.I990 o pensie de urmaş în procent de 100% din pensia susţinătorului decedat şi la această sumă să-i fie aplicate indexările recorelărilor şi recalcularea pensiei de urmaş.

împotriva acestei sentinţe reclamanta C.P. a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii civile aşa cum a fost formulată.

Reclamanta C.P. este beneficiara pensiei de urmaş, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului C.D., în baza deciziei nr. 26834 din 31.08.1984, în procent de 50% din pensia defunctului ei soţ începând cu 01.08.1984.

Dreptul reclamantei la pensia de urmaş s-a născut sub imperiul Legii nr. 3/1977 în vigoare la data formulării cererii reclamantei de acordare a pensiei de urmaş.

Ulterior stabilirii dreptului la pensia de urmaş, cu plata în cuantum de 50% din pensia soţului decedat, potrivit prevederilor art. 11 din Decretul-lege nr. 98/1990, cuantumul pensiei de urmaş în situaţia personalului care a prestat activitate în cadrul CFR se realiza prin aplicarea unui procent de 100% din pensia titularului, indiferent de numărul urmaşilor, dar numai pentru pensiile de urmaş stabilite începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv la data de 01.03.1990.

Art. 11 din Decretul-lege nr. 98/1990 a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, respectiv la data de 01.04.2001. în perioada 01.03.1990 –

01.04.2001, reclamanta nu a contestat pensia de urmaş stabilită potrivit Legii nr. 3/1977 dar nici nu a solicitat acordarea pensiei de urmaş potrivit art. 11 din Decretul-lege nr. 98/1990.

Critica reclamantei recurente referitoare la faptul că intimata avea obligaţia de a revizui pensia de urmaş a reclamantei din oficiu conform art. 11 din Decretul-lege nr. 98/1990 nu poate fi primită deoarece acest act normativ a stabilit doar cuantumul pensiei de urmaş pentru personalul din unităţile de căi ferate care să stabileşte în procentul de 100% din pensia titularului fără a dispune recalcularea sau revizuirea pensiei din oficiu astfel încât pentru a beneficia de cuantumul majorat al acestei pensii reclamanta, conform principiului disponibilităţii, avea posibilitatea de a o solicita pârâtei printr-o cerere în acest sens, însă nu a făcut-o, considerent pentru care această împrejurare nu îi este imputabilă pârâtei.

Pensia de urmaş de care beneficiază reclamanta, fiind dobândită anterior datei de

01.04.2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, a fost supusă operaţiunilor de recorelare şi recalculare în baza HG nr. 1550/2004 şi O.U.G. nr. 4/2005. Prin decizia de recalculare nr. 28536/20.06.2005 s-a stabilit în favoarea reclamantei o pensie de urmaş calculată în procent de 50% aplicat asupra punctajului susţinătorului decedat rezultând un punctaj mediu anual pentru urmaş de 0,27327 puncte şi un cuantum al pensiei de 507.675 lei care este mai mic decât punctajul mediu anual existent anterior recalculării astfel încât s-a menţinut în plată cuantumul mai avantajos al pensiei conform O.U.G. nr. 4/2005, care elimină discrepanţele create prin acte normative diferite în vederea realizării principiului, la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşiri la pensie.

Având în vedere că prin art. 198 din Legea nr. 19/2000 s-a abrogat art. 10 şi art.

11 din Decretul-lege nr. 98/1990 în mod corect potrivit art. 185 alin. 2 şi alin. 3 din

Legea nr. 19/2000 pârâta a calculat drepturile reclamantei ţinând seama de duratele şi procentele stabilite anterior intrării în vigoare a legii, mai avantajoase pentru beneficiar decât cele prevăzute de Legea nr. 19/2000.

Contrar susţinerilor recurentei, principiul nediscriminării nu este incident în speţă

deoarece pentru a se putea discuta despre discriminare trebuie îndeplinite două

condiţii cumulative şi anume: existenţa unei diferenţe de tratament şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile a acestei diferenţe de tratament. Practic reclamanta susţine că este o vădită inechitate între persoanele care primesc pensia de urmaş în procentul de 50% din pensia titularului sub imperiul Legii nr. 3/1977 şi persoanele care primesc o pensie de urmaş în procent de 100% din pensia titularului în baza Decretului-lege nr. 98/1990.

După cum a decis în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, oferă o protecţie împotriva oricărei discriminări în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează, însă nu orice diferenţă de tratament semnifică în mod automat încălcarea sa.

Pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit ca persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu îşi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă dar statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele intre situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (C.E.D.O., Fredin c. Suedia, 18.0.1991; CEDO, Hoffmann c. Austria, 23.06.1993).

în speţă, nu este vorba de un tratament juridic diferit aplicabil unor persoane aflate în situaţii identice sau analoage deoarece Legea nr. 19/2000, H.G. nr. 1550/2004 şi O.U.G. nr. 4/2005 au înlăturat discrepanţele dintre drepturile de asigurări sociale astfel încât au consacrat principiul „la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”. Susţinerea recurentei referitoare la revizuirea din oficiu a pensiei de urmaş de către pârâtă potrivit Decretului-lege nr. 98/1990 ca fapt generator al discriminării nu poate fi primită deoarece, aşa cum s-a arătat, Decretul-lege nr. 98/1990 a intrat în vigoare începând cu data de 01.03.1990 astfel încât nu putea fi aplicat decât la situaţiile juridice născute după intrarea actului normativ în vigoare, neputând retroactiva, în caz contrar încălcându-se art. 1 C. civ. potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept Curtea, în temeiul art. 312 coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat şi, în consecinţă, va menţine hotărârea atacată, ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Anca-Adriana Pop)

192. Principiul contributivităţii. Dispoziţie legală de principiu în materia calcului drepturilor de pensie. Prioritatea aplicării ei faţă de dispoziţiile legale în materie care nu respectă acest principiu

– Legea nr. 19/2000: art. 2 lit. e)

– Decretul nr. 389/1972

Nil este admisibil ca baza de calcul a contribuţiei la asigurările sociale să fie constituită din câştigul brut realizat de asigurat (art. 1 din Decretul nr. 389/1972), câştig în care a fost inclus şi sporul de vechime de 25% pentru perioada 01.03.1990-01.04.1992, iar la determinarea pensiei reclamantului să se ia în considerare pentru perioada menţionată anterior, un spor de vechime de 15%.

Dispoziţiile legale cu valoare de principiu au prioritate în raport cu acelea care decurg din acesta, dar care nu îl respectă. Astfel, conform principiului contributivităţii prevăzut de art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite. Neluarea în considerare a sporului de vechime de 25%, deşi s-au plătit contribuţiile la asigurări sociale aferente acestui spor, ar determina încălcarea flagrantă a principiului contributivităţii şi anihilarea aplicării corespunzătoare a acestuia în vederea atingerii scopului pentru care a fost edictat.

(Decizia nr. 921/R din 7 aprilie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 791 din 4 decembrie 2008, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de contestatorul B.l. în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud şi, în consecinţă s-a dispus anularea în parte a deciziei de pensionare nr. 55119/2007 şi obligă intimata la emiterea unei noi decizii de pensionare, recalculată, care să cuprindă sporul de vechime cuprins în Adeverinţa nr. 401/a/244 eliberată de Regionala de Transport Feroviar de Călători Cluj.

Totodată prin aceeaşi sentinţă a fost obligată intimata să plătească contestatorului diferenţele rezultate prin includerea sporului de vechime în calculul pensiei.

S-a respins cererea privind luarea în calcul a perioadelor lucrate în grupele I şi a

ll-a de muncă.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate în sensul de a respinge acţiunea.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel apreciază că recursul este nefondat, urmând să îl dmită pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de recurs, se reţine că recurenta nu a dovedit data la care i-a comunicat reclamantului răspunsul la cererea de recalculare a pensiei în raport de Adeverinţa nr. 401/a/244 col. 2006 eliberată de Regionala de Transport Feroviar de

Călători Cluj. De asemenea, borderoul la care se face referire în recurs nu reprezintă o dovadă de comunicare a răspunsului în condiţiile în care atestă doar expedierea unui înscris de către recurentă şi nu data şi persoana care a primit efectiv înscrisul.

în ceea ce priveşte al doilea aspect invocat în recurs se reţine că în conformitate cu pct. 1 din anexa O.U.G. nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat „Pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 1992, sporul de vechime în muncă se calculează automat, potrivit prevederilor art. 164 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, şi în consecinţa nu este necesară dovedirea acestuia prin adeverinţe”.

