Noul Cod de procedură penală nu mai prevede calea de atac a recursului în situaţia cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 – 506 Cod de procedură penală.
Întrucât dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile incidente în materia căilor de atac declarate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 504-506 din vechiul Cod de procedură penală sunt cele generale cuprinse la art. 282 şi 2821 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă şi în aceste condiţii căile de atac declarate în cauză au fost recalificate din recurs în apel.
În cauză, au fost respectate dispoziţiile legale incidente din dreptul intern, atât la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului, cât şi la menţinerea ei pe durata procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, fiind îndeplinită şi condiţia existenţei unei baze legale a privării de libertate pe toată durata detenţiei.
Achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează în mod automat nelegalitatea măsurilor preventive luate faţă de acesta, iar în cauza penală nu s-a stabilit caracterul nelegal al acestor măsuri, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea pretenţiilor formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta a susţinut că l-a suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate luate împotriva sa.
Prin sentinţa civilă nr. 2169 din 29 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 254/102/2013 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul S. F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus obligarea pârâtului să-i plătească reclamantului suma de 675.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, urmată de măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012.
Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul Mureş a reţinut că prin materialul probatoriu administrat în cauză, reclamantul a făcut dovada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, această măsură fiind urmată de măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012.
Prin sentinţa penală nr. 45/22.04.2010 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă ca efect al respingerii recursului prin decizia penală din data de 14.11.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a confirmat caracterul nelegal al privării de libertate şi al restrângerii libertăţii de mişcare a reclamantului.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral invocat de reclamant, pentru cuantificarea despăgubirilor instanţa a apreciat că trebuie avute în vedere o serie de criterii, respectiv consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi modul în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a reclamantului.
Sub acest aspect s-a reţinut că în speţă M. R. şi H. I. A. au confirmat faptul că perioada arestării a determinat îndepărtarea reclamantului de familie şi prieteni, acesta transformându-se într-o persoană introvertită, iar martorul V. O. M. a relevat suferinţele fizice (dureri abdominale intense) şi psihice ale reclamantului pe perioada detenţiei.
S-a mai reţinut că în mod cert, orice privare de libertate presupune anumite constrângeri şi traume de ordin moral, aceste traume fiind amplificate prin prisma convingerii unei eventuale nevinovăţii.
Aplicând şablonul creionat de criteriile enunţate la persoana şi conduita reclamantului, instanţa a apreciat că obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantului a sumei de 675.000 lei (aproximativ 6.800 Euro pentru fiecare lună de detenţie cumulat cu consecinţele ulterioare ale acesteia, inclusiv interdicţia de a părăsi ţara), reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit de acesta pe perioada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, urmată de măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012, caracterul echitabil al cuantumului sumei fiind relevat inclusiv prin împărţirea acesteia la numărul total de luni pe care s-au întins măsurile restrictive aplicate (84 luni), rezultând o sumă de aproximativ 1.780 Euro lunar.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamantul S. F. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.
Reclamantul S. F., prin calea de atac declarată, a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acţiunii introductive în integralitate, cu consecinţa majorării sumei la plata căreia a fost obligat pârâtul cu titlu de daune morale prin sentinţa instanţei de fond, de la 675.000 lei, cât a acordat prima instanţă la 4.800.000 lei, cât s-a solicitat prin acţiunea introductivă şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului reclamantul a invocat faptul că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică şi în acest sens s-a susţinut că aceasta a fost dată cu interpretarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 505 Cod procedură penală, deoarece instanţa de fond nu a individualizat în mod corect cuantumul prejudiciilor morale suferite de către reclamant, prin raportare la întreg ansamblul materialului probator administrat în cauză, limitându-se doar la analiza declaraţiilor martorilor audiaţi în dosar şi ignorând celelalte probe administrate în dosar.
