Prin cererea înregistrată pe rol sub nr. …./99/2012, reclamanta S.C. L S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 177.730,26 USD, echivalent lei 554.180,72 lei, raportat la cursul BNR din 25.10.2011, reprezentând prejudiciul pe care l-a produs prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de transport internaţional nr.CMR nr. … din 4.03.2011, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul arată că la 4.03.2011 s-a încheiat contractul de transport internaţional(scrisoarea de trăsură) între expeditor, societatea turcă D şi transportatorul S.C. C S.R.L Aceasta din urmă a preluat marfa de la exportator şi avea obligaţia de a o transporta la destinatarul S.C. L S.R.L.. Între reclamantă şi expeditoare s-a încheiat anterior contractul de vânzare cumpărare LDAB din 25.09.2009, modificat prin două acte adiţionale în 2010. Părţile au prevăzut clauza INCOTERMS 2000 CPT, potrivit căreia riscurile de pierdere şi deteriorare a mărfii au trecut la cumpărător de la data predării mărfii către cărăuş.
Potrivit art. 13 teza 2 din Convenţia CMR, în caz de pierdere a mărfii, destinatarul este autorizat să pretindă drepturile de la transportator. Întrucât părţile nu au stipulat în scrisoarea de trăsură un termen pentru eliberarea mărfii, se aplică art. 19 şi 20 din Convenţia CMR, raportat la art. 17 din Convenţie, care reglementează răspunderea transportatorului pentru pierderea mărfii. Cum marfa nu a fost predată nici până în prezent, pârâta este răspunzătoare, fiind responsabilă şi pentru fapta subordonaţilor în baza art. 423 Cod com şi 1000 al.3 Cod civil, art. 3 din Convenţia CMR. Valoarea totală a mărfii este de 225.000 dolari, prevăzută în factura din 20.01.2011. Valoarea solicitată este plafonată conform art. 23 al.3 din Convenţie, la valoarea de DST. Mai arată reclamanta că a încercat concilierea prealabilă, fără rezultat.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În primul rând, pârâta invocă inexistenţa unui contract de expediţie cu societatea turcă D, întrucât nu a fost contactată de expeditoare. Scrisoarea de trăsură face dovada contractului de transport faţă de terţi, între părţi impunându-se încheierea unui contract de transport rutier. Or, convenţia CMR nu ţine loc de contract, art. 4 din Convenţie prevăzând obligativitatea ambelor documente. Este evident că s-a încercat expedierea mărfii „la negru”.
Convenţia CMR a fost încheiată cu şoferul autotrenului, fără ca acesta să aibă mandat pentru încheierea acestor convenţii şi fără a acţiona în exerciţiul funcţiunilor sale.
Pârâta mai invocă faptul că expeditorul nu a depus un minim de diligenţe pentru a încheia un contract, nu a solicitat ca expeditorul să facă dovada unei asigurări.
În fapt, autotrenul a fost furat în Ucraina, fără a se cunoaşte dacă era sau nu încărcat cu marfa în discuţie.
Pentru acestea, consideră pârâta că răspunderea pentru pierderea mărfii aparţine expeditorului, ea fiind exonerată în baza art. 17 din Convenţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine cele ce urmează:
În fapt, între S.C. L S.R.L., societate de naţionalitate rusă, şi D, societate de naţionalitate turcă, s-a semnat la 25.09.2009 un contract de vânzare cumpărare a unor mărfuri de larg consum.
Între vânzătorul D şi pârâta S.C. C S.R.L. s-a încheiat o convenţie de transport, proba fiind scrisoarea de trăsură din 4.03.2011, în care figurează la rubrica „transportator” pârâta, la rubrica referitoare la marfă sunt menţionate cele 712 poziţii din factura depusă şi ea la dosar, în copie şi traducere, fiind menţionată şi greutatea mărfii de 13.484,70 kg.
Dispoziţiile relevante cauzei din Convenţia CRM sunt: art.3, 4, 8, 9, 13, 17, 19 şi 20.
Raportând situaţia de fapt prezentată la aceste dispoziţii legale, Tribunalul reţine:
Cu privire la existenţa contractului de transport, scrisoarea de transport face dovada până la proba contrară a raporturilor dintre părţi. Pârâta nu poate pretinde că nu există un astfel de contract, cât timp reclamanta a prezentat o scrisoare de trăsură ştampilată de societatea pârâtă la rubrica “transportator”. Legea nu a prevăzut necesitatea de a completa proba existenţei contractului de transport cu dovezi ale negocierilor părţilor, aşa cum pretinde pârâta. Mai mult, reclamanta este terţ faţă de contract, este beneficiarul transportului, astfel încât este suficientă prezentarea scrisorii de trăsură pentru a se face aplicarea Convenţiei CMR.
În ceea ce priveşte depăşirea mandatului de către prepusul pârâtei, art. 3 reglementează răspunderea transportatorului pentru faptele tuturor prepuşilor săi, cu singura condiţie ca aceştia să acţioneze în exerciţiul funcţiilor lor. Or, pârâta nu a contestat că şoferul care a încheiat convenţia în numele său este angajatul său, având dreptul de a folosi ştampilele societăţii pentru a permite trecerea prin vamă a autotrenului. Nu rezultă din nici un probatoriu faptul că acest prepus ar fi depăşit limitele mandatului, dar chiar şi în acest caz el a acţionat tot în exerciţiul funcţiunii şi nu a făcut acte străine de activitatea pârâtei.
Transportatorul poate fi exonerat de răspundere în caz de culpă a persoanei care poate dispune de marfă, conform art. 17 din Convenţie, ceea ce nu este cazul, în principal întrucât starea de vinovăţie trebuie să fie raportată la un fapt al persoanei care să ducă la pierderea mărfii, or pârâta susţine că această culpă constă în lipsa unor diligenţe minime de încheiere a contractului în formă scrisă sau de interes în vederea asigurării mărfii, fără nici o legătură deci cu împrejurarea pierderii mărfii. Culpa presupusă a expeditorului sau destinatarului aşa cum a fost prezentată de pârâtă nu poate conduce prin ea însăşi la pierderea mărfii.
Prin urmare, apărările pârâtei sunt nefondate şi nu pot fi primite.
Reţine Tribunalul că au fost probate în cauză toate elementele necesare răspunderii transportatorului: faptul pierderii autotrenului(necontestat), împrejurarea că acesta avea încarcată marfa(potrivit menţiunilor din scrisoarea de trăsură, la care nu s-au făcut probe contrarii), valoarea acesteia(rezultată din factură), obligaţia de răspundere a transportatorului reieşind din dispoziţiile art. 3 din Convenţia CMR.
Pentru aceste motive, instanţa va admite acţiunea principală a reclamantului, urmând ca pârâta să fie obligată la valoarea mărfii pierdute cu plafonarea acestei valori conform art. 23 din Convenţie. Cu privire la cheltuieli, în baza art. 274 Cod pr.civ, instanţa le va acorda în parte, doar pe acelea probate la momentul închiderii dezbaterilor.