De asemenea, art. 164 alin. 3 din Legea nr. 19/2000 prevede că „Sporul de vechime care se utilizează la stabilirea punctajelor anuale este următorul:

a) perioada 1 martie 1970 – 1 septembrie 1983:

3% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 5-10 ani;

5% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 10-15 ani;

7% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 15-20 de ani;

10% pentru o vechime în muncă totală de peste 20 de ani;

b) perioada 1 septembrie 1983 – 1 apriiie 1992:

3% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 3-5 ani;

6% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 5-10 ani;

9% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 10-15 ani;

12% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 15-20 de ani;

15% pentru o vechime în muncă totală de peste 20 de ani”.

în pofida acestei reglementări exprese, Curtea apreciază că nu este admisibil ca baza de calcul a contribuţiei la asigurări sociale să fie constituită din câştigul brut realizat de asigurat (art. 1 din Decretul nr. 389/1972), câştig în care a fost inclus şi sporul de vechime de 25% pentru perioada 01.03.1990-01.04.1992, iar la determinarea pensiei reclamantului să se ia în considerare pentru perioada menţionată anterior un spor de vechime de 15%.

în opinia instanţei în cauză au prioritate dispoziţiile legale cu valoare de principiu, în raport cu cele care decurg din acesta, dar care nu îl respectă. Astfel, conform principiului contributivităţii prevăzut de art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite. Neiuarea în considerare a sporului de vechime de 25%, deşi s-au plătit contribuţiile la asigurări sociale aferente acestui spor ar determina încălcarea flagrantă a principiului contributivităţii şi anihilarea aplicării corespunzătoare a acestuia în vederea atingerii scopului pentru care a fost edictat.

Drept urmare, Curtea apreciază că prima instanţă a interpretat în mod corect

dispoziţiile legale menţionate anterior, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei civile nr. 791 din 04.12.2008 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, care va fi menţinută. (Judecător Laura Dima)

193. Recalcularea drepturilor de pensie. Aplicarea actelor normative succesive

Este adevărat că Legea nr. 218/2008 prevede majorarea punctajului cu 50% pentru perioadele în care s-a desfăşurat activitate în grupa I de muncă, însă şi această lege a fost modificată. Astfel, prin O.U.G. nr. 209/2008, s-au modificat dispoziţiile art. 1651 din Legea nr. 19/2000 (dispoziţii care anterior au fost modificate prm Legea nr. 218/2008), în noua reglementare prevederile dispoziţiei legale menţionate anterior urmând să se aplice începând cu data de 01.01.2010, prin acordarea diferenţei dintre punctajul mediu anual rezultat în urma majorării efectuate conform Legii nr. 218/2008 şi cel acordat conform O.U.G. nr. 100/2008. în consecinţă, în mod evident nu se pot aplica dispoziţiile Legii nr. 218/2008 începând cu data de 01.01.2009, aşa cum a solicitat reclamantul.

(Decizia nr. 2043/R din 19 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 139 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Maramureş s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamantul G.T. în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Maramureş împotriva deciziei de pensionare nr. 64942 din 27 mai 2008.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel apreciază că recursul este nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Legea nr. 3/1977 a fost abrogată în mod expres prin Legea nr. 19/2000, astfel încât la recalcularea pensiei reclamantului conform O.U.G. nr. 4/2005, respectiv O.U.G. nr. 100/2008 pârâta Casa Judeţeană de Pensii Maramureş nu putea să aplice dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 3/1977.

Referitor la faptul că instanţa de fond nu a citat şi Exploatarea Minieră Livezeni, se reţine că reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Cluj, obiectul cauzei fiind contestarea unei decizii de pensionare, iar prima instanţă ar fi încălcat principiul disponibilităţii dacă ar fi citat în calitate de pârâtă societatea menţionată de recurent, care nu a fost chemată în judecată în condiţiile prevăzute de aii. 112 C. pr. civ. De altfel, conform art, 7 alin. 3 din O.U.G. nr. 4/2005 adeverinţele eliberate de angajatori cu privire la stagii de cotizare sau sporuri trebuie depuse iniţial la casa de pensii, şi nu direct în faţa instanţei.

în ceea ce priveşte confuzia realizată de tribunal între dispoziţiile O.U.G. nr. 209/2008 şi cele ale Legii nr. 218/2008 se reţine că acordarea punctajului suplimentar pentru activitatea desfăşurată în grupa I şi a Il-a de muncă a fost reglementată succesiv prin O.U.G. nr. 100/2008, Legea nr. 218/2008 şi O.U.G. nr. 209/2008. în temeiul O.U.G. nr. 100/2008 reclamantului i-a fost emisă Decizia nr. 64942/01.10.2008 prin care i s-a acordat începând cu 01.10.2008 punctajul suplimentar pentru vechimea lucrată în grupa I de muncă. Este adevărat că Legea nr. 218/2008 prevede majorarea punctajului cu 50% pentru perioadele în care s-a desfăşurat activitate în grupa I de muncă, însă şi această lege a fost modificată. Astfel, prin O.U.G. nr, 209/2008 s-au modificat dispoziţiile art. 1651 din Legea nr. 19/2000 (dispoziţii care anterior au fost modificate prin Legea nr. 218/2008), în noua reglementare prevederile dispoziţiei legale menţionate anterior urmând să se aplice începând cu data de 01.01.2010, prin acordarea diferenţei dintre punctajul mediu anual rezultat în urma majorării efectuate conform Legii nr. 218/2008 şi cel acordat conform O.U.G. nr. 100/2008. în consecinţă, în mod evident nu se pot aplica dispoziţiile Legii nr. 218/2008 începând cu data de 01.01.2009 (aşa cum a solicitat reclamantul), reţinerile instanţei de fond referitoare la abrogarea art. II din Legea 218/2008 fiind corecte.

194. Recalculare pensie. Drepturi deschise anterior Legii nr. 19/2000. Stagiu de cotizare de 30 de ani

– Legea nr. 226/2006

– înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, decizia nr. 40/2008

Legea nr. 226/2006 a fost avută în vedere de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a stabilit că pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul de cotizare este de 30 de ani.

Legea nr. 226/2006 este aplicabilă doar persoanelor care s-au pensionat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.

Această interpretare rezultă din faptul că legea aplicabilă este aceea în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie şi din împrejurarea că dacă legiuitorul ar fi dorit să dispună recalcularea tuturor pensiilor în temeiul Legii nr. 226/2006, atunci ar menţionat aceasta în mod expres, aşa cum a făcut de exemplu cu O.U.G. nr. 4/2005.

(Decizia nr. 2625/R din 20 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1790 din 12 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul K.S. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, pârâta fiind obligată să emită o nouă decizie cu luarea în calcul la determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei, a sporurilor menţionate în Adeverinţa nr. 1658/10.06.2008 emisă de RTFC Cluj – Depoul de Locomotivă începând cu data de 01.01.2007.

Pârâta a fost obligată să procedeze la recalcularea pensiei reclamantului ţinând cont de aplicarea prevederilor Legii nr. 226/2006 în sensul că punctele realizate de reclamant să fie împărţite la 25 ani şi nu la 30 de ani.

Pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului sumele de bani reprezentând diferenţa dintre pensia achitată şi cea cuvenită efectiv, începând cu data de

01.01.2007.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, solicitând admiterea recursului, modificare sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Examinând hotărârea atacată in raport de motivele invocate, Curtea de Apel reţine următoarele considerente:

în ce priveşte aplicarea în cazul reclamantului a dispoziţiilor Legii nr. 226/2006 curtea reţine că prin decizia nr. 40/2008, obligatorie pentru instanţe, fiind pronunţată asupra unui recurs în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dispoziţiile art. 77 alin. 2 raportat la art. 43 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, anume un stagiu de 30 de ani.

Trebuie reţinut că la data pronunţării acestei decizii în recurs în interesul legii era în vigoare şi Legea nr. 226/2006 şi prin urmare a fost avută în vedere de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a stabilit că pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 stagiul de cotizare este de 30 de ani.

Dacă ar fi considerat că şi în cazul acestor persoane este incidenţă Legea nr. 226/2006 atunci ar fi menţionat aceasta.

Aspectele evidenţiate mai sus rezultă din chiar cuprinsul Legii nr. 226/2006, fiind aplicabilă doar persoanelor care s-au pensionat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.

Această interpretare rezultă şi din faptul că legea aplicabilă este aceea în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie. Or, dreptul al pensie al reclamantului a fost deschis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 şi a Legii nr. 226/2006 iar aceste legi nu pot retroactiva.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să dispună recalcularea tuturor pensiilor în temeiul Legii nr. 226/2006 atunci ar menţionat aceasta expres, aşa cum a făcut de exemplu cu O.U.G. nr. 4/2005.