Astfel s-a invocat faptul că instanţa de fond nu a făcut nicio referire la gravitatea faptelor reţinute în sarcina reclamantului şi nu a ţinut cont nici de atingerile grave aduse onoarei şi demnităţii acestuia datorită mediatizării accentuate a procesului, atât pe plan local, cât şi naţional, aspecte care au produs repercusiuni negative asupra vieţii private a reclamantului, pe plan profesional şi social.
De asemenea, instanţa nu a analizat impactul măsurilor preventive luate faţă de reclamant sub aspectul relaţiilor socio-profesionale ale acestuia, întrucât datorită notorietăţii cauzei, acesta s-a aflat în imposibilitate de a-şi găsi un loc de muncă pe perioada procesului. Sub acest aspect s-a invocat şi faptul că pe perioada de 7 ani, în care a fost dispusă măsura obligării de a nu părăsi ţara, reclamantul avea obligaţia de a se prezenta de două ori pe săptămână la organele de urmărire penală pentru a confirma prezenţa sa şi în atare situaţie niciun angajator nu i-a admis încadrarea în muncă, iar măsurile preventive luate împotriva reclamantului i-au lezat şi posibilitatea prestării muncii în străinătate.
S-a mai arătat că nu s-a ţinut cont nici de faptul că nu s-a ţinut seama nici de perioada îndelungată în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea (9 ani), instanţa de fond neavând în vedere la evaluarea prejudiciului moral produs reclamantului durata nerezonabilă a procesului, nesocotind dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere perioada îndelungată cât a durat procesul penal şi faţă de consecinţele inerente ale unui astfel de proces s-a invocat faptul că reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate, aspecte care nu au fost analizate de instanţa de fond.
Totodată s-a invocat faptul că instanţa de fond nu a analizat repercusiunile psihice produse reclamantului şi prin prisma concluziilor evaluării psihiatrice depuse la dosar, din care rezultă că acesta suferă de tulburări mixte afectiv-depresive, tulburări de somn etc.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, prin calea de atac formulată, a solicitat în principal casarea sentinței atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar modificarea în parte a sentinţei, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.
În susţinerea căii de atac s-a invocat în primul rând faptul că hotărârea atacată nu este motivată conform dispoziţiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, nefiind arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, instanţa de fond limitându-se doar la a face referiri consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic.
Cu privire la admiterea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale s-a invocat faptul că această soluţie a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi în afara cadrului legal instituit de dispoziţiile art. 504 – 506 Cod procedură penală.
Referitor la cuantumul despăgubirilor morale s-a susţinut că suma de bani acordată pentru acoperirea prejudiciului moral trebuie să fie justă şi nu exagerată şi totodată trebuie să fie respectat şi criteriul echităţii, însă în speţă nu s-au produs suficiente dovezi care să justifice întinderea despăgubirilor acordate.
S-a susţinut, de asemenea, caracterul inadmisibil al cererii reclamantului raportat la temeiul indicat, deoarece în opinia pârâtului, pentru a fi incidente prevederile art. 504 Cod procedură penală, trebuie să existe o hotărâre de condamnare definitivă, care să fie urmată de o rejudecare a cauzei şi de pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, or în speţă reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a solicitat admiterea căii de atac declarate, invocând faptul că suma acordată cu titlu de despăgubiri morale este exagerat de mare, raportat la datele concrete ale cauzei şi fără a se administra probe pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de reclamant. Mai mult, reclamantul nu a reuşit să dovedească faptul că înainte de arestare era o persoană decentă şi muncitoare, iar prin arestarea abuzivă a fost împiedicat să desfăşoare o viaţă socială normală şi că a avut dificultăţi în privinţa reintegrării sale sociale datorită antecedentelor penale.
Împotriva apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, reclamantul a formulat întâmpinare solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
În privinţa căilor de atac deduse judecăţii trebuie precizat că acestea au fost declarate în cursul lunii ianuarie 2014, însă soluţionarea acestor căi de atac s-a realizat după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, care nu mai prevede calea de atac a recursului în situaţia cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 – 506 Cod de procedură penală.
Întrucât dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, Curtea a apreciat că dispoziţiile incidente în materia căilor de atac declarate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 504-506 din vechiul Cod de procedură penală sunt cele generale cuprinse la art. 282 şi 2821 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă şi în aceste condiţii căile de atac declarate în cauză au fost recalificate din recurs în apel.
Examinând apelurile deduse judecăţii prin prisma motivelor invocate şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din 07.05.2003, întocmit în dosarul nr. 1196/P/2003 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a mai multor inculpaţi, printre care şi reclamantul S. F., pentru săvârşirea infracţiunilor de „nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor”, „nerespectarea regimului materiilor explozive” şi „complicitate la infracţiunea de tentativă la omor calificat”.
Cauza a fost înregistrată iniţial spre soluţionare la Tribunalul Cluj, însă ulterior s-a dispus strămutarea judecării acesteia la Tribunalul Iaşi.
După investirea Tribunalului Iaşi cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa penală nr. 427/05.06.2007, această instanţă a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu prin înlăturarea dispoziţiilor referitoare la OUG nr. 141/2001 şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 553/2004 şi şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Prin sentinţa penală nr. 45/22.04.2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a dispus achitarea reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. c din Codul de procedură penală.
Pentru pronunţarea acestei soluţii instanţa, constatând persistenţa îndoielii în privinţa nevinovăţiei inculpaţilor, în condiţiile administrării probelor în sprijinul învinuirii şi a nedecelării altor mijloace de probă care să stabilească neechivoc vinovăţia sau nevinovăţia acestora, a făcut aplicarea regulii in dubio pro reo.
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a fost menţinută prin decizia penală nr. 3700/14.11.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din actele dosarului rezultă că pe parcursul derulării procedurii judiciare menţionate, faţă de reclamant şi faţă de ceilalţi inculpaţi s-a luat măsura arestului preventiv, reclamantul fiind arestat la data de 17.01.2004. Această măsură a fost ulterior prelungită succesiv şi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către instanţele de judecată penale.
Prin încheierea din 31.10.2005, pronunţată de Tribunalul Iaşi, menţinută prin decizia penală nr. 708/03.11.2005, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţi cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, reclamantul fiind pus în libertate la data de 03.11.2005.
Pentru pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere faptul că probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti au fost de natură a atenua caracterul convingător al materialului probator administrat în faza de urmărire penală raportat la participaţia inculpaţilor la săvârşirea faptelor imputate, iar suspiciunea ce planează asupra inculpaţilor în legătură cu participarea lor la săvârşirea infracţiunilor nu mai are la bază elemente de fapt de netăgăduit, reţinându-se astfel că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive. Totodată s-a avut în vedere şi faptul că în aceste condiţii finalizarea cercetării judecătoreşti va presupune o perioadă îndelungată de timp.
În prezenta cauză, reclamantul S. F. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate cu ocazia dispunerii arestării preventive, precum şi prin restrângerea libertăţii de mişcare prin dispunerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, reclamantul invocând atât caracterul nelegal al privării şi al restrângerii de libertate, în condiţiile art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, cât şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinându-se că în cazul reclamantului s-a adus atingere caracterului rezonabil al termenului în care trebuia să se desfăşoare procesul penal.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare măsurilor restrictive de libertate care s-au luat faţă de el, trebuie avut în vedere faptul că prin art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea pagubei.
Totodată prin art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală se prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
În speţă, din actele dosarului rezultă că până la data la care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara legalitatea măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului a fost verificată şi confirmată succesiv de către instanţele de judecată penale, iar cele statuate în acest sens se impun cu puterea lucrului judecat în faţa instanţei civile, aceasta nefiind abilitată a efectua verificări proprii sub acelaşi aspect.
Pe de altă parte, considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii (condiţie obligatorie pentru constatarea existenţei unei erori judiciare), în sensul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală la momentul la care aceasta a fost luată.
De asemenea, nici instanţa penală care a dispus achitarea reclamantului nu a concluzionat în sensul constatării caracterului nelegal al măsurii privative de libertate a acestuia pe parcursul derulării procedurii judiciare.