Cu privire la celălalt motiv de recurs, privind Adeverinţa nr. 1658/2008 se arată că aceasta a fost luată în calcul, însă cu privire la indemnizaţia de parcurs care cuprinde spor de noapte, a fost luat în calcul astfel încât nu se poate obliga luarea sa în calcul de două ori. Sporul de vechime se repetă în mai multe adeverinţe, cuprinde spor de vechime înainte de 1.04.1992, cuprinde ore suplimentare care nu au caracter permanent, deci nu avea cum să guverneze baza de calcul a pensiei.

Curtea reţine că acest motiv de recurs nu poate fi primit dat fiind că veniturile cuprinse în această adeverinţă nu au fost luate în calcul, contrar susţinerilor recurentei, susţineri care nu au fost dovedite, din contră din buletinul de calcul reieşind contrariul.

Cât priveşte sporul de vechime înainte de 1.04.1992 şi ore suplimentare curtea reţine că în conformitate cu art. 164 din Legea nr. 19/2000, la determinarea punctajelor se utilizează salariile brute sau nete în baza înregistrărilor din carnetele de muncă iar la alin. 2 se stipulează că se au în vedere şi sporurile înregistrate în carnetele de muncă. Aceasta nu înseamnă că sporurile neînregistrate în carnetele de muncă şi care au intrat în bazele de calcul a contribuţiei de asigurări sociale nu ar putea fi luate în considerare atâta vreme cât se face dovada existenţei acestora prin adeverinţe, întrucât ar atrage încălcarea unuia din principiile ce guvernează sistemul public de asigurări sociale.

Faţă de cele menţionate anterior în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C pr. civ. cât şi ai art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să admită în parte recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1790 din 12 iunie 2009 a Tribunalului Cluj, pe care o va modifica în parte, în sensul că va înlătura din sentinţă dispoziţia referitoare la obligarea pârâtei să procedeze la recalcularea pensiei reclamantului ţinând cont de aplicarea prevederilor Legii nr. 226/2006, în sensul că punctajul realizat de reclamant să fie împărţite la un stagiu 25 de ani şi nu la un stagiu 30 de ani.

Prin urmare va obliga pârâta să-i achite reclamantului doar suma de bani reprezentând diferenţa dintre pensia achitată şi cea cuvenită efectiv, prin luarea în considerare a adeverinţei nr. 1658/10.06.2008, emisă de RTFC Cluj, începând cu data de 01.01.2007.

Restul dispoziţiilor sentinţei vor fi păstrate ca legale şi temeinice. (Judecător loan Daniel Chiş)

195. Recalculare pensie. Luarea în calcul a sporului pentru acord global. Data de la care se cuvin drepturile recalculate

– Legea nr. 19/2000: art. 3, art. 95, art. 169

Drepturile de pensie cu luarea în considerare a sporurilor din adeverinţa, se cuvin prin derogare de la prevederile art. 95 şi 169 din Legea nr. 19/2000, de la data plăţii drepturilor recalculate, stabilită potrivit prevederilor art. 3, cu respectarea termenului general de prescripţie, calculat începând cu luna înregistrării cererii, iar nu de la data fowiulării acţiunii.

(Decizia nr. 1747/R din 29 septembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1295 din 14 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul CON. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi în consecinţă a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de pensionare pentru reclamant, începând cu data de 01.03.2009, cu luarea în calcul a adeverinţei nr. 1077/03.11.2008 emisă de SC C. SA Deva.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Cluj în termenul legal solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii.

împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs reclamantul în termenul legal, solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii contestaţiei formulată de recurentă aşa cum a fost formulată şi precizată.

în ceea ce priveşte recursul pârâtei, se reţine că aceasta a formulat critici împotriva hotărârii primei instanţe care pot fi încadrate conform art. 306 alin. 3 C. pr. civ. în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Art 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2005 prevede că „Recalcularea prevăzută la art. 1 (a pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001) se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta”.

Veniturile obţinute suplimentar la retribuţia tarifară de încadrare au avut caracter permanent în perioada arătată fiind cumulate cu salariul individual brut şi incluse alături de celelalte sporuri în baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, achitându-se lunar atât cotele C.A.S. cât şi contribuţia la fondul pentru pensia suplimentară. Introducerea acestor sporuri în baza de calcul a contribuţiei pentru asigurări sociale se încadrează în dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 19/2000.

Nu se poate admite că baza de caicul a contribuţiei de asigurări sociale să fie constituită şi din aceste sume iar la stabilirea pensiei cu prestaţie de asigurări sociale să nu se ia în considerare deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.

în aplicarea acestui text legal art. I pct. 7 din Ordinul nr. 680 din 1 august 2007 pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 prevede că punctul 19 de la secţiunea I „Dispoziţii generale (capitolul I din lege)” a capitolului A „Contribuţia de asigurări sociale” va avea următorul cuprins: „19. Prin sintagma venitul brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani, achitat din fondul de salarii, reprezentând: a) salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal şi suplimentar potrivit formei de salarizare aplicate, inclusiv indemnizaţiile de conducere, salariile de merit, indexări, compensări şi alte drepturi care, potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază b) sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariu ori sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu, plătite pentru: condiţii deosebite de muncă (condiţii grele, periculoase, nocive, penibile); activitate desfăşurată în mediul rural, în zone izolate; activitate desfăşurată de nevăzători; munca prestată în schimbul de noapte; îndeplinirea unor sarcini, activităţi şi responsabilităţi suplimentare funcţiei de bază; sporul de fidelitate şi altele asemănătoare; I) alte sume acordate potrivit legii.”

Deşi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 4/2005 sumele reprezentând formele de retribuire în acord nu se iau în calculul drepturilor de pensie întrucât ele nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare, invocându-se imposibilitatea verificării respectivelor venituri (venituri pe care le probează cu înscrisurile arătate în adeverinţa depusă la dosar), rolul instanţei este nu doar de a constata şi cenzura directa aplicare a O.U.G. nr. 4/2005 ci şi de a interpreta actul normativ, inclusiv prin prisma Legii nr. 19/2000 (pentru că procedura de recalculare vizează tocmai înlăturarea discriminărilor), opinia fiind aceea că în pofida acestei reglementări exprese, sumele se impune a fi luate în calcul.

Raţionamentul juridic ce stă la baza acestei opinii este fundamentat pe considerente de echitate şi motive care ţin de preeminenţa dispoziţiilor legale cu valoare de principiu, în raport cu cele care decurg din acesta, dar nu-l respectă, pentru că soluţia contrară ar crea o discriminare nejustificată între persoanele care au realizat stagii de cotizare anterior şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.

De asemenea, în condiţiile în care art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2005 prevede în mod expres că recalcularea pensiilor se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, nu se poate reţine că s-ar aplica retroactiv dispoziţiile acestei legi.

Din menţiunile arătate în Adeverinţa nr. 1077/03.11.2008 emisă de SC C. SA Deva rezultă că reclamantul a realizat venituri din acord, compensaţii şi premii care au fost incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensie pensia suplimentară conform Decretului nr. 389/1972 şi Legii nr. 65/1965.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că Tribunalul a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu sunt întemeiate.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj

în ceea ce priveşte recursul reclamantului, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. 3 din O.U.G. nr. 4/2005 „Decizia prevăzută la alin. 1 poate fi modificată la cerere, în baza actelor doveditoare prezentate de pensionar, întocmite conform prevederilor legale, din care rezulta alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter salarial care, conform Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate pana la data de 1 aprilie 2001”. De asemenea, alin. 5 al aceluiaşi articol prevede că „Cererile prevăzute la alin. 3 se soluţionează în termenul prevăzut la art. 86 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile modificate acordându-se prin derogare de la prevederile art. 95 şi 169 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de la data plăţii drepturilor recalculate, stabilită potrivit prevederilor art. 3, cu respectarea termenului general de prescripţie, calculat începând cu luna înregistrării cererii’’.

Reţinând că reclamantul a depus la Casa Judeţeană de Pensii Adeverinţa nr. 1077/03.11.2008 emisă de SC C. SA şi că drepturile recalculate i s-au acordat iniţial începând cu data de 01.12.2005, Curtea reţine că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior (în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.), pârâta trebuind să fie obligată să plătească drepturile de pensie cu luarea în considerare a sporurilor din adeverinţă începând de la data plăţii drepturilor recalculate, respectiv 01.12.2005.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept se va admite recursul declarat de reclamantul C.O.N. împotriva sentinţei civile 1295 din 14 mai 2009 a Tribunalului Cluj, pe care o va modifica în sensul că se va obliga pârâta să emită o nouă decizie de pensionare, începând cu data de 01.12.2005 cu luarea în calcul a adeverinţei nr. 1077/03.11.2008 emisă de SC C. SA Deva. (Judecător Laura Dima)

196. Recalculare pensie de invaliditate. Momentul in raport de care se calculează stagiul potenţial de cotizare prevăzut de art. 59 din Legea nr. 19/2000, republicată.

– Legea nr. 19/2000: art. 59

Potrivit art. 59 din Legea nr. 19/2000, republicată, la stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial, determinat de diferenţa între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.

Art. 17 din H.G. nr. 1550/2004, republicată, prevede că în situaţia pensiilor de invaliditate, data încadrării în grad de invaliditate pentru determinarea stagiului potenţial acordat, este considerată data începerii operaţiunii de evaluare a pensiilor.

Prin urmare, în temeiul art. 17 din H.G. nr. 1550/2004, raportat la art. 59 şi 57 din Legea nr. 19/2000 republicată, stagiul potenţial de cotizare avut în vedere la stabilirea pensiei de invaliditate în favoarea reclamantului, este cel stabilit la momentul naşterii dreptului la pensia de invaliditate, chiar dacă ulterior s-ar impune recalcularea acestei pensii

(Decizia nr. 2482/R din 13 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2035/02.07.2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul S.O.S., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect drepturi de asigurări sociale.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.O.S., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei, în sensul menţinerii pensiei pe care a avut-o reclamantul anterior formulării cererii de luare în considerare a adeverinţei emise de SC R.

Recursul este fondat în parte.

Reclamantul a fost pensionat pentru invaliditate începând cu data de 01.01.2005, prin Decizia privind acordarea pensiei de invaliditate nr. 229487/01.01.2005, stabilindu-se în această decizie că stagiul complet de cotizare ar fi fost, potrivit Legii nr. 19/2000, de 35 de ani; reclamantul a realizat până la momentul emiterii acestei decizii un stagiu de cotizare de 19 ani, 6 luni şi 9 zile: pentru stabilirea şi acordarea pensiei de invaliditate, stagiul de cotizare necesar era de 14 ani; stagiul potenţial necesar pentru acordarea pensiei de invaliditate era de 15 ani, 5 luni şi 21 de zile.

Ulterior, ca urmare a recorelărilor succesive, în favoarea reclamantului s-a stabilit

o pensie de invaliditate în cuantum de 463 lei lunar.

Prin cererea înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Cluj sub nr. 123399-30297/10.12.2008, reclamantul recurent a solicitat pârâtei „reevaluarea dosarului de pensie”, întrucât aproximativ 11 ani de muncă a lucrat în grupa a ll-a, aşa cum se atestă în adeverinţa anexată acestei cereri, emisă de SC R.

Procedând la recalcularea pensiei, ca urmare a acestei cereri formulate de reclamant, pârâta a emis decizia nr. 229487/24.02.2009, prin care reclamantului i s-a diminuat pensia de invaliditate, de la 463 lei lunar, la 433 lei lunar, reţinându-se că stagiul complet de cotizare ar fi fost, potrivit Legii nr. 19/2000, de 35 de ani, stagiul total de cotizare realizat de reclamant până la data emiterii acestei decizii a fost de 22 de ani şi 20 de zile; stagiul potenţial este de 12 ani, 11 luni şi 10 zile, iar stagiul de cotizare necesar pentru acordarea pensiei de invaliditate este de 14 ani. Totodată, s-a imputat reclamantului diferenţa dintre pensia stabilită prin Decizia nr. 229487/24.02.2009, pe perioada 01.01.2009 – 01.04.2009.

Reclamantul a fost pensionat pentru invaliditate în muncă, începând cu data de 01.01.2005, ca urmare a cererii formulate în acest sens de către reclamant, înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Cluj sub nr. 12054/2005, la data formulării cererii pentru acordarea pensiei de invaliditate, reclamantul având 39 de ani, 6 luni şi 10 zile, reclamantul fiind născut la data de 24.06.1965.

Potrivit art. 57 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 republicată, asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli obişnuite sau unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate, dacă îndeplinesc stagiul de cotizare necesar în raport cu vârsta, conform Tabelului nr. 3.

Din Tabelul nr. 3 rezultă faptul că în situaţia în care vârsta asiguratului în momentul ivirii invalidităţii se situa între 37 de ani şi 43 de ani, stagiul de cotizare necesar pentru ca respectivul asigurat să poată beneficia de pensie de invaliditate, era de 14 ani.

Din Decizia de acordare a pensiei de invaliditate nr. 229487/01.01.2005, rezultă faptul că la data ivirii invalidităţii, reclamantul realizase un stagiu de cotizare de 19 ani, 6 luni şi 9 zile, deci mai mult decât stagiul de cotizare necesar, de 14 ani, prevăzut de Tabelul nr. 3 din art. 57 din Legea nr. 19/2000 republicată.

Prin urmare, reclamantul avea îndeplinită condiţia stagiului necesar de cotizare prevăzut de textul legal mai sus menţionat.

în concret însă, la stabilirea cuantumului pensiei de invaliditate, respectiv a punctajului mediu anual, se ia în considerare un stagiu potenţial, care se calculează potrivit dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 19/2000 republicată.

Astfel, potrivit art. 59 din Legea nr. 19/2000 republicată, la stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial, determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.

Analizându-se conţinutul Deciziei nr. 229487/01.01.2005, se constată că s-a reţinut exact de către pârâtă că stagiul de cotizare necesar pentru ca reclamantul să beneficieze de pensie de invaliditate era cel prevăzut de Tabelul nr. 3 din art. 57 din Legea nr. 19/2000 republicată, adică 14 ani.

De asemenea, se constată că pârâta a calculat în mod corect, în conformitate cu prevederile art. 59 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 republicată, stagiul potenţial de cotizare, de 15 ani, 5 luni şi 21 de zile, rezultat din diferenţa între stagiul complet de cotizare, de 35 de ani, şi stagiul de cotizare realizat până la momentul ivirii invalidităţii, de 19 ani, 6 luni şi 9 zile.

în conformitate cu prevederile art. 17 din H.G. nr. 1550/2004, în situaţia pensiilor de invaliditate, data încadrării în grad de invaliditate, pentru determinarea stagiului potenţial acordat, este considerată data începerii operaţiunii de evaluare a pensiilor, iar stagiul complet de cotizare este cel prevăzut în anexa nr. 3 la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în raport de data naşterii.

Prin urmare, în temeiul art. 17 din H.G. nr. 1550/2004, raportat la art. 57 şi art. 59 din Legea nr. 19/2000 republicată, stagiul potenţial de cotizare avut în vedere la stabilirea pensiei de invaliditate în favoarea reclamantului este cel stabilit la momentul naşterii dreptului la pensie de invaliditate, adică de 15 ani, 5 luni şi 21 de zile.

Acest stagiu potenţial de cotizare nu mai poate fi ulterior modificat, chiar dacă, în virtutea unor dispoziţiile legale ulterioare, s-ar impune eventuale recalculări ale pensiei de invaliditate.

împrejurarea că reclamantul recurent a formulat o cerere către pârâtă, pentru luarea în calcul a unei adeverinţe care atestă că reclamantul a lucrat în grupa a ll-a de muncă timp de 11 ani, în nici un caz nu poate justifica legal modificarea de către pârâtă a stagiul potenţial de cotizare, acesta trebuind să rămână, pe tot timpul cât reclamantul va beneficia de pensie de invaliditate, cel stabilit la momentul deschiderii dreptului la pensie de invaliditate al reclamantului, respectiv, de 15 ani, 5 luni şi 21 de zile, conform art. 17 din H.G. nr. 1550/2004.

Prin urmare, se constată de către Curte că în mod nelegal pârâta a modificat stagiul complet de cotizare, modificarea care a atras o diminuare nejustificată, fără suport legal, a cuantumului pensiei lunare de invaliditate cuvenită reclamantului.