În ceea ce priveşte măsura obligării de a nu părăsi ţara, această măsură nu a fost contestată de reclamant pe parcursul procesului penal şi nici în privinţa acestei măsuri prin hotărârile pronunţate în cauza penală nu s-a constatat caracterul nelegal.
În consecinţă, prima instanţă în mod greşit a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală pentru admiterea cererii reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral pe care acesta a invocat că l-a suferit ca urmare măsurilor preventive luate faţă de el, sub aspectul legislaţiei naţionale cererea reclamantului nefiind fondată.
Analizând cererea reclamantului de acordare de despăgubiri întemeiată pe caracterul nelegal al măsurilor restrictive de libertate şi din perspectiva prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază că nu se poate reţine nici împrejurarea că privarea de libertate a reclamantului nu ar fi fost conformă cu exigenţele impuse de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la momentul luării unei astfel de măsuri nu se poate stabili în mod cert şi în afara oricărui dubiu natura şi existenţa infracţiunii ori vinovăţia celui suspectat, iar faptele care dau naştere unor bănuieli legitime nu prezintă acurateţea celor care justifică aplicarea unei pedepse coercitive, scopul măsurilor preventive fiind tocmai acela de a permite continuarea şi aprofundarea investigaţiilor, în vederea confirmării sau infirmării indiciilor avute iniţial.
Sub acelaşi aspect, instanţa de apel are în vedere şi împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, are dreptul la reparaţii, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, însă dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi interpretat ca un drept absolut, motiv pentru care acesta este susceptibil de limitări serioase.
Astfel, raportat la dispoziţiile Convenţiei, se constată că aceasta impune două condiţii, care trebuie întrunite cumulativ, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, respectiv conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie, scopul instituirii acestor condiţii fiind acela de a pune sub protecţie libertatea şi siguranţa persoanei împotriva reţinerii şi detenţiei arbitrare.
Sub acest aspect, Convenţia impune ca măsura autorităţilor naţionale, prin care o persoană este privată de libertate, să fie luată în conformitate cu normele legale interne, prin urmare, orice violare a regulilor legale interne, de fond sau de procedură, conduce la constatarea violării art. 5, oricât de minoră ar fi consecinţa nerespectării normelor de drept intern.
În cauza dedusă judecăţii, însă, astfel cum s-a mai arătat, au fost respectate dispoziţiile legale incidente din dreptul intern, atât la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului, cât şi la menţinerea ei pe durata procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, fiind îndeplinită şi condiţia existenţei unei baze legale a privării de libertate pe toată durata detenţiei sale.
Cea de-a doua condiţie impusă de Convenţie, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, constă în aceea ca măsura privativă de liberate să se înscrie într-unul din cele 6 cazuri limitativ prevăzute de art. 5 paragraful 1 din Convenţie.
Astfel, dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie permit statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale, o atare măsură fiind justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă, însă, că orice arestare preventivă trebuie să conducă, în mod necesar, la declanşarea unui proces penal şi la condamnarea celui arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenţie.
Din această perspectivă, Curtea Europeană a refuzat să constate o violare a art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie, rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauzele Brogan împotriva Marii Britanii, Murray împotriva Marii Britanii).
De asemenea, probele existente la momentul luării măsurii arestării preventive nu trebuie să fie în măsură să justifice o soluţie de condamnare, dar trebuie să fie suficiente pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv, deoarece instanţa care dispune arestarea unei persoane nu poate să se pronunţe asupra culpabilităţii acesteia, ci doar să verifice existenţa unor motive rezonabile de a crede că persoana respectivă a comis infracţiunea de care este suspectată.
Or, în speţă la momentul arestării existau indicii în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că reclamantul a săvârşit faptele de care era acuzat, iar prin încheierile penale care au avut ca obiect verificarea legalităţii măsurii arestării preventive au fost analizate aceste indicii.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea a apreciat că în speţă ne aflăm în situaţia de excepţie reglementată de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului.