Solicitarea reclamantului însă, de luare în considerare a adeverinţei emisă de SC R., şi de recalculare a pensiei de invaliditate în funcţie de această adeverinţă, nu poate fi primită, având în vedere prevederile art. 6 alin. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 4/2005 şi art. 185 alin. 3 din Legea nr. 19/2000 republicată, respectiv, faptul că această adeverinţă va putea fi luată în calcul doar în momentul în care reclamantul va îndeplini condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, la recalcularea pensiei pentru limită de vârstă urmând să fie avută în vedere şi respectiva adeverinţă.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ., pentru considerentele anterior expuse, Curtea va admite în parte recursul reclamantului, conform dispozitivului prezentei decizii. (Judecător Carmen-Maria Conţ)

197. Renta cuvenită veteranilor de război, cărora le-a fost conferită medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945”

– Legea nr. 44/1994

Atât timp cât veteranul de război nu este medaliat sau decorat cu niciuna dintre ordinele sau medaliile prevăzute la art. 13 lit. a) şi b) din Legea nr. 44/1994, el se încadrează între beneficiarii rentei reglementate de art. 14, unde se prevede expres că renta lunară este echivalentă cu 25% din solda de grad a unui sublocotenent.

(Decizia nr. 1992/R din 16 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1395 din 21 mai 2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins excepţia de tardivitate a introducerii acţiunii invocată de pârâtă.

S-a admis parte acţiunea formulată de reclamantul B.V. şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului începând cu data de 01.04.2008 o rentă lunară echivalentă cu 50% în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie, la minim, ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

împotriva acestei sentinţe reclamantul B.V. a declarat recurs în termen legal solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, aşa cum a fost formulată şi precizată, respectiv achitarea unei rente lunare în procent de 25% din solda de funcţie şi grad la minim a unui sublocotenent în activitate din MAN.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamant şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Recurentul susţine că i se cuvine achitarea unei rente lunare în procent de 25% din solda de funcţie şi grad la minim a unui sublocotenent în activitate din MAN., solicitând achitarea acestor drepturi băneşti începând cu data de 17.04.2005 şi până ia

31.12.2007.

Art. 141 din Legea nr. 44/1994 invocat de către recurent nu modifică, ci doar completează dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994 astfel că reclamantului rămân să i se calculeze drepturile potrivit acestor dispoziţii legale, anume art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994 deoarece doar acestea prevăd modui de calcul iar art. 141 Legea nr. 44/1994 doar stabileşte cuantumului rentei lunare prin raportare, după caz, la nivelul soldei de grad cu cea de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării şi eliminarea diferenţelor existente între veteranii cărora li se calcula dreptul la rentă în raport de solda unui sublocotenent din M.I.R.A şi cei a căror rentă se calcula în raport cu solda unui sublocotenent din M.A.N.

în acest sens analiza textelor legale făcută de către prima instanţă este temeinică iar după intrare în vigoare a O.U.G. nr. 12/2004 renta reclamantului se determină ca fiind echivalentul a 25% din solda de grad a unui sublocotenent din cadrul MAN, aşa cum a procedat pârâta, rentă încasată de reclamant şi nu ca fiind 25% din cumulul soldei de grad cu cea de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul MAN, cum pretinde reclamantul.

Atâta timp cât reclamantul nu este medaliat sau decorat cu niciuna din ordinele sau medaliile prevăzute la art. 13 literele a) şi b), din Legea nr. 44/1994 el se încadrează între beneficiarii rentei reglementată de art. 14, unde se prevede expres că renta lunară este echivalentă cu 25% din solda de grad a unui sublocotenent.

Din dispoziţiile art. 141 Legea nr. 44/1994 nu rezultă că reclamantul ar avea dreptul la solda de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul MAN ci doar că are dreptul la 25% din solda de grad a unui sublocotenent din cadrul MAN.

Doar o singură rentă lunară se determină ca fiind echivalentul cumulului dintre solda de grad a unui sublocotenent cu solda de funcţie la minim a unui sublocotenent, respectiv cea de care beneficiază veteranii de război decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul [art. 13 lit. a)], celelalte categorii de rente fiind determinate fie ca echivalent, fie ca procent (75%, respectiv 25%) doar din solda de grad a unui sublocotenent.

în consecinţă dispoziţiile art. 13 şi art. 14 nu au fost abrogate şi nici nu s-a modificat modul de determinare a rentei lunare de care beneficiază veteranii de război decoraţi cu medalii sau ordine sau cărora le-au fost conferită Medalia “Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945”, completarea constând doar în aceea că s-a prevăzut în lege că, pentru toţi beneficiarii rentei determinată în funcţie de solda de grad, indiferent că ridică pensia de la MIRA sau de la MAN, se va avea în vedere cuantumul soldei de grad a unui sublocotenent din cadrul MAN iar nu diferenţiat ca şi până la acea modificare.

în plus, în situaţia în care intenţia legiuitorului a fost aceea ca baza de calcul a rentei cuvenite veteranilor de război să se determine în raport cu ambele solde cumulate atunci, odată cu modificarea procentului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, prin art. I pct. 4 din Legea nr. 303/2007 s-ar fi modificat şi modul de raportare a acestuia, adăugându-se la solda de grad a unui sublocotenent şi solda de funcţie.

Art. 14 din Legea nr. 44/994, a fost modificat prin Legea nr. 303/2007 astfel încât în prezent are următorul cuprins: „Veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine, medalii sau cruci de război prevăzute la art. 13 alin. 1 lit. a) şi lit. b), dar cărora le-a fost conferită Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945” beneficiază de o rentă echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent”.

Potrivit art. III alin. 1 din actul normativ mai sus menţionat, „Prezenta lege intră în vigoare la 1 ianuarie 2008”.

în consecinţă, critica recurentului referitoare la acordarea unei rente lunare echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent începând cu data de 01.01.2008 este întemeiată fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C. pr. civ.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., coroborat cu art. 304 pct.9 şi art. 3041 C. pr. civ., va admite în parte recursul reclamantului, va modifica sentinţa atacată în sensul că drepturile cuvenite reclamantului pentru solda de grad prevăzute în dispozitivul sentinţei se aplică începând cu data de 01.01.2008, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei. (Judecător Anca-Adriana Pop)

198. Spor de vechime, efectiv realizat, în cuantum diferit faţă de prevederile Legii nr. 19/2000. Recalcularea pensiei

– Legea nr. 19/ 2000

în cauză au prioritate dispoziţiile legale cu valoare de principiu, în raport cu cele care decurg din acesta, dar care nu îl respectă. Astfel, conform principiului contributivităţii prevăzut de art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite. Neluarea în considerare a sporului de vechime efectiv realizat de reclamant, deşi s-au plătit contribuţiile la asigurări sociale aferente acestui spor, ar determina încălcarea flagrantă a principiului contributivităţii şi anihilarea aplicării corespunzătoare a acestuia în vederea atingerii scopului pentru care a fost edictat.

(Decizia nr. 2383/R din 9 noiembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 210 din 29.01.2009 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 2887/117/2008, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.l. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect drepturi de asigurări sociale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.I., solicitând modificarea sentinţei recurate şi recalcularea pensiei şi adăugarea stagiului de cotizare nevalorificate la stabilirea acesteia conform art. 169 pct. 1 din Legea nr. 19/2000.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, care pot fi încadrate conform art. 306 alin. 2 C. pr. civ. în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, Curtea de Apel apreciază că recursul este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Conform pct. 1 din anexa O.U.G. nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat „Pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 1992, sporul de vechime în muncă se calculează automat, potrivit prevederilor art. 164 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, şi în consecinţă nu este necesară dovedirea acestuia prin adeverinţe”.

3% pentru o vechime în munca totală cuprinsă între 5-10 ani;

5% pentru o vechime în munca totală cuprinsă între 10-15 ani;

7% pentru o vechime în munca totală cuprinsă între 15-20 de ani;

10% pentru o vechime în munca totală de peste 20 de ani;

b) perioada 1 septembrie 1983 – 1 aprilie 1992:

3% pentru o vechime în munca totală cuprinsă între 3-5 ani;

6% pentru o vechime în munca totală cuprinsă între 5-10 ani;

9% pentru o vechime în munca totală cuprinsă între 10-15 ani;

12% pentru o vechime în munca totală cuprinsă între 15-20 de ani;

15% pentru o vechime în munca totală de peste 20 de ani”, în pofida acestei reglementări exprese, Curtea apreciază că nu este admisibil ca baza de calcul a contribuţiei la asigurări sociale să fie constituită din câştigul brut realizat de asigurat (art. 1 din Decretul nr. 389/1972), câştig în care a fost inclus şi sporul de vechime în cuantumul prevăzut în Adeverinţa nr. 401/a/524/07.02.2008, iar la determinarea pensiei reclamantului să se ia în considerare pentru perioada 01.03.1970

– 01.09.1983 sporul de vechime în cuantumul menţionat în art. 164 alin. 3 din Legea 19/2000, cuantum care este inferior celui realizat efectiv de reclamant.

în opinia instanţei în cauză au prioritate dispoziţiile legale cu valoare de principiu în raport cu cele care decurg din acesta dar care nu îl respectă. Astfel, conform principiului contributivităţii prevăzut de art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite. Neluarea în considerare a sporului de vechime efectiv realizat de reclamant, deşi s-au plătit contribuţiile la asigurări sociale aferente acestui spor ar determina încălcarea flagrantă a principiului contributivităţii şi anihilarea aplicării corespunzătoare a acestuia în vederea atingerii scopului pentru care a fost edictat.

Drept urmare, Curtea apreciază că prima instanţă a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale menţionate anterior, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul R.l. împotriva sentinţei civile nr. 210 din 29.01.2009 a Tribunalului Cluj, pe care o modifică în sensul că admite acţiunea reclamantului R.l. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, se va dispune anularea deciziei nr. 158407/04.03.2008 şi se va obligă pârâta să emită o nouă decizie de recalculare a pensiei cu luarea în considerare a sporului de vechime atestat de adeverinţa nr. 401/a/524/ 2008 emisă de Regionala de Transport Feroviar de Călători Cluj şi să plătească diferenţa de drepturi de pensie dintre pensia astfel recalculată şi pensia plătită efectiv începând cu data de 01.09.2005, conform art. 7 alin. 5 din O.U.G. nr. 4/2005. (Judecător Laura Dima)

199. Stagiul de cotizare obligatoriu

– Legea nr. 3/1977: art. 14

Stagiul de cotizare obligatoriu pentru bărbaţi rămâne cel de 30 de ani şi după pronunţarea deciziei nr. 40/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Art. 14 din Legea nr. 3/1977 la care face trimitere nu face nicio referire la stagiul minim de cotizare, acesta rămânând în continuare reglementat conform art. 8 din acest act normativ.

Prin sentinţa civilă nr. 615 din 12 martie 2009 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea formulată de reclamantul C I. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj având ca obiect drepturi de asigurări sociale.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul solicitând modificarea în sensul admiterii acţiunii.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins.

întreaga motivarea recursului se circumscrie celor statuate prin decizia nr. 40/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Prin această hotărâre, obligatorie conform art. 329 alin. 3 teza a doua C. pr. civ., s-a statuat că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi s-au deschis în intervalul 1.07.1977 -31.03.2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

Reiese din conţinutul acestei dispoziţii că nicăieri nu se face referire la dreptul celor care şi-au desfăşurat activitatea un anumit număr de ani în grupa I sau II de muncă de a li se lua în considerare, automat, un stagiu de cotizare de 20 de ani. Prevederea evocată stabileşte reducerea vârstei legale de pensionare şi majorarea vechimii în muncă pentru persoanele aflate sub incidenţa acestei dispoziţii respectiv acordarea unui spor de 6 luni pentru fiecare an lucrat în grupa l-a de muncă, nu şi reducerea stagiului minim de cotizare pentru stabilirea dreptului de pensie. Faptul că textul legal menţionat face referire la persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, nu poate fi interpretat în sensul că ex lege se stabileşte că stagiul de cotizare în cazul acestor persoane este automat 20 de ani.

Logica acestei interpretări rezidă şi din analizarea conţinutului prevederii art. 16, conform căruia persoanele care au lucrat cel puţin 5 ani în grupele I şi II de munca au dreptul sa li ia în calculul vechimii în munca, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe: un an şi şase luni pentru grupa I sau un an şi trei luni pentru grupa II. în aceste cazuri nu se reduce limita vârstei de pensionare.

Dacă în cazul persoanelor care intră sub incidenţa art. 14 sintagma „Persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa

I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă” s-ar interpreta în sensul că perioada de 20, respectiv cea de 25 de ani constituie stagiul de cotizare, atunci în cazul persoanelor care intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 3/1977 ar trebui să se ia în considerare stagiul de cotizare perioada de 5 ani la care face referire acest articol.

Interpretarea corectă a celor două prevederi este aceea persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă beneficiază atât de reducerea vârstei legale de pensionare, cât şi de majorarea vechimii în muncă, potrivit disp. art. 14 din Legea nr. 3/1977, iar persoanele care au lucrat cel puţin 5 ani în grupele I şi II de muncă beneficiază doar de majorarea vechimii în muncă, nu şi de reducerea vârstei de pensionare, potrivit art. 16 din acelaşi act normativ.

întrucât pensia reclamantului a fost stabilită sub imperiul vechii legislaţii (Legea 3/1977), în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 1550/2004 şi O.U.G. nr. 4/2005 a fost supusă recalculării. Or, aceste acte normative – art. 2 alin. 3 din H.G. nr. 1550/2004 -precizează că recalcularea pensiei se va face cu luarea în considerare a stagiului de cotizare (vechimea în muncă) reglementat de actul normativ în vigoare la data pensionării. Art. 8 din Legea nr. 3/1977 a reglementat vechimea minimă în muncă,

necesară pensionării ca fiind de 30 de ani pentru bărbaţi, aplicată de Casa Judeţeană de Pensii la recalculare. Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului de pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine data începerii operaţiunii de evaluare.

Constatând că prin decizia nr. 40/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977 le sunt aplicabile disp. art. 14 din acest act normativ, fără a se face nicio referire la stagiul complet de cotizare, care tot prin acest act normativ este stabilit la 30 de ani în cazul bărbaţilor -art. 8 – în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursul va fi respins ca nefondat. (Judecător Marta Vitos)

200. Stagiu de cotizare de 20 de ani. Muncitor în subteran. Data deschiderii drepturilor la pensie. Relevanţa emiterii unei decizii de pensionare care nu a fost pusă în plată

– H.G. nr. 267/1990: art. 9

Chiar dacă reclamantului i s-a emis o decizie de pensionare în anul 1984, dacă această decizie nu a produs efecte şi nu a fost pusă în plată, rezultă că nu se poate înlătura aplicarea unor dispoziţii legale incidente la momentul pensionării efective a reclamantului, anume în anul 1990.

Atât în temeiul H.G. nr. 267/1990, cât şi prin aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 40/2008, rezultă că în cazul reclamantului, care a activat ca miner, stagiul de cotizare care trebuie luat în calcul, este acela de 20 de ani.

(Decizia nr. 95/R din 21 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2521 din 27 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a respins ca nefondată cererea reclamantului B.A. formulată împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, referitoare la obligarea pârâtei la anularea deciziei nr. 36133 din 07.02.2006 emisă de pârâtă, precum şi emiterea unei noi decizii prin care drepturile de pensie să îi fie calculate prin luarea în considerare a unui stagiu complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual de 20 de ani, conform H.G nr. 267/1990.

S-a respins cererea reclamantului cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.A., solicitând admiterea recursului, anularea hotărârii atacată ca fiind netemeinică şi nelegală şi admiterea contestaţiei împotriva deciziei de recalculare nr. 36133 din 07.02.2006 a Casei Judeţene de Pensii Sălaj.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite recursul pentru următoarele considerente:

Art. 9 lit. a) din H.G. nr. 267/14.03.1990 prevede că „Pensionarea pentru limita de vârsta şi vechime în munca a personalului din unităţile miniere se va face în următoarele condiţii: a) la 20 ani lucraţi în subteran sau 25 ani lucraţi în cariere şi instalaţii de preparare indiferent de vârstă, dar nu mai puţin de 45 ani pentru subteran şi 50 ani pentru cariere şi instalaţii de preparare;”

Art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1550/2004 prevede că „Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.” Reclamantului i s-a emis decizia de pensionare nr. 36133/08.06.1990 cu o vechime în grupa I de 34 de ani, 9 luni şi 12 zile, perioadă în care a muncit ca miner în subteran, după cum rezultă din înscrierile din cartea de muncă.

Prin urmare această perioadă se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 9 din H.G. nr. 267/14.03.1990, dispoziţii care îi sunt aplicabile reclamantului.

Susţinerea pârâtei că ar reclamantul ar fi fost pensionat începând cu data de 01.01.1985 nu poate fi primită deoarece, chiar dacă s-a emis decizia nr. 36133/14.12.1984, nu reiese că aceasta ar fi produs efecte şi că ar fi fost pusă în plată. Or, dacă nu a produs efecte rezultă că nu se pot înlătura aplicarea unor dispoziţii legale incidente la momentul pensionării efective a reclamantului.