În consecinţă, în condiţiile în care achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează în mod automat nelegalitatea măsurilor preventive luate faţă de el, iar în cauza penală nu s-a stabilit caracterul nelegal al acestor măsuri, în mod greşit a reţinut prima instanţă că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea pretenţiilor formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta a susţinut că l-a suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate luate împotriva lui. Ca atare, motivele de apel invocate de reclamant referitoare la greşita individualizare a cuantumului daunelor morale acordate pentru repararea prejudiciului menţionat, respectiv la majorarea acestui cuantum nu se mai impun a fi analizate.
În acest context s-au apreciat ca fiind fondate motivele de apel invocate de pârâtul Statul Român, care au vizat neîndeplinirea condiţiilor de admitere a acţiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate faţă de reclamant.
În ceea ce priveşte pretenţiile formulate de reclamant, acesta a solicitat acordarea de daune morale şi ca urmare a duratei procedurii penale, pe motiv că în condiţiile în care procesul penal a durat aproximativ 9 ani s-a adus atingere caracterului rezonabil al termenului în care trebuie să se desfăşoare procesul penal, fiind încălcate astfel prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul duratei unei proceduri caracterul rezonabil al acesteia se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, iar în materie penală dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are, în special, drept obiectiv, evitarea „ca o persoană inculpată să rămână prea mult timp într-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa” (cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României).
În contextul în care judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea cât mai curând posibil a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, instanţa de apel apreciază că în cazul reclamantului desfăşurarea procesului pe parcursul a aproximativ 9 ani nu poate fi considerată rezonabilă.
În cazul reclamantului trebuie avute în vedere efectele negative ale prelungirii în timp a procedurilor judiciare, respectiv excluderea socială datorată existenţei procesului penal şi mediatizării acestuia şi îngrădirea libertăţii de mişcare, reclamantul fiind pus în situaţia de a refuza ofertele de muncă în străinătate datorită imposibilităţii de a părăsi teritoriul ţării, la care se adaugă repercursiunile asupra stării de sănătate, fiind afectată stabilitatea psihică şi emoţională a reclamantului.
Fără a se nega complexitatea procesului penal, având în vedere perioada în care s-au derulat procedurile judiciare, nu se poate susţine că durata acestuia a fost rezonabilă şi prin urmare faţă de consecinţele suferite de reclamant şi de valorile morale lezate, Curtea a apreciat că este justificată cererea reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a duratei procedurii.
Prin urmare în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată angajarea răspunderii pârâtului exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantului la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive, aspect cu privire la care pârâtul nu a formulat apărări în cauză.
Prima instanţă nu a analizat în mod separat aspectele invocate de reclamant referitoare la caracterul nelegal al măsurilor preventive, respectiv la durata procedurii, însă la stabilirea despăgubirilor a apreciat că suma acordată pentru repararea prejudiciului datorat caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate acoperă şi durata pe care s-au întins aceste măsuri.
Din perspectiva celor arătate şi reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil, în ceea ce priveşte întinderea daunelor morale, statuând în echitate, Curtea a apreciat că acordarea în favoarea reclamantului a sumei de 40.050 lei, reprezentând echivalentul a 9.000 de euro (1.000 de euro/an), reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă.
În consecinţă, sub acest aspect s-a impus reducerea cuantumului daunelor morale acordate prin sentinţa atacată de la 675.000 lei la 40.050 lei, cu precizarea că daunele morale privesc doar răspunderea pârâtului pentru încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din această perspectivă a reducerii cuantumului despăgubirilor urmând a fi admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.
Apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a vizat doar cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român, după cum s-a mai precizat, sunt fondate motivele care au vizat neîndeplinirea condiţiilor de admitere a acţiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate faţă de reclamant.
Pârâtul a mai invocat faptul că hotărârea atacată nu este motivată conform art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, însă analizând considerentele acestei hotărâri se constată că aceasta cuprinde atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au format convingerea instanţei şi ca atare acest motiv de apel este nefondat.
Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant şi totodată a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 40.050 lei, cu titlu de daune morale.