Chiar şi în ipoteza înaintată de către pârâtă ar fi incidente cele reţinute prin decizia nr. 40 din 22 septembrie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că „Dispoziţiile art. 77 alin. 2 raportat la art. 43 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.” Aceste decizii sunt obligatorii pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 C. pr. civ.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., va admite recursul declarat de reclamantul B A. împotriva sentinţei civile nr. 2521 din 27 octombrie 2008 a Tribunalului Sălaj, pe care o va modifica în tot în sensul că va admite acţiunea formulată şi precizată de reclamantul

B.A. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, şi în consecinţă va dispune anularea deciziei nr. 36133/07.02.2006 emisă de pârâtă şi va obliga pârâta să emită o decizie pe numele reclamantului cu luarea în considerare a unui stagiu de 20 de ani. (Judecător loan Daniel Chiş)

201. Stagiu de cotizare realizat în sistemul pensiilor militare. Relevanţă pentru pensionarea anticipată

– Legea nr. 19/2000: art. 194 alin. 1

Nu se pot recunoaşte anii de vechime în serviciu lucraţi ca militar, pentru a beneficia de pensie anticipată parţială, situaţia fiind similară cu cea referitoare la neluarea în considerare a perioadelor asimilate pentru stabilirea pensiei anticipate parţiale.

(Decizia nr. 2831/R din 7 decembrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2543 din 01.10.2009 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea formulată de reclamanta M.M. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj cu sediul în Cluj-Napoca, având ca obiect drepturi de asigurări sociale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei atacate ca fiind netemeinică şi nelegală şi reţinând cauza spre reiudecare să se dispună admiterea acţiunii reclamantei.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel apreciază că recursul este nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. 11 din Legea nr. 19/2000, care prevede că la stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale nu se au în vedere perioadele asimilate prevăzute la art. 38 lit. b) şi c) din Legea nr. 19/2000.

întrucât stagiul de cotizare de 16 ani 11 luni şi 26 de zile (care nu a fost luat în considerare de intimată la stabilrea pensiei anticipate parţiale) a fost realizat în sistemul pensiilor militare, în cauză este incident art. 194 alin. 1 din Legea nr. 19/2000. Conform acestui articol „între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate pana la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în munca sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârsta, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege”.

în consecinţă, recurentei nu i se pot recunoaşte anii de vechime în serviciu lucraţi ca militar pentru a beneficia de pensie anticipată parţială, situaţia fiind similară cu cea reţinută (în mod eronat) de prima instanţă, referitoare la neluarea în considerare a perioadelor asimilate pentru stabilirea pensiei anticipate parţiale.

în ceea ce priveşte discriminarea invocată de recurentă, Curtea de Apel apreciază, având în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curtea Constituţională (care a statuat că art. 194 din Legea nr. 19/2000 este constituţional în raport de art. 16 alin. 1 din Constituţie; de exemplu Deciziile nr. 820/2006, publicată în M.Of. nr. 39/2007, nr. 95/2008, publicată în M.Of. nr. 154/2008, nr. 860/2009, publicată în M.Of. nr. 558/2009) că legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociaie cuvenite cetăţenilor, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul al lor (în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile) şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare. Această prerogativă a legiuitorului nu poate fi considerată ca o încălcare a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor deoarece potrivit prevederilor art. 47 alin. 2 din Constituţie, cetăţenii au dreptul la pensie şi la alte forme de asigurări sociale şi măsuri de protecţie socială, în condiţiile stabilite de lege.

Pentru aceste considerente, reţinând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior, a art. 3041 şi 312 alin. 1 C. pr. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. (Judecător Laura Dima)

202. Stagiu de cotizare. Pensie pentru limită de vârstă, stabilită anterior anului 2001

Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual în situaţia pensiilor pentru limită de vârstă stabilite în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, în care se încadrează şi reclamantul, este de 30 ani pentru bărbaţi, fără a se face distincţie în funcţie de condiţiile de lucru.

Legea 226/2006 nu este incidenţă în cauză, întrucât pensia reclamantului este stabilită anterior datei de 1.04.2001.

(Decizia nr. 2204/R din 27 octombrie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1409 din 21.05.2008 a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantul C.l. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect drepturi de asigurări sociale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinţei atacate şi rejudecând pe fond, să se admită acţiunea aşa cum a fost formulată.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, reclamantul a indicat prin cererea înregistrată în 20.03.2009 care sunt veniturile menţionate în adeverinţa nr. 1112/14.04.2008 eliberată de RTFC Cluj-Napoca care nu i-au fost luate în considerare de către pârâtă. Mai mult prin răspunsul comunicat reclamantului de către Casa Judeţeană de Pensii se arată expres care sunt sporurile din adeverinţă care nu au fost luate în calcul la recalcularea pensiei reclamantului.

Art. 2 alin. 1 din O.U.G. 4/2005 prevede că „Recalcularea prevăzută la art. 1 (a pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001) se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta”.

în aplicarea acestui text legal art. I pct. 7 din Ordinul nr. 680 din 1 august 2007 pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 prevede că punctul 19 de la secţiunea I „Dispoziţii generale (capitolul I din lege)’’ a capitolului A „Contribuţia de asigurări sociale” va avea următorul cuprins: „19. Prin sintagma venitul brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani, achitat din fondul de salarii, reprezentând: a) salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal şi suplimentar potrivit formei de salarizare aplicate, inclusiv indemnizaţiile de conducere, salariile de merit, indexări, compensări şi alte drepturi care, potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază b) sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariu ori sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu, plătite pentru: condiţii deosebite de muncă (condiţii grele, periculoase, nocive, penibile); activitate desfăşurată în mediul rural, în zone izolate; activitate desfăşurată de nevăzători; munca prestată în schimbul de noapte; îndeplinirea unor sarcini, activităţi şi responsabilităţi suplimentare funcţiei de bază; sporul de fidelitate şi altele asemănătoare; I) alte sume acordate potrivit legii.”

Din menţiunile arătate în Adeverinţa nr. 1112/14.04.2008 eliberată de RTFC Cluj-Napoca rezultă că reclamantul a realizat venituri din acord, compensaţii şi premii care au fost incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensie pensia suplimentară. Pe toată această perioadă s-au achitat lunar cotele de C.A.S. inclusiv contribuţia la pensia suplimentară conform cu legislaţia în vigoare iar sporurile trecute în coloana acord au avut caracter de venit în înţelesul Legii nr. 49/1982.

De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 389/1972 angajatorii au vărsat contribuţia de 15% asupra câştigului brut realizat de personal, indiferent de forma în care s-au realizat aceste venituri.

Referitor la al doilea aspect invocat în memoriul de recurs, se reţine că pensia reclamantului a fost iniţial stabilită prin Legea 3/1977, fiind recalculată în temeiul O.U.G. 4/2005.

Prin Decizia nr. 40/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în M.Of. nr. 334/20.05.2009) s-a statuat că dispoziţiile art. 77 alin. 2 raportat la art. 43 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000 se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

Apreciind că instanţele care au considerat că persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale beneficiază la determinarea punctajului mediu de un stagiu de cotizare de 20 de ani, conform art. 43 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 au procedat greşit, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei că „aceste persoane au beneficiat atât de reducerea vârstei legale de pensionare, cât şi de majorarea vechimii în muncă, deci a perioadei de contribuţie, denumită în actuala reglementare stagiu de cotizare.

Cele stabilite de unele instanţe, în sensul că acestei categorii de asiguraţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 19/2000 şi ale anexei nr. 4 la această lege ca „act normativ special” la care fac trimitere prevederile art. 2 alin. 4 din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, sunt consecinţa unei interpretări greşite a prevederilor legale, întrucât Legea nr. 19/2000 reprezintă o lege generală, actul normativ-cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.

în ceea ce priveşte principiul înscris în expunerea de motive a Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, potrivit căruia „la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, acesta nu poate fi aplicat în cauză atât timp cât în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care au lucrat în grupele speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului de cotizare şi, în raport de acesta, a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.

Reţinând că în conformitate cu dispoziţiile art. 329 alin. 3 C. pr. civ. decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe şi Curtea de Apel constată că prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual în situaţia pensiilor pentru limită de vârstă stabilite în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, în care se încadrează şi reclamantul şi care este de 30 ani pentru bărbaţi, fără a se face distincţie în funcţie de condiţiile de lucru.

Legea 226/2006 nu este incidenţă în cauză întrucât pensia reclamantului este stabilită anterior datei de 01.04.2001. Astfel, art. 2 alin. 2 din actul normativ menţionat prevede că „sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”. Acest articol (ca şi legea în ansamblu, de altfel) face referire la stagiile de cotizare realizate anterior intrării în vigoare a Legii 19/2000, nu şi la pensiile stabilite anterior acestei legi.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior, a art. 3041 şi 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea de Apel urmează să admită în parte recursul declarat în cauză şi să modifice în parte sentinţa recurată în sensul că se va admite în parte acţiunea formulată şi se va obliga pârâta Casa Judeţeană de Pensii să emită o nouă decizie de recalculare a pensiei reclamantului, începând cu data de 01.12.2005, cu luarea în calcul a veniturilor menţionate în adeverinţa nr. 1112/14.04.2008 eliberată de RTFC Cluj-Napoca, precum şi să plătească reclamantului diferenţele de drepturi de pensie dintre pensia astfel recalculată şi cea efectiv plătită.

Se vor menţine dispoziţiile din sentinţa recurată referitoare la reducerea stagiului de cotizare conform Legii nr. 226/2006. (Judecător Laura Dima)

203. Stagiu de cotizare. Calcul. Vârsta standard de pensionare. Reducere

– Legea nr. 19/2000: art. 42, art. 1671

Art. 42 din Legea nr. 19/2000 prevede expres că pentm reducerea vârstei standard de pensionare se are în vedere stagiul de cotizare realizat în condiţii deosebite, nu şi stagiul de cotizare aferent grupei I şi a II-a de muncă. Acest stagiu de cotizare se valorifică la determinarea stagiului total de cotizare. Dispoziţii similare sunt cuprinse şi în art. 441 alin. 2 lit. a) din Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 care se referă la perioadele lucrate în grupa I şi a II-a de muncă.

Dispoziţia referitoare la vârsta standard de pensionare corespunzătoare anului şi lunii în care se deschide dreptul la pensie din care se face reducerea vârstei de pensionare este prevăzută numai pentru reducerea vârstei standard de pensionare pentru activitatea desfăşurată în grupa I de muncă (art. 1671 din Legea nr. 19/2000).

(Decizia nr. 174/R din 28 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 1.109 din data de 3 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş a fost respinsă contestaţia formulată de contestatorul D.A., împotriva deciziei nr. R-108010/06.08.2008, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Maramureş.

împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul D.A. solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei formulate, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 108010/06.08.2008 emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Maramureş.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate (care pot fi încadrate conform art. 306 alin. 2 C. pr. civ. în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.), Curtea de Apel urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:

în mod corect a reţinut prima instanţă că pentru activitatea de 29 ani 5 luni şi 6 zile desfăşurată în grupa I şi a ll-a de muncă recurentul beneficiază de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 6, 5 ani conform art. 42 alin. 1 din Legea nr. 19/2000.

Susţinerile recurentului în sensul că la stagiul de 29 ani şi 5 luni ar trebui să se adauge şi stagiul de cotizare aferent grupei I şi a ll-a de muncă (stagiu determinat conform art. 14 din Legea nr. 3/1977) sunt neîntemeiate în condiţiile în care art. 42 din Legea nr. 19/2000 prevede expres că pentru reducerea vârstei standard de pensionare se are în vedere stagiul de cotizare realizat în condiţii deosebite, nu şi stagiul de cotizare aferent grupei I şi a ll-a de muncă. Acest stagiu de cotizare se valorifică la determinarea stagiului total de cotizare. Dispoziţii similare sunt şi în art. 441 alin. 2 lit. a) din Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii 19/2000 care se referă la perioadele lucrate în grupa I şi a ll-a de muncă.

De asemenea, contrar celor invocate de recurent, se apreciază că vârsta standard de pensionare pentru acesta este de 65 de ani conform art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, recurentului nefiindu-i aplicabilă Anexa 3 din Legea 19/2000. Dispoziţia referitoare la vârsta standard de pensionare corespunzătoare anului şi lunii în care se deschide dreptul la pensie din care se face reducerea vârstei de pensionare este prevăzută numai pentru reducerea vârstei standard de pensionare pentru activitatea desfăşurată în grupa I de muncă (art. 1671 din Legea nr. 19/2000), însă această reducere este mai puţin favorabilă recurentului.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, se constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu este întemeiat. (Judecător Laura Dima)

204. Venituri obţinute suplimentar la retribuţia tarifară de încadrare. Includere în baza de calcul pentru contribuţiile de asigurări sociale. Necesitatea luării în calcul pentru stabilirea pensiei

Cererea reclamantului este formulată în termenul prevăzut de textul legal anterior citat.

Deşi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 4/2005 sumele reprezentând acordul nu se iau în calculul drepturilor de pensie întrucât ele nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare, invocându-se imposibilitatea verificării respectivelor venituri (venituri pe care le probează cu înscrisurile arătate în adeverinţa depusă la dosar), rolul instanţei este nu doar de a constata şi cenzura directa aplicare a O.U.G. nr. 4/2005 ci şi de a interpreta actul normativ, inclusiv prin prisma Legii nr. 19/2000 (pentru că procedura de recalculare vizează tocmai înlăturarea discriminărilor), opinia fiind aceea că în pofida acestei reglementări exprese, sumele se impune a fi luate în calcul.

Din menţiunile arătate în adeverinţa depusă la dosar rezultă că reclamantul a realizat venituri din acord, compensaţii şi premii care au fost incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensie pensia suplimentară. Pe toată această perioadă s-au achitat lunar cotele de CAS inclusiv contribuţia la pensia suplimentară conform cu legislaţia în vigoare iar sporurile trecute în coloana acord au avut caracter de venit în înţelesul Legii nr. 49/1982.

în aplicare acestui text legal art. I pct. 7 din Ordinul nr. 680 din 1 august 2007 pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 prevede că punctul 19 de la secţiunea I „Dispoziţii generale (capitolul I din lege)” a capitolului A „Contribuţia de asigurări sociale” va avea următorul cuprins: „19. Prin sintagma venitul brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani, achitat din fondul de salarii, reprezentând: a) salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal şi suplimentar potrivit formei de salarizare aplicate, inclusiv indemnizaţiile de conducere, salariile de merit, indexări, compensări şi alte drepturi care, potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază; b) sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariu ori sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu, plătite pentru: condiţii deosebite de muncă (condiţii grele, periculoase, nocive, penibile); activitate desfăşurată în mediul rural, în zone izolate; activitate desfăşurată de nevăzători; munca prestată în schimbul de noapte; îndeplinirea unor sarcini, activităţi şi responsabilităţi suplimentare funcţiei de bază; sporul de fidelitate şi altele asemănătoare; c) sumele plătite pentru timpul nelucrat (concedii de odihnă, indiferent de perioada efectuării, concedii de studii, zile de sărbători, zile de repaus săptămânal, concedii plătite pentru evenimente familiale deosebite, ziua profesiei, zile necesare instalării pe post în cazul transferului, întreruperi ale lucrului din motive neimputabile salariaţilor); d) sumele acordate cu ocazia ieşirii la pensie; e) premiile anuale şi cele din cursul anului sub diferite forme, altele decât cele reprezentând participarea salariaţilor la profit; f) sumele plătite conform legii sau contractelor colective de muncă (al 13-lea salariu, prime de vacanţă, aprovizionare de iarnă, prime acordate cu ocazia sărbătorilor naţionale sau religioase, etc.); g) alte adaosuri la salarii, aprobate prin lege sau stabilite prin contractele individuale ori colective de muncă (bonusuri, compensaţii, indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat, ajutoare, precum şi alte sume, reprezentând venituri curente sau aferente perioadelor anterioare, inclusiv cele achitate în lunile în care asiguraţii beneficiază de prestaţii de asigurări sociale fără a avea zile lucrate sau nu au fost prezenţi la serviciu etc.); h) sumele rezultate prin «plata cu ora», gărzi, indemnizaţii clinice; i) sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori; j) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii; k) indemnizaţii de şedinţă acordate membrilor comisiilor constituite la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice, potrivit legii; I) alte sume acordate potrivit legii.”

Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm., art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să respingă ca nefondat recursul formulat de pârâtă, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304

C. pr. civ. (Judecător loan Daniel Chiş)

Luni - Sambata: 7:00 - 17:00

[email protected]

Str. Plugarilor 5, București

074 322 6016

Litigii de muncă

What we do and what can you expect from us

Venituri obţinute suplimentar la retribuţia tarifară de încadrare. Includere în baza de calcul pentru contribuţiile de asigurări sociale. Necesitatea luării în calcul pentru stabilirea pensiei

Monitorizează persoane

Află informaţii suplimentare despre orice dosar GRATIS!

Baroul București

Jooble

Jobsora

Caută orice Dosar în timp real în toate instanţele din România.

Categories

Etichete

Media - Trafic de droguri